$$$

 FRANZ LISZT

Compozitorul, pianistul, dirijorul și profesorul Franz Liszt este unul dintre personajele cheie ale istoriei muzicii occidentale. Renumele și l-a câștigat datorită virtuozității sale pentru pian, dar și faptului că a fost un pionier al formelor muzicale și totodată, creatorul poemului simfonic. În calitate de compozitor, Liszt a dezvoltat o serie largă de tehnici muzicale, precum folosirea cromatismelor ori tehnica prelucrării temelor. Muzica sa are ceva enigmatic și magic, fiind caracterizată de forță și de rafinament. Creația lui muzicală cuprinde un număr impresionant de capodopere pentru pian, lucrări orchestrale, muzică de cameră, muzică sacră și piese vocale laice.

Franz Liszt s-a născut la data de 21 octombrie a anului 1811, în localitatea Doborjan din vestul Ungariei. Franz, pe care apropiații îl alintau Putzi, a arătat o înclinație precoce spre muzică, dezvoltând un interes timpuriu pentru muzica religioasă și cea țigănească. Talentul lui era pe măsura curiozității, iar familia nu a ezitat să facă aranjamentele necesare ca acesta să fie fructificat. La șapte ani, Franz lua primele lecții de pian de la tatăl său, iar la opt ani compunea primele piese muzicale. Prindea cu ușurință tot ce i se arăta. Nu trebuia să i se explice nimic pentru a doua oară. Tatăl său vedea în calitățile copilului posibilitatea de a face din acesta ceea ce nu izbutise el însuși. 

Mama lui, se numea Ana Lager și era originară din sudul Germaniei. Tatăl lui, Adam Liszt, era intendentul prințului Nikolaus Esterházy. Despre el se știe că a fost un violoncelist talentat al orchestrei curții, prieten bun cu Haydn, Cherubini și Hummel, muzicieni care veneau deseori în vizită la moșia din Einsenstadt a prințului Nikolaus Esterházy.

Liszt și-a făcut prima apariție în public ca pianist, pe 1 decembrie 1822, improvizând pe celebra temă a Allegretto-ului din Simfonia a VII-a a lui Beethoven și pe o temă din opera Zelmira, de Rossini. De asemenea, a mai cântat Concertul pentru pian și orchestră în mi minor al lui Hummel și a prezentat totodată câteva compoziții proprii. Czerny și Schindler, convinși de talentul muzical al lui Liszt, au aranjat o vizită la locuința din Viena a lui Beethoven. Acesta i-a cerut să cânte Fuga în do minor a lui Bach, din Clavecinul bine temperat, și, cum interpretarea lui Liszt a fost impecabilă, l-a invitat să mai cânte ceva. Liszt a cântat Concertul pentru pian în do minor nr. 3 al lui Beethoven. În ziua următoare, Beethoven a apărut pe neașteptate la Redoutensaal – principala sală de concerte din oraș ‒ ca să asiste la recitalul lui Liszt. La sfârșitul concertului, el a urcat pe scenă și l-a sărutat pe frunte pe Liszt.

Progresele uimitoare făcute de Franz i-au făcut pe părinții lui să ia în calcul o mutare la Paris, pentru ca tânărul în vârstă de doar 12 ani să își poată desăvârși studiile. În drum spre Paris, Liszt a susținut concerte la München, Salzburg și nu numai. Prima grijă a tatălui lui a fost să îl prezinte pe Franz lui Cherubini, care pe atunci era directorul conservatorului. „Tocmai sunase ora 10 – va scrie compozitorul mai târziu – și Cherubini era deja la conservator. Ne-am grăbit să-l întâlnim. De-abia am trecut pragul, mai exact înfricoșătoarea poartă ce dă spre Faubourg Poissonnière, că am și fost cuprins de un sentiment de adânc respect. Iată, dar – gândeam eu – în acest vestit sanctuar se află tribunalul care condamnă la veșnicul blestem sau la veșnica fericire. Încă puțin și aș fi fost în stare să îngenunchez în fața oamenilor ce treceau, pe care îi consideram celebri și care, spre mirarea mea, urcau și coborau scara ca niște simpli muritori. În fine, după un sfert de ceas, de chinuitoare așteptare, ușierul a deschis ușa de la cabinetul directorului și mi-a făcut semn să intru. Pe jumătate viu, pe jumătate mort, ca atras de o forță irezistibilă, m-am repezit spre Cherubini, cu intenția să-i sărut mâna. Pentru prima oară în viața mea, m-am gândit însă în acel moment că poate în Franța nu se obișnuiește acest gest și deodată ochii mi s-au umezit de lacrimi. Tulburat și stânjenit, fără să cutez a ridica ochii la marele compozitor, care îndrăznise să-l contrazică până și pe Napoleon, îmi dădeam toată silința să nu scap nici un cuvânt și nici un gest. Spre norocul meu, nu m-am chinuit prea mult. Ni s-a pus în vedere că vor exista opuneri la intrarea mea în conservator. Noi nu știam până în acel moment că regulamentul oprea admiterea străinilor în învățământul muzical. Primul care ne-a spus acest lucru a fost Cherubini. A fost ca o lovitură trăsnet. Tremuram tot. Cu toate acestea, tatăl meu se încăpățâna, implora. Vocea lui mă îndemna și pe mine și am început să îndrug și eu câteva cuvinte… Rugam smerit să mi se îngăduie să mă satur cu partea cățelului, să mi se permită să mă hrănesc cu firmiturile ce cad de pe masa copiilor. Însă, orânduirea stabilită era implacabilă, iar eu neconsolat. Mi se părea că totul e pierdut, chiar și onoarea, și nu mai credeam că voi avea parte de vreun ajutor. Tânguirile mele nu mai conteneau. În zadar tatăl meu și familia ce ne-a acordat sprijinul (Erard – N. A.) încercau să mă liniștească. Rana era prea adâncă și sângera prea mult”. Dezamăgirea a fost amară, dar soții Liszt au început imediat să caute alte modalități de a-l prezenta cercurilor muzicale pariziene.

Liszt nu a pierdut însă vremea și, pe 17 octombrie 1825, a prezentat la Paris Don Sanche sau Le château d’amour, devenind tot mai apreciat în cercurile pariziene. În luna martie a anului 1824 a susținut la Paris un concert care a făcut senzație, ceea ce l-a determinat să înceapă un turneu în Anglia și în Elveția.

Un concert susținut la Pleyel de un tânăr pianist și compozitor polonez, pe nume Chopin, i-a arătat lui Liszt că pianul poate, de asemenea, să recreeze cele mai minunate și mai frumoase gânduri și stări sufletești. Între cei doi muzicieni, giganții incontestabili ai pianului din epoca romantică, s-au stabilit relații de respect și camaraderie. Ca o confirmare a stimei lor reciproce, Chopin i-a dedicat lui Liszt ciclul Études, opus 10. Ca urmare a experienței dobândite Liszt a prezentat, în acel context al respectului reciproc față de Chopin, prima lui lucrare poetică de maturitate, Harmonies poétiques et religieuses (1834) și o colecție de trei Apparitions, ambele piese detașându-se de virtuozitatea care fusese până atunci cuvântul de ordine pentru Liszt.

Liszt se stabilește la Weimar, unde va da lecții de pian. Nu dădea lecții ca să câștige, nu luase nici un onorariu, cu excepția unor scurte perioade din tinerețe, când a fost nevoit să se întrețină. Voia să determine o filiație pedagogică și să ducă mai departe concepția sa pianistică. Aproape că nu refuza pe nimeni. Din primii ani ai stabilirii sale la Weimar muncea foarte mult cu elevii, deși rezultatele nu se vedeau imediat. Îl interesa mai degrabă lărgirea orizontului artistic și estetic al elevilor săi. Într-o scrisoare, datată la 1 februarie 1851, se plângea că cea mai mare parte a timpului o pierde pentru „a inventa pentru elevi mâinile pe care nu le au. Până în prezent, nu am găsit nici un elev care să aibă capul și sufletul de natură să corespundă ambiției și năzuințelor mele artistice”.

Liszt a petrecut la Weimar cincisprezece ani, din 1843 până în 1858, o perioadă de o importanță specială, atât din punct de vedere personal, cât și din punct de vedere artistic. Activitatea de compozitor și de organizator a lui Liszt era extrem de importantă. În acești ani a compus capodopere ca Grande Messe (Missa Solemnis, 1855), primele douăsprezece poeme simfonice (1848-1858), Simfoniile Faust și Dante, Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră (1849) și lucrări pianistice de o calitate extraordinară, precum al doilea volum din Années de pèlerinage (Ani de pelerinaj, 1837-1849), Baladele nr. 1 (1845-1848) și nr. 2 (1853), Grandes Études după Paganini (1851), Études d’execution transcendante (Studii transcedentale, 1851), Consolations (1849-1850), Sonata pentru pian în si minor (1852-1853), publicată în 1854 și dedicată lui Robert Schumann. Fiind responsabil de conducerea și organizarea tuturor activităților muzicale din Weimar, munca lui a fost extraordinar de rodnică și de eficientă. Liszt a fost primul care a conturat figura dirijorului de orchestră profesionist. Prima lui experiență ca dirijor a fost la Budapesta, în anul 1840, mai apoi în anul 1844 la Weimar și în alte câteva orașe germane.

În 1845 Liszt a călătorit în Spania și apoi la Bonn pentru inaugurarea unui monument dedicat lui Beethoven. În 1847 călătorește în Balcani, inclusiv în Țările Române, în Turcia și în Rusia. Ultimul concert a avut loc la Elisavetgrad. Liszt avea aproape 70 de ani și suferea de hidropizie. Prin urmare, avea nevoie de o îngrijire specială, alături fiindu-i Von Bülow împreună cu tânăra elevă a lui Liszt, Lina Schmalhausen care și-a asumat rolul de doamnă de onoare a compozitorului.Din punct de vedere muzical însă, Liszt era în perfectă formă. A scris Din leagăn până în mormânt (1882) – ultimul dintre cele 13 poeme simfonice ale sale, lucrarea solo pentru pian: Nuages gris (Nori cenușii, 1881), La lugubre gondola (1882), Czárdás macabre (1881-1882), toate fiind o etalare magnifică de talent. În anul 1882, Liszt a primit partitura operei Parsifal, cu o frumoasă dedicație scrisă de Wagner. Nu trebuie omis faptul că în anul 1882, în timp ce lucra la ultimul său oratoriu, Die legende vom heiligen Stanislaus, Lizst a simțit nevoia de a-și întrerupe lucrul pentru a scrie cele două partituri reunite sub titlul La lugubre gondola. În anul 1885 a scris cinci lucrări corale și mai multe partituri pentru pian. A călătorit mai apoi în Germania, Ungaria, Italia, Austria, Olanda și Franța. În 1886, Liszt a mers la Florența, Veneția, Viena, Liège, Paris, Londra, Anvers și apoi din nou la Paris, apoi la Weimar și Bayreuth. Peste tot a fost aclamat și elogiat ca un adevărat geniu în viață.

Întors în Bayreuth, a mers la un spectacol cu Parsifal, și neținând cont de sfatul medicilor, sănătatea lui delicată a cedat, murind de pneumonie în noaptea de 31 iulie 1886.

Ca profesor și compozitor, Liszt a fost o sursă de inspirație pentru mulți artiști, și totodată, omul care și-a creat propriile reguli muzicale. Pentru mulți oameni din zilele noastre, muzica lui Liszt rămâne vulgară și de mâna a doua, dar alții o consideră cu adevărat fascinantă. Sufletul auditoriului este singurul care poate decide cu adevărat cât de minunată este opera marelui compozitor.

$$$

 HARPER LEE

Harper Lee este o autoare cunoscută mai ales pentru romanul său, câștigător al Premiului Pulitzer, „ Să ucizi o pasăre cântătoare” , și pentru continuarea sa „Go Set a Watchman” .

În 1959, Harper Lee a terminat manuscrisul pentru bestsellerul său, „ Să ucizi o pasăre cântătoare”, câștigător al Premiului Pulitzer . La scurt timp după aceea, l-a ajutat pe colegul său scriitor și prieten Truman Capote să compună un articol pentru The New Yorker , care avea să devină capodopera sa non-ficțiune, „Cu sânge rece” .

În iulie 2015, Lee a publicat al doilea roman, „ Go Set a Watchman” , scris înainte de „To Kill a Mockingbird” și care portretizează viețile ulterioare ale personajelor din romanul ei, câștigător al Premiului Pulitzer.

Lee s-a născut pe 28 aprilie 1926, în Monroeville, Alabama. Fiind cea mai mică dintre patru copii, a crescut ca o băiețoaică într-un orășel.

Tatăl ei a fost avocat, membru al legislativului statului Alabama și deținea și o parte din ziarul local. În cea mai mare parte a vieții lui Lee, mama ei a suferit de boli mintale, ieșind rareori din casă. Se crede că ar fi putut avea tulburare bipolară.

Unul dintre cei mai apropiați prieteni din copilărie ai lui Lee a fost un alt viitor scriitor, Truman Capote, cunoscut pe atunci sub numele de Truman Persons. S-au întâlnit prima dată când ea avea 5 ani. Mai dur decât mulți dintre băieți, Lee a intervenit adesea pentru a servi drept protector al copilăriei lui Truman.

Truman, care avea puține interese comune cu băieții de vârsta lui, era criticat pentru sensibilitatea sa și pentru hainele elegante pe care le purta. Deși cei doi prieteni erau foarte diferiți, amândoi aveau vieți dificile de acasă. Truman locuia cu rudele mamei sale în oraș, după ce fusese în mare parte abandonat de propriii părinți.

În liceu, Lee a dezvoltat un interes pentru literatura engleză. După absolvire în 1944, a urmat cursurile Colegiului Huntingdon din Montgomery, un curs exclusiv feminin. Lee s-a diferențiat de ceilalți elevi - nu-i păsa deloc de modă, machiaj sau întâlniri. În schimb, s-a concentrat pe studii și pe scris. Lee a fost membră a societății literare de onoare și a clubului corului.

Transferată la Universitatea din Alabama , Tuscaloosa, Lee era cunoscută pentru că era o persoană singuratică și individualistă. Acolo, a încercat să aibă o viață socială mai strânsă, alăturându-se pentru o vreme unei sororități.

Urmărindu-și pasiunea pentru scris, Lee a contribuit la ziarul școlii și la revista sa de umor, Rammer Jammer , devenind în cele din urmă redactorul publicației.

În ultimul an de liceu, Lee a fost acceptată la facultatea de drept a universității, ceea ce le-a permis studenților să lucreze la studii de drept în timp ce erau încă studenți. Cerințele studiilor de drept au obligat-o să-și părăsească postul de redactor-șef Rammer Jammer .

După primul an în cadrul programului, Lee a început să le spună familiei sale că adevărata ei chemare era scrisul – nu dreptul. În vara aceea, a mers la Universitatea Oxford din Anglia, ca studentă de schimb.

Revenind la studiile de drept în toamna aceea, Lee a renunțat după primul semestru. Curând s-a mutat în nord pentru a-și urma visul de a deveni scriitoare.

În 1949, Lee, în vârstă de 23 de ani, a sosit în New York City . A avut dificultăți timp de câțiva ani, lucrând ca agent de bilete pentru Eastern Airlines și pentru British Overseas Air Corp (BOAC).

În timp ce se afla în oraș, Lee s-a împrietenit cu compozitorul și textierul de pe Broadway, Michael Martin Brown, și cu soția acestuia, Joy. În 1956, familia Brown i-a făcut lui Lee un cadou de Crăciun impresionant - pentru a o întreține timp de un an, astfel încât să poată scrie cu normă întreagă. Și-a dat demisia și s-a dedicat meseriei sale.

Familia Brown a ajutat-o, de asemenea, să găsească un agent, pe Maurice Crain. Acesta, la rândul său, a reușit să-l facă pe editorul JB Lippincott Company interesat de munca ei. Lucrând cu editorul Tay Hohoff, Lee a lucrat la un manuscris care se petrece într-un orășel din Alabama, manuscris care a devenit în cele din urmă romanul ei „ Să ucizi o pasăre cântătoare”.

În timp ce se afla în New York City în anii 1950, Lee s-a reunit cu vechea ei prietenă Capote, care era pe atunci una dintre vedetele literare în ascensiune ale vremii.

În 1956, Lee și-a unit forțele cu Capote pentru a-l ajuta la un articol pe care îl scria pentru The New Yorker . Capote scria despre impactul uciderii a patru membri ai familiei Clutter asupra micii lor comunități agricole din Kansas.

Cei doi au călătorit în Kansas pentru a intervieva locuitorii orașului, prietenii și familia decedatului, precum și anchetatorii care lucrează la rezolvarea crimei.

Ca asistentă de cercetare, Lee a ajutat la interviuri, cucerind în cele din urmă unii dintre localnici cu felul ei relaxat și modest. Truman, cu personalitatea și stilul său extravagant, a avut dificultăți în a intra inițial în grațiile subiecților săi.

În timpul petrecut în Kansas, presupușii ucigași ai familiei Clutter, Richard Hickock și Perry Smith, au fost prinși în Las Vegas și aduși înapoi pentru interogatoriu. Lee și Capote au avut ocazia să-i interogheze pe suspecți la scurt timp după punerea lor sub acuzare în ianuarie 1960.

La scurt timp după aceea, Lee și Capote s-au întors la New York. Ea a lucrat la galeriile pentru primul ei roman, în timp ce el a început să lucreze la articolul său, care avea să evolueze în capodopera non-ficțiune „ În sânge rece” .

Cei doi s-au întors în Kansas pentru procesul de crimă. Lee i-a dat lui Capote toate notițele ei despre crimă, victime, ucigași, comunitățile locale și multe altele.

Lee a lucrat cu Capote cu intermitențe la „ In Cold Blood” . Fusese invitată de Smith și Hickock să fie martoră la execuția lor în 1965, dar aceasta a refuzat. Când cartea lui Capote a fost publicată în sfârșit în 1966, s-a dezvoltat o ruptură între cei doi colaboratori pentru o vreme.

Capote a dedicat cartea lui Lee și iubitului său de lungă durată, Jack Dunphy, dar nu a recunoscut contribuțiile ei la operă. Deși Lee a fost foarte furioasă și rănită de această trădare, ea a rămas prietenă cu Capote pentru tot restul vieții sale.

Lee a publicat două cărți în timpul vieții sale: „Să ucizi o pasăre cântătoare” (1960) și „ Du-te și pune un paznic” (2015). De asemenea, a lucrat intermitent cu prietenul ei Capote la celebra sa carte, „ Cu sânge rece” (1966).

În iulie 1960, romanul „Să ucizi o pasăre cântătoare” a fost publicat și a fost selectat de Clubul Cărții Lunii și de Literary Guild . O versiune condensată a povestirii a apărut în revista Reader's Digest . În anul următor, romanul a câștigat prestigiosul Premiu Pulitzer și alte câteva premii literare. Un clasic al literaturii americane, „ Să ucizi o pasăre cântătoare” a fost tradus în peste 40 de limbi, cu peste un milion de exemplare vândute în fiecare an.

Personajul central al operei, o tânără fată poreclită Scout, nu era diferită de Lee în tinerețe. Într-una dintre principalele intrigi ale cărții, Scout, fratele ei Jem și prietenul lor Dill explorează fascinația lor pentru un personaj misterios și oarecum infam din cartier, pe nume Boo Radley.

Lucrarea a fost mai mult decât o poveste despre maturizare: o altă parte a romanului reflecta prejudecățile rasiale din Sud. Tatăl lor avocat, Atticus Finch, încearcă să ajute un bărbat de culoare acuzat de violarea unei femei albe să beneficieze de un proces echitabil și să împiedice linșarea lui de către albi furioși într-un oraș mic.

Lee a publicat al doilea roman al său, „ Go Set a Watchman”, în iulie 2015. Povestea a fost în esență o primă schiță a romanului „ To Kill a Mockingbird” și a urmărit viețile ulterioare ale personajelor romanului.

„Go Set a Watchman” a fost trimisă unei edituri în 1957. Când cartea nu a fost acceptată, editorul lui Lee i-a cerut să revizuiască povestea și să-l facă pe personajul principal, Scout, un copil. Autoarea a lucrat la poveste timp de doi ani, iar în cele din urmă a devenit „To Kill a Mockingbird”.

Se credea că manuscrisul lui Lee, „Go Set a Watchman”, era pierdut până când a fost descoperit de avocata ei, Tonja Carter, într-o cutie de valori. În februarie 2015, s-a anunțat că HarperCollins va publica manuscrisul pe 14 iulie 2015.

„Go Set a Watchman” o prezintă pe Scout din „Mockingbird” în rolul unei femei de 26 de ani, aflată în drum spre casă, în Maycomb, Alabama, venind din New York. Tatăl lui Scout, Atticus, conștiința morală intransigentă din „ To Kill a Mockingbird” , este portretizat ca un rasist cu opinii bigote și legături cu Ku Klux Klan .

În Watchman, Atticus îl spune lui Scout: „Vreți negri cu vagoanele în școlile, bisericile și teatrele noastre? Îi vreți în lumea noastră?”

Romanul controversat și portretizarea șocantă a unui personaj îndrăgit au stârnit dezbateri în rândul fanilor și au oferit cercetătorilor literari și studenților material pentru analiza procesului creativ al autorului. Cel de-al doilea roman al lui Lee a doborât și recorduri la pre-vânzare pentru HarperCollins.

Având în vedere rapoartele despre sănătatea precară a lui Lee, în vârstă de 88 de ani, au apărut întrebări dacă publicarea a fost o decizie a autorului. Lee a emis o declarație prin intermediul lui Carter: „Sunt viu și sănătos și foarte fericit de reacțiile la Watchman ”.

Însă nici măcar acel mesaj nu a pus capăt semnelor de întrebare: într-o scrisoare din 2011, sora lui Lee, Alice, scrisese că Lee va „semna orice i se pune în față de oricine în care are încredere”. Cu toate acestea, alții care se întâlniseră cu Lee au declarat că ea a fost în spatele deciziei de a publica. Oficialii din Alabama au investigat și nu au găsit nicio dovadă că ar fi fost victima constrângerii.

Dramaturgul Horton Foote a scris un scenariu bazat pe carte și a folosit același titlu pentru o adaptare cinematografică din 1962, „ To Kill a Mockingbird” . Lee a vizitat platourile de filmare în timpul filmărilor și a acordat numeroase interviuri pentru a susține proiectul.

Versiunea cinematografică a filmului „ Să ucizi o pasăre cântătoare” a câștigat opt nominalizări la Premiile Academiei și trei premii, inclusiv cel mai bun actor pentru interpretarea lui Finch de către Gregory Peck . Se spune că personajul a fost inspirat de tatăl lui Lee.

Se pare că la mijlocul anilor 1960, Lee lucra la un alt roman, dar acesta nu a fost niciodată publicat.

În 1966, Lee a fost operată la mână pentru a repara daunele provocate de o arsură gravă. De asemenea, a acceptat un post în Consiliul Național al Artelor, la cererea președintelui Lyndon B. Johnson . În anii 1970 și 1980, Lee s-a retras în mare măsură din viața publică.

Lee și-a petrecut o parte din timp lucrând la un proiect de carte non-ficțiune despre un criminal în serie din Alabama, al cărui titlu provizoriu era „Reverendul” . Această lucrare, însă, nu a fost niciodată publicată.

Lee a dus în general o viață liniștită și privată, împărțindu-și timpul între New York City și orașul ei natal, Monroeville. În Monroeville, a locuit cu sora ei mai mare, Alice Lee, o avocată pe care autoarea o numea „Atticus în fustă”. Sora lui Lee era o confidentă apropiată care se ocupa adesea de treburile juridice și financiare ale autoarei.

Activă în biserica și comunitatea sa, Lee a devenit faimoasă pentru evitarea reflectoarelor, fiind celebră. Adesea folosea averea acumulată datorită succesului său pentru a face donații filantropice anonime către diverse cauze caritabile.

În noiembrie 2007, președintele George W. Bush i-a înmânat lui Lee Medalia Prezidențială a Libertății pentru „contribuția sa remarcabilă la tradiția literară a Americii” la o ceremonie la Casa Albă.

Sora ei, Alice, a spus odată despre Lee: „Cărțile sunt lucrurile care îi contează”. Cu ajutorul unei lupe – necesară din cauza degenerescenței maculare – Lee a reușit să continue să citească în ciuda afecțiunilor sale.

În mai 2013, Lee a intentat un proces la un tribunal federal împotriva agentului literar Samuel Pinkus. Lee a acuzat că, în 2007, Pinkus „s-a angajat într-o schemă de a o păcăli” și de a o împiedica să obțină drepturile de autor pentru romanul „ Să ucizi o pasăre cântătoare” , ulterior deturnând redevențe de la lucrare. În septembrie 2013, s-a ajuns la o înțelegere în proces.

Mai târziu în acel an, echipa juridică a lui Lee a intentat un proces împotriva Muzeului Patrimoniului Județean Monroe , situat în Monroeville, pentru încercarea de a „valorifica faima” romanului „ Să ucizi o pasăre cântătoare ” și pentru vânzarea de mărfuri neautorizate legate de roman. Avocații autorului și ai muzeului au depus ulterior o moțiune comună pentru a încheia procesul, iar cazul a fost respins de un judecător federal în februarie 2014.

În același an, Lee a permis publicarea celebrei sale opere sub formă de carte electronică. A semnat un contract cu HarperCollins pentru ca firma să lanseze „To Kill a Mockingbird” ca ediție electronică și audio digitală.

Într-un comunicat distribuit de editură, Lee a explicat: „Sunt încă demodată. Îmi plac cărțile vechi și prăfuite și bibliotecile. Sunt uimit și onorat că Mockingbird a supraviețuit atât de mult. Aceasta este Mockingbird pentru o nouă generație.”

Lee a murit pe 19 februarie 2016, la vârsta de 89 de ani. Nepotul ei, Hank Connor, a declarat că autoarea a murit în somn.

În 2007, Lee a suferit un accident vascular cerebral și s-a confruntat cu diverse probleme de sănătate persistente, inclusiv pierderea auzului, vedere limitată și probleme cu memoria pe termen scurt. După accidentul vascular cerebral, Lee s-a mutat într-un centru de îngrijire asistată din Monroeville.

În perioada morții lui Lee, în 2016, s-a anunțat că producătorul Scott Rudin l-a angajat pe Aaron Sorkin să scrie o versiune scenică a piesei „Să ucizi o pasăre cântătoare” . În martie 2018, cu câteva luni înainte de debutul programat al producției pe Broadway, moștenitorii lui Lee au intentat un proces pe motiv că adaptarea lui Sorkin s-a abătut semnificativ de la materialul original.

Un punct principal de dispută a fost portretizarea lui Finch în piesă, care, se pare, l-a arătat în primele scene ca fiind mai în concordanță cu sentimentele rasiale opresive ale vremii, spre deosebire de cruciatul eroic din roman.

Rudin a respins afirmația că personajele au fost modificate semnificativ, deși a insistat că a avut ocazia să le adapteze la timpurile contemporane. „Nu pot și nu voi prezenta o piesă care să pară scrisă în anul în care a fost scrisă cartea din punct de vedere al politicii sale rasiale: Nu ar fi interesantă”, a spus el. „Lumea s-a schimbat de atunci.”

Se pare că portretizarea lui Atticus Finch a fost simplificată de la cineva „care bea alcool, ține o armă și înjură ușor” la o „persoană onestă și decentă”. Piesa a avut premiera pe Broadway în decembrie 2018.

Citate

--Nu înțelegi niciodată cu adevărat o persoană până nu privești lucrurile din punctul ei de vedere - până nu te bagi în pielea lui și nu umbli în ea.

--Doar pentru că suntem înfrânți cu o sută de ani înainte de a începe nu este un motiv pentru care să nu încercăm să câștigăm.

--Cred că există un singur fel de oameni. Oameni buni.

--Oamenii întregi la minți nu se mândresc niciodată cu talentele lor.

--Orice scriitor care se prețuiește scrie pentru a-și face pe plac... este o operațiune de autoexplorare care este nesfârșită.

--Lucrurile sunt întotdeauna mai bune dimineața.

--Singurul lucru care nu respectă regula majorității este conștiința unei persoane.

--Toată lumea trebuie să învețe, nimeni nu se naște știind.

--I-aș sfătui pe oricine aspiră la o carieră de scriitor ca, înainte de a-și dezvolta talentul, ar fi înțelept să-și dezvolte o piele groasă.

$$$

 ION CREANGĂ ȘI OPERA PORNOGRAFICĂ

În plin secol XIX, un secol al pudorii, Ion Creangă scria primele poveşti pornografice păstrate în literatura română. Citite şi comandate de scriitorii ieşeni la chiolhanurile organizate de Junimişti, poveştile pline de „măscări” ale ”popii” din Humuleşti au în spate o poveste interesantă despre revoltă şi descătuşare a limbajului.

În ziua de 22 octombrie a anului 1876 se împlineau 13 ani de când funcţiona celebrul Cenaclu Literar ”Junimea” de la Iaşi, un adevărat cuib de genii literare. Ca în fiecare an, la ”aniversară”, junimiştii benchetuiau. 

În acea zi însă, în mod special, râsetele umpleau sălile unde petreceau scriitori moldoveni. Mihai Eminescu, Iacob Negruzii sau Vasile Pogor aproape se tăvăleau pe jos de râs. Prietenul lor, humuleşteanul Ion Creangă, îşi citea una dintre poveşti. Se numea ”Povestea lui Ionică cel prost” şi era plină de ”măscări”, scrisă cu limbajul ”buruienos” al ţăranului moldovean, fiind descris cu lux de amănunte momentul în care doi ţărani, Ionică şi Vasile, făceau sex cu o săteancă frumoasă, Catrina. 

Era un moment istoric pentru literatura română. Apăruse prima scriere pornografică cunoscută în limba română. Specialiştii în istoria literaturii spun că limbajul licenţios au fost prezent mereu în literatura universală. În literatura română, din ceea ce este cunoscut şi a rămas scris, exemplele de scriere cu conţinut pornografic sunt inexistente până în secolul al XIX lea. 

Cu toate acestea, etnografii şi specialiştii în literatură populară spun că, de fapt, existau de când lumea creaţii populare pline de ”măscări”, care circulau în variante orale şi povestite prin crâşmele satelor între bărbaţi. Primul care a aşternut pe hârtie şi a dat glas public, glumelor pornografice şi a limbajului ”dezlegat” din popor a fost Ion Creangă. Răspopitul din Humuleşti, veselul companion al lui Eminescu, a fost şi primul scriitor român care a dat tonul creaţiilor pornografice în literatura română.

Scrierile pornografice la Creangă

”La Creangă este vorba despre doua texte cu limbaj licenţioas, primul scris în 1876, şi este vorba de ”Povestea lui Ionică cel prost”, şi al doilea în 1877, ”Povestea Poveştilor”. Sunt texte în care era prezent limbajul popular, fără perdea folosit în genere de ţăranii moldoveni”, spune Constantin Parascan, profesor doctor, specialist în literatură şi în opera lui Ion Creangă. În ”Ionică cel Prost”, povestea unui tânăr marginalizat dar înzestrat cu celebra şiretenie din poveştile româneşti, descrie în cele mai mici detalii, actul sexual. 

Creangă foloseşte pentru prima dată şi zicale populare cu, conţinut pornografic, care circulaseră până atunci doar prin viu-grai. ”Scoas-o vînă cît o mînă/Bortelită-n căpăţînă/Strujită la rădăcină/Şi cum o puse,/Cum se duse/Parcă fu, pustiea, unsă!”. ”Practic, Creangă, în această povestire, foloseşte multe expresii şi cântecele populare cu limbaj licenţios. Acestea nu au fost inventate, circulau deja prin lumea satului. Şi el le auzise la rândul lui de la ţărani”, spune profesorul Parascan.

”Povestea lui Ionică cel Prost” este o snoavă clasică românească, unde cel fudul nu este întodeauna şi cel mai deştept, iar bogatul este păcălit de sărântocul isteţ. În formatul clasic de snoavă, este introdusă intriga pornografică şi limbajul licenţios al ţăranului moldovean. Cealaltă scriere pornografică, ”Povestea poveştilor”, este şi mai încărcată de ”măscări”. Încă din titlu se vorbeşte de ”Povestea P..ii”. 

Organul genital masculin fiind de fapt vedeta întregii povestiri, în care la fel ca în povestirile clasice ale lui Creangă, cu aceeaşi savoare, sunt scoase în evidenţă metehnele diferitelor clase sociale, naivitate sau şiretenia. ”În acest text, Creangă nu are niciun fel de cenzură. Apare şi Sfântul Petre şi Iisus Hristos şi preotul. Toţi într-o poveste cu limbaj licenţios. Chiar şi preotul are o păţanie deloc ortodoxă”, adaugă Parascan.  

De ce a scris Creangă poveşti pornografice şi pudicul Maiorescu

Specialiştii în literatură spun că de fapt Creangă nu a vrut niciodată cu tot dinandinsul să scrie pornografic. Nu ar fi venit ca o dorinţă interioară. Creangă ar fi lansat atât ”Povestea Poveştilor” dar şi ”Povesta lui Ionică cel prost”, la un eveniment parcticular, intrând în jocul junimiştilor. 

”Ion Creangă a fost adus în Junimea de Mihai Eminescu în 1875 când a prezentat capodopera sa ”Soacra cu trei nurori”. Junimiştii ieşeni aveau obiceiul ca odată pe an să serbeze ziua înfiinţării Cenaclului, cu un banchet. În 1876, Creangă a venit la primul lui banchet ca membru la Junimea. Regula era ca la acest banchet fiecare trebuia să vină cu ceva, cu un text licenţios, eventual cu teme pornografice care să parodieze. De precizat că erau doar bărbaţi. Femeile nu erau acceptate la întrunirile ieşenilor. Creangă a venit şi el cu unul, trebuia până la urmă să respecte regula. Prima dată a venit cu ”Povestea lui Ionică cel Prost”. Şi cum avea un talent aparte de povestitor şi acel dulce grai, a făcut furori cu povestea lui”, explică profesorul Parascan.

Mai precis spun specialiştii, Eminescu, Vasile Pogor şi Iacob Negruzii, hohoteau la fiecare frază a poveştii lui Creangă. La sfârşitul poveştii, Creangă avea şi o dedicaţie, pentru poeţii fără talent(n.r. cărăcuda): ” Scrisă de Ioan-Vîntură-Ţară, în Iaşi, la 22 Octomvrie 1876 şi dedicată cărăcudei din Junimea îmbătrînită în rele cu prilejul aniversării a treisprezecea, numărul dracului”, se arată în textul original. La banchetul de anul următor în 1877, Creangă, spun cunoscătorii, era aşteptat ca pâinea caldă. 

”Ştiau că se vor amuza copios. Avea acel talent al povestitorului. Ştia să lucreze cu limbajul popular şi în acelaşi timp să-i ofere un înţeles. În 1877, tot la un banchet al junimiştilor a prezentat Povestea Poveştilor. Bineînţeles a avut un succes răsunător”, precizează Parascan. Se spune că părţile preferate ale tuturor, acolo unde se amuzau cel mai tare, dar în special Pogor şi Eminescu, erau momentul apariţiei ciudatei culturi pe pământurile ţăranului.

”Ţăranul, după ce mântui de semănat se întoarse acasă. Apoi, la vremea prăşitului a venit de a prăşit păpuşoii după rânduială şi iar s-a întors acasă. Dar când vine la cules, ce să vadă? În loc de păpuşoi, de fiecare strujan erau câte trei-patru drăgălete de p..e, care-de-care mai îmbojorate, mai dârze si mai răsbelite!”, dar şi ultima scenă în care preotul nu mai poate scăpa de falusul, păstrat în cutie de vădană. Totodată prezenţa lui Creangă la banchetul din 1876, coincide şi cu plecarea lui Titu Maiorescu la Bucureşti. Specialiştii spun că Maiorescu era pudic şi accepta cu greu aceste jocuri şi lecturi pornografice.După plecare acestuia, junimiştii au avut mână liberă la scrieri deocheate.

Poveşti născute în bojdeuca din Ţicău

”Aceste două poveşti au fost scrise de Creangă în perioada în care locuia în bojdeuca de la Iaşi. Acolo locuia cu el şi Eminescu. Nu ştiu sigur dacă s-au influenţat unul pe celălalt. Clar este că am descoperit, nişte versuri populare, comune, atât în culegerile de foclor ale lui Eminescu, dar şi în ”Povestea lui Ionică cel prost”. Fie le-a oferit Creangă lui Eminescu, fie acesta din urmă i-a servit drept sursă de inspiraţie, cu acele culegeri de folclor”, spune Parascanu.

Povestitorul pornografic al Junimii şi ”Anecdota primează”

Specialiştii spun că povesti, versuri şi anecdote pornografice s-au mai spus la banchetele Junimii. ”Au fost mai mulţi care au scris pornografic şi le-au prezentat la banchet. Chiar şi Pogor sau Iacob Negruzzi au avut tentative. Cu toate acestea au rămas cunoscute ale lui Creangă. Era cele mai bune. La Junimea era şi o regulă la aceste banchete. Ei spuneau ”anecdota primează”. Cel care avea de spus o anecdotă bună, întrerupea pe orice povestitor şi o spunea. Dar trebuia să fie bună tare”, adaugă Parascan. 

Talentul de povestitor, inclusiv de poveşti fără perdea i-au adus lui Creangă un statut aparte la petrecerile Junimii. Trei ani la rând la chiolhanurile scriitorilor, Creangă a citit ”Povestea Poveştilor„, fără să-şi piardă farmecul pentru ascultători. De altfel, Vasile Pogor şi alţi junimiştii după ce continuau petrecerea la ”Bolta Rece” sau băteau crâşmele Iaşiului, îl rugau mereu pe Creangă: ”mai spune una bădie, de aia de a ta”. ”Creangă îi întreba atunci. De care să fie? ”Pe uliţa mare” sau pe ”uliţa mică” ? Pe uliţa mare însemna cu limbaj fără perdea, licenţios, iar pe uliţa mică, poveşti serioase, ”cuminţi””, precizează Parascan

Bineînţeles la petreceri preferate erau poveştile ”deochetate” de pe ”uliţa mare”, datorită talentului său de povestitor, dar şi a felului cum potrivea graiul, Creangă devenise povestitorul Junimii. Despre petrecerile Junimii, spălate ”udate” cu multă băutură sunt referinţe şi mai târzii. Pe o invitaţie de exemplu pentru unul dintre membrii, la banchetul Junimii, la a 22 aniversare scrie. ”Mâncarea va fi fudulie, iar băutura temelie”. 

Povesti pornografice tipărite fără voia lui Creangă

Specialiştii spun că Ion creangă nici nu s-a gândit vreodată să publice, cele două poveşti cu limbaj licenţios. ”În cartea pe care o pregătea, nu au fost incluse aceste două poveşti. Nici nu dorea acest lucru. Erau două scrieri, făcute pentru un eveniment privat, doar pentru acel eveniment, banchetul Junimii şi care se citeau doar la petrecerile între bărbaţi ale scriitorilor.”, spune Constantin Parascanu. 

După moartea scriitorului în 1889, totuşi manuscrisele cu cele două poveşti pornografice au fost descoperite şi păstrate . În 1939, ele vor fi incluse pentru prima dată într-un volul de ”Opere” cu toată creaţia lui Ion Creangă, de Ion Kirileanu care cu aprobarea Curţii Regale a României scoate 100 de exemplare, destinate bibliotecilor şi cercetătorilor. În perioada comunistă, cele două poveşti au fost bineînţeles interzise, fiind difuate în spaţiul public pentru prima dată după 1990. Practic atunci au avut toţi cititorii access la ele.

Capodopere ale erotismului comic

Cele două poveşti sunt comedii iar în ciuda pudibonderiei sunt considerate de specialiştii în literatură drept capodopere ale erotismului comic românesc. ” Boccaccio însuşi ar fi pălit de invidie dacă ar fi putut să citească această capodoperă a erotismului comic.”, spunea fillosoful român Gabriel Liiceanu. Totodată specialiştii spun că este şi o expresie a modului în care foloseau ţăranii români, limbajul licenţios pentru a se amuza. Este şi o culegere de folclor care surprinde atitudinea ţăranului român cu privire la pornografie. 

”Această "Povestea poveştilor" a lui Creangă, spune Ion Bogdan Lefter (foto) este cel mai important, cel mai vechi şi mai prestigios text al firavei tradiţii de literatură erotică românească”, spunea pentru jurnalul.ro în 2005 scriitorul, criticul şi istoricul literar Ioan Bogdan Lefter. Totodată sunt specialiştii care consideră că aceste poveşti fără perdea ale junimiştilor, reprezentau şi o mişcare de frondă, o eliberare de pudoare şi o tendinţă de exprimare liberă.

$$$

 IVAN ANDREEVICI KRÎLOV

Marele poet rus Ivan Andreevici Krîlov s-a născut pe 13 februarie 1768 la Moscova. A primit o educație sistematică, a studiat independent literatura, matematica, franceza și italiana. Și-a început activitatea creativă la vârsta de paisprezece ani și a scris numeroase opere satirice. În 1782, la vârsta de 14 ani, a scris o operă comică numită „Din cafea”, care descria obiceiurile proprietarilor de pământuri provinciale.

În perioada 1786-1788, Ivan Andreevici Krîlov a scris comediile „Familia nebună”, „Scriitorul din coridor” și „Nebunii”. Și-a început activitatea jurnalistică cu povestirea „Dispăruții”, scrisă în 1792. Întrucât satirele lui Krîlov au provocat nemulțumirea Ecaterinei a II-a, acesta a abandonat pentru o vreme activitatea literară și s-a ascuns în provincii. Comediile sale „Magazin de modă”, „Sfaturi pentru fete” și opera comică „Ilya Muromets”, scrisă în 1807, au câștigat faimă. 

În 1809, a fost publicată prima carte de fabule a lui Krîlov. Opera lui Krîlov a ajuns în vârful fabulelor rusești. Krîlov, care cunoștea îndeaproape literatura populară și bogatul limbaj colocvial al poporului rus, și-a scris fabulele într-un limbaj viu, ușor de înțeles pentru toată lumea. El a folosit proverbe, zicători și povești ale poporului rus pentru a-și apropia fabulele de spiritul poporului. Drept urmare, multe dintre propozițiile și ideile pline de sens și înțelepciune ale lui Krîlov au intrat deja în limba rusă ca proverbe.

El a folosit cu abilitate proverbe, povești și fabule și a jucat un rol important în dezvoltarea limbii literare ruse. Operele sale au fost traduse în mai multe limbi. I.A. Krîlov „Bucătarul și pisica”, „Leul și țânțarul”, „Leul și vulpea”, „Ursul și stepa”, „Privighetoarele”, „Norul”, „Fericirea și cerșetorul”, „Musca și albina”, „Florile”, „Libelula și furnica”, „Zmeul”, „Cocorul și pisica”, „Măgarul și privighetoarea”, „Elefantul și codul”, „Păianjenul și albina”, „Hunul și păstorul”, „Cele două butoaie”, „Șarpele și mielul”, „Țăranul și șarpele”, „Țăranul și moartea”, „Maimuța curioasă și oglinda”, „Pisica și privighetoarea”, „Cioara și vulpea”, „Vulturul și cârtița”, „Cucul și porumbelul”, „Broasca și Jupiter”, „Lupul și vulpea”, „Șoarecele și scitul”, „Graurul și porumbelul”, „Simidul și găina”, „Cascada și fântâna”, „Vulpea și strugurii”, „Cei „Ursul prins în capcană”, „Ursul muncitor”.

Fabulele sale au fost răspândite pe scară largă în Azerbaidjan încă din anii 1930. Fabula „Măgarul și privighetoarea” a fost tradusă în azeră de AA Bakikhanov. Krîlov a murit pe 21 noiembrie 1844 la Sankt Petersburg.

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

ÎNDRĂGOSTITUL HEMINGWAY

Ernest Hemingway, unul dintre cei mai influenți scriitori ai secolului XX, s-a născut pe 21 iulie 1899, în Oak Park, Illinois, într-o familie în care tradiția și cultura literară erau apreciate. Tatăl său, un medic pasionat de natură, și mama sa, o cântăreață de operă, au avut un rol semnificativ în formarea personalității și a viziunilor lui Hemingway. Acest context familial, plin de contrast și complexitate, a fost o sursă de inspirație pentru emblematica sa operă.

Cariera lui Hemingway a prins avânt în anii 1920, când s-a alăturat generației pierdute, o cohortă de scriitori expatriați care au căutat sens și identitate în Europa postbelică. Experiențele sale de jurnalist în timpul Primului Război Mondial și ulterior în timpul Războiului Civil Spaniol i-au îmbogățit perspectiva asupra vieții și a suferinței umane. Aceste evenimente l-au influențat profund, definind stilul său de scris, care este adesea caracterizat prin concizie, simplitate și o profunzime emoțională rar întâlnită.

Instrucția sa în arta povestirii a fost consolidată prin interacțiunile cu numeroase personalități artistice și politice, dar și prin călătoriile sale în locuri exotice, precum Africa și Cuba. Aceste experiențe nu doar că au îmbogățit temele sale literare, dar au avut un impact direct asupra relațiilor sale personale. Hemingway a avut multiple relații romantice, care sunt reflectate în lucrările sale, cum ar fi în nuvela „Îndrăgostitul”, unde dragostea și complexitatea relațiilor umane sunt explorate cu o sinceritate brută. Astfel, viața sa tumultoasă a devenit, în sine, o carte deschisă, oferind nu numai un context personal, ci și un cadru inspirațional pentru scrierea sa remarcabilă.

Povestea iubirilor lui Ernest Hemingway este, de fapt, o altă formă a romanului său existențial. Femeile din viața lui nu au fost doar partenere sau muze – ci oglinzi ale neliniștii sale, ale nevoii de adorație și conflict, ale dorinței de a controla și, în același timp, de a fi salvat.

Toate iubirile lui Hemingway – Romanul din spatele romanului

În viața lui Ernest Hemingway, fiecare femeie a fost o poveste, o obsesie, un pariu cu timpul. Scriitorul cu o inimă de oțel și o melancolie de copil rănit a iubit pasional, haotic și total. A fost căsătorit de patru ori și a trăit iubiri care au ars în tăcere sau au explodat în pagini de roman.

Hadley Richardson – iubirea tăcută din Parisul interbelic

Prima soție, prima muză, prima rană.

Hadley era cu opt ani mai mare decât Hemingway. Când s-au cunoscut în 1920, el avea 21 de ani și visuri cât Atlanticul. S-au mutat împreună la Paris, iar Hadley i-a oferit acel echilibru calm pe care Hemingway îl asocia cu familia, cu siguranța.

Dar Parisul boem, cu Gertrude Stein, Ezra Pound și Fitzgerald, cerea energie, flirt, pericol. Iubirea s-a degradat lent, mai ales când Hadley a pierdut accidental în gară un geamantan cu manuscrisele lui. Hemingway n-a iertat-o niciodată pe deplin, deși „A Moveable Feast” este, în tăcerea lui, o scrisoare de iertare și regret.

„O iubeam cu adevărat și nu am știut să-i arăt asta.”

Pauline Pfeiffer – femeia care a rupt totul și a fost apoi părăsită

Pauline era o jurnalistă sofisticată de la Vogue, prietenă cu Hadley, și a devenit a doua soție după o poveste de dragoste clandestină. Blondă, catolică, rafinată, Pauline l-a fascinat pe Hemingway cu eleganța și cu ambiția ei.

Cei doi au avut doi băieți și o perioadă de glorie în Key West, dar relația a început să se fractureze odată cu plecările lui lungi în Spania, războiul civil și atracția lui pentru o altă femeie – mai directă, mai „nebună”.

Pauline a fost femeia care l-a făcut să trădeze. Dar Hemingway nu uita niciodată când el însuși devenea cel trădat.

Martha Gellhorn – femeia care nu s-a lăsat redusă la rolul de muză

Jurnalistă de război, frumoasă, independentă, Martha a fost singura care i-a ținut piept cu adevărat. S-au cunoscut în timpul Războiului Civil din Spania și s-au căsătorit în 1940. Ea mergea pe front, scria, risca, trăia.

Hemingway, obișnuit cu femei care gravitează în jurul lui, n-a suportat distanța și lipsa de supunere. Martha a fost singura care l-a părăsit.

Ea spunea: „Nu vreau să fiu o notă de subsol în viața cuiva.”

El spunea: „Îți iei tastatura și pleci pe front? Atunci nu ai nevoie de mine.”

Mary Welsh – ultima soție, ultima femeie care a rezistat până la capăt

Jurnalistă și ea, Mary a fost cu Hemingway până la sinuciderea acestuia în 1961. Au trăit împreună la Finca Vigía, în Cuba. Mary era devotată, răbdătoare și înfricoșată de depresia care se adâncea în el.

Ea l-a găsit mort, cu arma în mână. I-a fost alături în decădere, în paranoia și boală. Hemingway o admira, dar nu o iubea cu focul tinereții. Era deja un om fracturat.

Agnes, Marlene, Adriana – femeile fără act de căsătorie, dar cu rol decisiv

Agnes von Kurowsky – asistenta din timpul Primului Război Mondial, prima dragoste profundă, cea care l-a părăsit printr-o scrisoare rece. Hemingway nu a iertat-o niciodată și a transformat-o în Catherine Barkley din A Farewell to Arms.

Marlene Dietrich – actrița legendară cu care a avut o relație ambiguă, epistolară, teatrală. Se tachinau, flirtau, dar n-au fost oficial împreună. El o numea „my Kraut”.

Adriana Ivancich – tânăra aristocrată italiană pe care Hemingway a cunoscut-o la bătrânețe. Muza romanului Across the River and Into the Trees, probabil ultima iluzie de iubire. Adriana avea 19 ani. El – peste 50.

O dragoste imposibilă: femeia care era mereu alta

Fiecare femeie din viața lui Hemingway reflecta o frântură din el: mama pe care o ura, fata pe care o pierduse, amanta care-l părăsise, soția care-l mântuia. Căuta control și sfârșea pierdut. Căuta protecție și rupea tot.

Scriitorul care a creat cele mai tăioase personaje masculine a fost, în iubire, vulnerabil, contradictoriu și devorator. Iubirile lui n-au fost liniștite – ci explozii. Și poate că n-au fost niciodată despre femei, ci despre golul pe care încerca să-l umple.

„Sunt două feluri de femei. Cele pe care le iubești și cele care te iubesc. Rareori sunt aceleași.”

— Ernest Hemingway

Poveștile de dragoste în operele lui Hemingway

Dragostea, în toate complexitățile ei, este o temă centrală care străbate operele lui Ernest Hemingway. Această temă este abordată cu profunzime și subtilitate în diversele sale lucrări, fiecare explorând nuanțele relațiilor interumane. Printre cele mai reprezentative povestiri și romane se numără „Soarele răsare întotdeauna”, „Adio, arme” și „Fiecare om moare singur”. Fiecare dintre acestea aduce în prim-plan modul în care dragostea poate influența viețile personajelor, înfățișând atât bucuriile, cât și durerile legate de aceste legături emoționale.

În „Soarele răsare întotdeauna”, Hemingway explorează dragostea pierdută a unei generații afectate de război. Personajele principale, printre care se numără Jake Barnes și Lady Brett Ashley, ilustrează tulburările cauzate de perspectiva unei relații imposibile. Această dramă emoțională este accentuată de deteriorarea relațiilor interumane, reflectând disfuncțiile și fragilitatea dragostei. Stilul minimalist al lui Hemingway aici subliniază intensitatea sentimentelor prin observații simple, dar palpabile.

În „Fiecare om moare singur”, dragostea este prezentată ca un act de rezistență față de opresiune. Povestea se concentrează asupra unei perechi de soți care, prin gesturi de dragoste, încearcă să combată teroarea și injustiția. Hemingway face din dragoste un simbol al speranței și al curajului, demonstrând cum relațiile pot oferi puterea necesară altora pentru a lupta împotriva adversităților.

Jurnalul lui Hemingway: o reflecție a iubirii și a pierderii

Există autori care își scriu viața în romane. Și există Hemingway, care a trăit viața ca pe un roman, iar însemnările sale personale – fie ele notițe, scrisori sau pagini de jurnal – nu sunt simple documente ale cotidianului, ci fragmente de destin. Niciodată publicate sub titlul oficial de „Jurnal”, dar răspândite prin volume, epistole și manuscrise, gândurile lui Ernest Hemingway ne oferă o cheie rară și sinceră spre mintea unui om sfâșiat între luciditate și durere.

Hemingway n-a ținut un jurnal în sensul clasic. Nu există caiete cu dată, confesiuni secrete sau pagini închise cu lacătul discret al rușinii. În schimb, tot ce a trăit s-a filtrat prin paginile sale de lucru, prin scrisorile trimise prietenilor și iubitelor, prin fragmentele neterminate ale unei literaturi în care viața și moartea s-au înfruntat zilnic.

„Scrisul e un mod de a trăi de două ori,” spunea el. Dar pentru Hemingway, viața nu putea fi separată de scris – nici măcar atunci când tăcerea devenea apăsătoare.

„Sărbătoarea continuă” – jurnalul unui Paris pierdut

Poate cea mai apropiată lucrare de ideea unui jurnal autentic este volumul „A Moveable Feast” (Sărbătoarea continuă), publicat postum în 1964. Scris târziu, dar cu o memorie vie și dureroasă, acest volum este o reverie lucidă despre anii ’20 petrecuți la Paris, alături de Hadley Richardson, Gertrude Stein, Ezra Pound și F. Scott Fitzgerald.

În paginile lui, Hemingway nu consemnează doar ce s-a întâmplat – ci ceea ce a contat. Scenele sunt simple, dialogurile reale, iar emoția e tăioasă și tăcută, ca un gând care doare. Parisul devine un spațiu suspendat între frumusețea creației și fragilitatea iubirii.

Africa – un jurnal în mișcare

În „Colinele verzi ale Africii” (Green Hills of Africa), Hemingway încearcă imposibilul: să transforme o călătorie de vânătoare într-un eseu despre sensul literaturii. Aici, jurnalul se împletește cu reportajul și introspecția. Printre descrieri de peisaje africane și povești de foc de tabără, apar reflecții despre competiție, despre invidie și despre dorința de a fi „cel mai bun scriitor dintre toți.”

Mai târziu, în „Under Kilimanjaro”, un manuscris neterminat publicat postum, Hemingway revine la Africa. De data aceasta, însemnările sunt mai crude, mai lente, mai impregnate de o senectute care nu-l iartă.

Scrisorile – jurnalul pe care nu și l-a propus

Cei care vor să înțeleagă cu adevărat ce simțea Hemingway în spatele personajului său de bărbat dur și neîmblânzit trebuie să citească scrisorile sale. Volumul „Selected Letters: 1917–1961” este o carte rară, în care Hemingway e surprins în carne vie: impulsiv, ironic, profund, vulnerabil. Scria mult, și scria cu sinceritate – uneori pentru a seduce, alteori pentru a cere ajutor.

Acolo, în scrisori, Hemingway își plânge prietenii morți, își râde de critici, își înjură durerea de spate, se teme de bătrânețe și se îndoiește de propriul talent. Acolo este jurnalul său real – fără mască, fără public.

Jurnalul lui Ernest Hemingway se prezintă ca un document profund și revelator care oferă o privire intimă asupra gândurilor și emoțiilor sale legate de dragoste și pierdere. Scrierea sa este caracterizată printr-un stil concis, alert și, totuși, bogat în subtext, care reflectă complexitatea trăirilor lui. În paginile acestui jurnal, Hemingway nu se zgârcește la sinceritate; dimpotrivă, el își deschide sufletul și dezvăluie vulnerabilitățile, punctând momentele de bucurie și tristețe care au marcat viața sa.

Un aspect remarcabil al jurnalului este modul în care Hemingway reușește să transpună experiențele personale într-o formă literară care rezonează profund cu cititorii. El abordează teme universale, precum dragostea pierdută și nostalgia, cu o onestitate care lasă o amprentă emoțională durabilă. În diferite pasaje, el își exprimă durerile după despărțiri, dar și momentele de euforie pe care le trăiește în relațiile sale tumultoase. Aceasta dualitate este esențială în a înțelege complexitatea umană și natura efemeră a iubirii.

De asemenea, jurnalul lui Hemingway oferă o nouă perspectivă asupra surselor de inspirație pentru operele sale literare. Emoțiile intense și trăirile sale personale se reflectă adesea în personajele și poveștile sale, generând o legătură puternică între viața sa și creațiile sale artistice. Cât de multe dintre romanele și povestirile sale au fost inspirate de evenimente din jurnalul său rămâne o întrebare deschisă, dar este evident că aceste note intime au contribuit la formarea unui scriitor de talie mondială. În concluzie, jurnalul lui Hemingway este nu doar o cronică a iubirii și pierderii, ci și o explorare a condiției umane, o mărturisire care ne invită să reflectăm asupra propriei noastre experiențe emoționale.

Iată câteva fragmente autentice din scrieri care pot fi considerate parte din „jurnalul lăuntric” al lui Ernest Hemingway – fragmente din A Moveable Feast, Green Hills of Africa, scrisori, și câteva remarci notabile din viața sa. Toate reflectă stilul său sec, dur, dar profund emoțional:

„A Moveable Feast” / „Sărbătoarea continuă” (Paris, anii ’20):

„Dacă ai fost suficient de norocos să trăiești la Paris în tinerețe, atunci, oriunde te vei duce tot restul vieții tale, Parisul va rămâne cu tine, pentru că Parisul este o sărbătoare mobilă.”

„Scriam fiecare dimineață cât puteam de bine și, când nu mai puteam, îmi puneam însemnările deoparte, pentru a trăi până a doua zi, când o luam de la capăt.”

„Cel mai bine e să nu ai bani și să fii îndrăgostit.”

„Green Hills of Africa” / „Colinele verzi ale Africii”:

„Nu scrii pentru succes. Scrii pentru adevăr. Scrii pentru ceea ce e în tine. Trebuie să fie ceva ce cunoști. Ceva ce simți cu adevărat.”

„Nimic nu e înfricoșător, dacă îl privești cu sinceritate.”

„În fiecare zi în care nu scriam, mă simțeam gol și neliniștit, ca și cum mi-ar fi lipsit pielea.”

Din scrisorile sale personale:

Către F. Scott Fitzgerald:

„Talentul nu înseamnă nimic fără disciplină, iar tu nu ai nici una.”

Către fiul său, Gregory:

„Viața ne rănește pe toți. După aceea, unii dintre noi sunt mai puternici acolo unde au fost frânți.”

Către un prieten, despre depresie:

„Sunt zile în care simt că am uitat cum să trăiesc. Aș vrea doar să pot dormi fără vise și să mă trezesc fără trecut.”

 Din reflecții din notițele sale despre război și scris:

„Nu scriu pentru a-i impresiona pe ceilalți. Scriu pentru a nu mă prăbuși.”

„Scrisul e un război între ce ești și ce vrei să pari.”

️ Ultimele cuvinte lăsate în jurnale nepublicate (redate de biografi):

„E greu să te mai prefaci că ești invincibil când te trădează propriile mâini.”

„Ceea ce nu pot spune, scriu. Și ce nu pot scrie, beau.”

Moștenirea lui Hemingway în literatură și cultura populară

Ernest Hemingway, cu stilul său succinct și profund, a lăsat o amprentă de neșters asupra literaturii și culturii populare. Scrierile sale, în special cele care abordează teme de dragoste și complexitate emoțională, continuă să inspire și influențeze generații întregi de scriitori contemporani. Autori precum Raymond Carver și Tobias Wolff manifestă, de exemplu, influența stilului „simple” și a tehnicii de „arată, nu spune”, caracteristice lui Hemingway, reînnodând astfel legătura cu tradiția literară a acestuia.

Mai mult decât atât, numeroasele adaptări cinematografice și teatrale bazate pe operele lui Hemingway aduc la viață poveștile sale de dragoste, prezente atât în proza sa, cât și în jurnalul personal. Aceste adaptări nu doar că reinterpretează viziunea lui Hemingway asupra iubirii, dar și analizează complexitatea relațiilor interumane, un aspect fascinant și relevant pentru spectatorii moderni.În plus, filmele recente cum ar fi „Adio, arme” evidențiază modul în care temele centrale din scrierile lui continuă să rezoneze cu publicul, explorând conflicte interioare și dileme morale.

Unii autori și critici literari subliniază impactul lui Hemingway asupra scrierilor de ficțiune contemporană, argumentând că explorările sale asupra iubirii și pierderii rămân relevante în societatea de azi. Este de remarcat că volumele lui de memorii și eseuri, în care analizează procesul creativ și natura umană, au contribuit la formarea unei imagini complexe a autorului, aducând o perspectivă unică asupra relațiilor și emoțiilor.

$$$

 JACQUELINE ȘI BLAISE PASCAL

Jacqueline Pascal – sora providențială

Jacqueline Pascal s-a născut în anul 1620 într-o familie influentă din Franța, care a jucat un rol cheie în timpul Renașterii și al începutului iluminismului european. Fiica lui Étienne Pascal, un renumit avocat și om de știință, și sora lui Blaise Pascal, Jacqueline a avut un mediu familial caracterizat prin intensitate intelectuală și spirituală. Educația ei a fost, fără îndoială, o influență majoră asupra dezvoltării sale personale, având parte de o instruire riguroasă care includea filozofie, matematică și literatură.

Un aspect semnificativ al vieții lui Jacqueline este influența profundă pe care a avut-o asupra gândirii lui Blaise Pascal. Deși istoriografia îi oferă o prezență mai puțin vizibilă, contribuțiile sale nu pot fi ignorate. Este cunoscut faptul că Jacqueline i-a oferit sprijin emoțional și intelectual fratelui său, fiind adesea un partener de discuție și un critic constructiv pentru ideile lui. Această relație de colaborare a fost esențială în conturarea operelor lui Blaise, în special în domenii precum teologia, filozofia și știința.

Pe lângă influența asupra lui Blaise, Jacqueline Pascal a contribuit la viața culturală a Franței prin lucrările sale literare și filozofice. Deși nu toate lucrările ei s-au păstrat, este important să subliniem că scrierile ei reflectau gândirea profundă și spiritualitatea caracteristică vremii. Comentariile sale asupra textelor sacre și filozofice, împreună cu meditațiile ori eseurile despre natura umană, au avut un impact considerabil asupra contemporanilor săi, ajutând la formarea unei culturi literare și intelectuale vibrante.

Blaise Pascal: Genialitatea unui filozof și matematician

Blaise Pascal s-a născut pe 19 iunie 1623, în Clermont-Ferrand, Franța, și a fost o figură proeminentă a vremii sale, fiind atât matematician, fizician, cât și filozof. Contribuțiile sale în domeniul științei au avut un impact profund asupra dezvoltării ulterioare a acestor discipline. Una dintre primele sale realizări notabile a fost inventarea primei mașini de calcul, cunoscută sub numele de „Pascaline”, care a revoluționat modul în care oamenii interacționau cu numerele și calculul matematic.

Pascal a fost, de asemenea, un pionier în domeniul hidraulicii, având multe contribuții la înțelegerea presiunii atmosferice și a fluidelor. Este cunoscut pentru experimentele sale, care au demonstrat legea lui Pascal, enunțând că presiunea exercitată asupra unui fluid complet într-un sistem închis se transmite uniform în toate direcțiile. Această descoperire a avut aplicații fundamentale în inginerie și științele naturii.

Pe lângă contribuțiile sale științifice, Pascal a fost un intelectual profund, care s-a dedicat filozofiei și teologiei. Scrierile sale celebre, în special „Pensées”, reflectă lupta sa interioară între credință și rațiune. În aceste lucrări, el explorează natura umană, suferința și limitările rațiunii, argumentând pentru un credincios care nu poate găsi un răspuns satisfăcător la întrebările existențiale prin rațiune singulară. Aceasta a fost o parte centrală a gândirii sale religioase, ilustrând cum incertitudinea și complexitatea vieții pot duce la o căutare profundă a sensului.

Astfel, viața și opera lui Blaise Pascal reprezintă o intersecție fascinantă între știință și filozofie, un exemplu strălucit al genialității umane în fața provocărilor existențiale și intelectuale.

Relația dintre Jacqueline și Blaise Pascal

Jacqueline și Blaise Pascal au avut o relație complexă, marcată de legături familiale, emoționale și declarații intelectuale care au modelat nu doar viețile lor personale, ci și carierele academice. Această relație a fost influențată de fundamentele unei familii unite, având la bază devotamentul față de educație și cunoaștere, atât de caracteristic pentru perioada în care au trăit. În contextul tradiției intelectualiste a vremii, Jacqueline a fost atât o susținătoare, cât și o critică a opiniilor lui Blaise, influențându-i gândirea și contribuțiile științifice.

Un aspect esențial al relației lor a fost puterea de colaborare și discuție constructivă. Blaise Pascal, cunoscut pentru contribuțiile sale la matematică și filozofie, găsea în Jacqueline un partener de încredere care îi oferea nu doar suport emoțional, ci și provocări intelectuale. Momentele de intensă interacțiune dintre cei doi se regăsesc, de asemenea, în scrierile lui Blaise, care reflectă preocupările și dilemele sale filozofice. Relația lor strânsă a permis o explorare aprofundată a ideilor, fiecare dintre ei având capacitatea de a alimenta curiozitatea celuilalt.

Totuși, contextul social și politic al secolului XVII a adus dificultăți asupra acestei relații. Trecerea timpului, împreună cu presiunile externe, au creat provocări care au influențat modul în care se raportau unul la celălalt. Moartea prematură a lui Jacqueline a lăsat o amprentă dureroasă asupra lui Blaise, iar influența acesteia asupra lucrărilor sale ulterioare subliniază profunditatea legăturii lor. Aceste momente cheie, precum și dificultățile întâmpinate, confirmă faptul că relația dintre Jacqueline și Blaise Pascal a fost un mix de admirație, provocări intelectuale și un impact emoțional durabil.

Jacqueline și Blaise Pascal în cultura contemporană

Moștenirea culturală lăsată de Jacqueline și Blaise Pascal rămâne extrem de relevantă în literatura, filozofia și știința contemporană. Opera lui Blaise Pascal, în special prin lucrări precum „Pensees” și „Les Provinciales”, a influențat profund gândirea filozofică și teologică. Ideile sale despre natura umană, rațiune și credință continuă să rezoneze în dezbaterile curente, inspirând atât teologi, cât și filozofi moderni. De asemenea, scrierile sale au pregătit terenul pentru dezvoltarea gândirii existențialiste, având un impact semnificativ asupra gânditorilor precum Kierkegaard și Sartre.

Jacqueline Pascal, deși mai puțin cunoscută, a avut un rol crucial în popularizarea scrierilor fratelui ei și în sprijinirea cercetărilor sale. Ea a promovat ideile sale și a contribuit la formarea unei gândiri critice asupra relației dintre credință și rațiune. Altfel spus, influența ei poate fi observată în modul în care gânditorii contemporani abordează aceste teme esențiale. Moștenirea lor comună manifestă un dialog constant între emoție și rațiune, un subiect de dezbatere care este extrem de relevant în cercurile filozofice de astăzi.

De asemenea, conceptele pascaliene despre „apărarea credinței” și „apriorism” continuă să inspire teorii moderne în filosofia științei, evidențiind conflictele și armoniile posibile între știință și religie. Stimularea gândirii critice oferită de operele lui Pascal este esențială pentru cercetătorii contemporani, care caută să îmbine perspectiva științifică cu profunditatea credinței. Astfel, se poate observa cum moștenirea lui Jacqueline și Blaise Pascal este recunoscută nu doar în contextul istoric, ci și ca un ingredient vital al gândirii contemporane, demonstrând importanța și relevanța lor continuă în diferite sfere ale culturii moderne.

$$$

 GUY DE MAUPASSANT - ABANDONAT

Povestea lui Maupassant descrie o perioadă în care a renunța la un copil pentru adopție însemna renunțarea la existența acestuia - cum poate o mamă să înfrunte asta? „Se gândea mereu la acel mic atom uman pe care îl ținuse în brațe și îl strânsese la piept pentru o zi.”

„Chiar cred că ești nebună, draga mea, să te plimbi prin țară pe o vreme ca asta. Ai avut niște idei foarte ciudate în ultimele două luni. Mă târî la mare în ciuda mea, când tu n-ai avut niciodată un astfel de capriciu în toți cei patruzeci și patru de ani de când suntem căsătoriți. Ai ales Fécamp, care este un oraș foarte plictisitor, fără să mă consulți în privința asta, și acum ești cuprinsă de o asemenea poftă de plimbare, tu, care aproape niciodată nu ieși pe jos, încât vrei să faci o plimbare prin țară în cea mai fierbinte zi a anului. Roagă-l pe d'Apreval să vină cu tine, căci este gata să-ți satisfacă toate capriciile. Cât despre mine, mă întorc să trag un pui de somn.”

Doamna de Cadour s-a întors către vechea ei prietenă și i-a spus:

— Vreți să veniți cu mine, domnule d'Apreval?

S-a înclinat zâmbind și cu toată galanteria anilor de altădată:

„Voi merge oriunde mergi și tu”, a răspuns el.

— Bine, atunci, du-te și fă-ți o insolație, spuse domnul de Cadour; și se întoarse la Hotel des Bains ca să se întindă o oră sau două.

De îndată ce rămaseră singuri, bătrâna doamnă și bătrâna ei tovarășă porniră la drum, iar ea îi spuse încet, strângându-i mâna:

"În sfârșit! în sfârșit!"

„Ești nebun”, spuse el în șoaptă. „Te asigur că ești nebun. Gândește-te la riscul pe care ți-l asumi. Dacă omul acela...”

Ea a început.

„O! Henri, nu spune omul acela când vorbești despre el.”

„Foarte bine”, spuse el brusc, „dacă fiul nostru ghicește ceva, dacă are vreo bănuială, te va avea pe tine, ne va avea pe amândoi în puterea lui. Ai trăit fără să-l vezi în ultimii patruzeci de ani. Ce s-a întâmplat cu tine astăzi?”

Merseseră pe strada lungă care duce de la mare la oraș și acum o luaseră la dreapta, ca să meargă spre Etretat. Drumul alb se întindea în fața lui, apoi sub o strălucire strălucitoare a soarelui, așa că au mers încet în căldura arzătoare. Ea își luase brațul vechii prietene și privea drept înainte, cu o privire fixă și bântuită, și în cele din urmă spuse:

„Și deci nici tu nu l-ai mai văzut?”

„Nu, niciodată.”

"Este posibil?"

„Dragul meu prieten, să nu începem din nou discuția asta. Eu am soție și copii, iar tu ai un soț, așa că amândoi avem multe de temut de părerea altora.”

Ea nu a răspuns; se gândea la tinerețea ei de mult trecută și la multe lucruri triste care se întâmplaseră. Cât de bine își amintea toate detaliile prieteniei lor timpurii, zâmbetele lui, felul în care obișnuia să zăbovească, ca să o privească până ajungea în casă. Ce zile fericite erau acelea, singurele zile cu adevărat încântătoare de care se bucurase vreodată și cât de repede se terminau!

Și apoi - descoperirea ei - a pedepsei pe care a plătit-o! Ce chin!

Despre acea călătorie spre Sud, acea călătorie lungă, despre suferințele ei, despre teroarea ei constantă, despre acea viață retrasă în căsuța singură de pe țărmul Mediteranei, în fundul unei grădini, pe care nu îndrăznea să o părăsească. Cât de bine își amintea acele zile lungi pe care le petrecea întinsă sub un portocal, privind în sus fructele rotunde și roșii, printre frunzele verzi. Cât de mult tânjea să iasă, până la mare, ale cărei brize proaspete o atingeau peste zid și ale cărei valuri mici le auzea lovind plaja. Visa la imensa ei întindere albastră sclipind sub soare, cu pânzele albe ale micilor corăbii și un munte la orizont. Dar nu îndrăznea să iasă pe poartă. Să presupunem că ar fi recunoscut-o cineva!

Și acele zile de așteptare, acele ultime zile de nefericire și așteptare! Suferința iminentă și apoi acea noapte cumplită! Ce nefericire îndurase și ce noapte fusese! Cum gemuse și țipase! Încă putea vedea fața palidă a iubitului ei, care îi săruta mâna în fiecare clipă, și fața proaspăt bărbierită a doctorului și boneta albă a asistentei.

Și ce a simțit când a auzit strigătele slabe ale copilului, acel vaiet, acea primă încercare a unei voci omenești!

Și a doua zi! a doua zi! singura zi din viața ei în care își văzuse și își sărutase fiul; căci, de atunci, nu-l mai zărise niciodată.

Și ce lungă și goală existență fusese a ei de atunci, cu gândul la acel copil mereu, mereu plutind în fața ei. Nu-și văzuse niciodată fiul, acea mică făptură care făcuse parte din ea, nici măcar o dată de atunci; i-l luaseră, îl duseseră și îl ascunseseră. Tot ce știa era că fusese crescut de niște țărani din Normandia, că devenise el însuși țăran, se căsătorise bine și că tatăl său, al cărui nume nu-l știa, îi oferise o sumă frumoasă de bani.

De câte ori în ultimii patruzeci de ani își dorise să meargă să-l vadă și să-l îmbrățișeze! Nu-și putea imagina că crescuse! Se gândea mereu la acel mic atom uman pe care îl ținuse în brațe și îl strânsese la piept timp de o zi.

De câte ori îi spusese domnului d'Apreval: „Nu mai pot suporta; trebuie să mă duc să-l văd.”

Dar el o oprise mereu și o împiedicase să plece. Nu ar fi putut să se abțină și să se stăpânească; fiul lor ar fi ghicit și ar profita de ea, ar fi șantajat-o; ar fi pierdută.

„Cum e el?”, a spus ea.

„Nu știu. Nici eu nu l-am mai văzut.”

„Este oare posibil? Să ai un fiu și să nu-l cunoști; să-ți fie frică de el și să-l respingi ca și cum ar fi o rușine! Este oribil.”

Au mers pe drumul prăfuit, copleșiți de soarele arzător și urcând continuu pe acel deal nesfârșit.

„S-ar putea lua asta drept o pedeapsă”, a continuat ea; „n-am mai avut niciodată un copil și nu am mai putut rezista dorinței de a-l vedea, care mă stăpânește de patruzeci de ani. Voi, bărbații, nu puteți înțelege asta. Trebuie să vă amintiți că nu voi mai trăi mult și să presupuneți că nu l-aș mai vedea niciodată, că nu l-aș fi văzut niciodată!... Este oare posibil? Cum am putut aștepta atât de mult? M-am gândit la el în fiecare zi de atunci și ce existență teribilă a fost a mea! Nu m-am trezit niciodată, niciodată, înțelegeți, fără ca primul meu gând să fie la el, la copilul meu. Cum se simte? O, cât de vinovată mă simt față de el! Ar trebui să ne temem de ce ar putea spune lumea într-un caz ca acesta? Ar fi trebuit să las totul ca să-l urmăresc, să-l cresc și să-i arăt dragostea mea. Aș fi fost cu siguranță mult mai fericită, dar nu am îndrăznit, am fost o lașă. Cât am suferit! O, cât de mult trebuie să-și urască acei copii sărmani și abandonați mamele!”

S-a oprit brusc, căci era înecată de suspine. Întreaga vale era pustie și tăcută în lumina orbitoare și în căldura copleșitoare, și doar lăcustele își scoteau ciripitul strident și continuu printre iarba galbenă și rară de pe ambele părți ale drumului.

„Stai puțin jos”, a spus el.

S-a lăsat condusă spre marginea șanțului și s-a prăbușit cu fața în mâini. Părul ei alb, care îi atârna în bucle de ambele părți ale feței, se încurcase. A plâns, copleșită de o durere profundă, în timp ce el stătea în fața ei, neliniștit și neștiind ce să spună, și a murmurat doar: „Haide, prinde curaj.”

Ea s-a ridicat.

— Așa voi face, spuse ea și, ștergându-și ochii, începu să meargă din nou cu pasul nesigur al unei femei în vârstă.

Puțin mai încolo, drumul trecea pe sub un pâlc de copaci care ascundea câteva case, și puteau distinge loviturile vibrante și regulate ale ciocanului unui fierar pe nicovală; și în curând au văzut o căruță stând în dreapta drumului, în fața unei căsuțe joase, și doi bărbați potcoveau un cal sub un șopron.

Domnul d'Apreval s-a apropiat de ei.

„Unde este ferma lui Pierre Benedict?”, a întrebat el.

„Ia drumul spre stânga, aproape de han, și apoi mergi drept înainte; este a treia casă după casa lui Poret. Este un mic molid lângă poartă; nu poți greși.”

Au virat la stânga. Mergea foarte încet acum, picioarele amenințau să-i cedeze, iar inima îi bătea atât de tare încât simțea că e pe cale să se sufoce, în timp ce la fiecare pas murmura, ca și cum s-ar fi rugat:

"O! Cer! Cer!"

Domnul d'Apreval, care era și el nervos și destul de palid, i-a spus oarecum morocănos:

„Dacă nu reușești să-ți controlezi sentimentele, te vei trăda pe loc. Încearcă să te abții.”

„Cum aș putea?”, a răspuns ea. „Copilul meu! Când mă gândesc că o să-mi văd copilul.”

Mergeau pe unul dintre acele drumeții înguste de țară dintre curțile fermelor, ascunse sub două rânduri de fagi de o parte și de alta a șanțurilor, și deodată se treziră în fața unei porți, lângă care creștea un brad tânăr.

„Asta e tot”, a spus el.

S-a oprit brusc și s-a uitat în jur. Curtea, plantată cu meri, era mare și se întindea până la mica casă cu acoperiș de paie. Pe partea opusă se aflau grajdul, hambarul, staulul vacilor și cotețul păsărilor, în timp ce trăsura, căruța și carul cu bălegar se aflau sub o latrină din ardezie. Patru viței pășteau la umbra copacilor, iar găini negre rătăceau prin tot țarcul.

Totul era complet liniștit; ușa casei era deschisă, dar nu se vedea nimeni, așa că au intrat, când imediat un câine mare și negru a ieșit dintr-un butoi care se afla sub un păr și a început să latre furios.

Erau patru stupi de albine pe scânduri, lipiți de peretele casei.

Domnul d'Apreval stătea afară și striga:

"Este cineva acasă?"

Apoi a apărut o copilă, o fetiță de vreo zece ani, îmbrăcată într-o cămașă și un jupon de in, cu picioarele murdare și goale și o privire timidă și vicleană. A rămas în picioare în prag, ca și cum ar fi vrut să împiedice pe cineva să intre.

„Ce vrei?”, a întrebat ea.

„E tatăl tău înăuntru?”

"Nu."

„Unde este?”

"Nu știu."

„Și mama ta?”

"Plecat după vaci."

„Se va întoarce curând?”

"Nu știu."

Apoi, deodată, doamna, ca și cum s-ar fi temut că însoțitoarea ei ar putea-o obliga să se întoarcă, spuse repede:

„Nu voi pleca fără să-l fi văzut.”

„Îl vom aștepta, dragul meu prieten.”

În timp ce se întorceau, au văzut o țărancă venind spre casă, cărând două găleți de tablă, care păreau grele și străluceau puternic în lumina soarelui.

Șchiopăta de piciorul drept, iar în jacheta ei maro tricotată, decolorată de soare și spălată de ploaie, arăta ca o servitoare biată, nenorocită și murdară.

„Iată-o pe mama”, a spus copilul.

Când ajunse aproape de casă, se uită la străini cu furie și suspiciune, apoi intră, ca și cum nu i-ar fi văzut. Arăta bătrână și avea o față dură, galbenă și ridată, una dintre acele fețe de lemn pe care le au atât de des oamenii de la țară.

Domnul d'Apreval a sunat-o înapoi.

„Vă rog să vă iertați, doamnă, dar am venit să știm dacă ne puteți vinde două pahare de lapte.”

Mormăia când a reapărut pe ușă, după ce și-a pus jos gălețile.

„Nu vând lapte”, a răspuns ea.

„Ne este foarte sete”, a spus el, „iar doamna este foarte obosită. Nu putem lua ceva de băut?”

Țăranca le-a aruncat o privire neliniștită și vicleană, apoi s-a hotărât.

„Întrucât sunteți aici, vă voi da puțin”, a spus ea, intrând în casă, și aproape imediat copilul a ieșit și a adus două scaune, pe care le-a așezat sub un măr, iar apoi mama, la rândul ei, a adus două castroane cu lapte spumos, pe care le-a dat vizitatorilor. Nu s-a mai întors însă în casă, ci a rămas în picioare lângă ei, ca și cum ar fi vrut să-i privească și să afle cu ce scop veniseră acolo.

„Ați venit din Fécamp?”, a spus ea.

— Da, răspunse domnul d'Apreval, stăm vara la Fécamp.

Și apoi, după o scurtă tăcere, a continuat:

„Ai vreo găină pe care să ne-o vinzi în fiecare săptămână?”

Femeia a ezitat o clipă, apoi a răspuns:

„Da, cred că am. Presupun că vrei unele tinere?”

"Da, desigur."

„Cât plătești pentru ele la piață?”

D'Apreval, care nu avea nici cea mai vagă idee, se întoarse către tovarășul său:

„Cât plătiți pentru păsările de curte în Fécamp, draga mea doamnă?”

„Patru franci și patru franci și cincizeci de cenți”, spuse ea cu ochii plini de lacrimi, în timp ce soția fermierului, care o privea pieziș, întrebă foarte surprinsă

„Este doamna bolnavă, deoarece plânge?”

Nu știa ce să spună și răspunse cu o oarecare ezitare:

„Nu... nu... dar și-a pierdut ceasul când am trecut pe acolo, un ceas foarte frumos, și asta o îngrijorează. Dacă cineva îl găsește, vă rog să ne anunțați.”

Maica Benedict nu a răspuns, deoarece i s-a părut un răspuns foarte echivoc, dar deodată a exclamat:

„O, iată-l pe soțul meu!”

Ea era singura care îl văzuse, întrucât stătea cu fața spre poartă. D'Apreval tresări, iar doamna de Cadour aproape căzu când se întoarse brusc pe scaun.

Un bărbat aproape îndoit și fără suflare stătea acolo, la zece metri de ei, trăgând o vacă la capătul unei frânghii. Fără să-i bage în seamă pe vizitatori, a spus:

„La naiba! Ce brută!”

Și a trecut pe lângă ei și a dispărut în staulul vacilor.

Lacrimile i se uscaseră repede în timp ce stătea acolo, speriată, fără un cuvânt și cu un singur gând în minte, că acesta era fiul ei, iar D'Apreval, pe care același gând îl lovise foarte neplăcut, spuse cu o voce agitată:

„Acesta este domnul Benedict?”

„Cine ți-a spus cum îl cheamă?”, a întrebat soția, încă destul de suspicioasă.

„Fierarul de la colțul drumului mare”, răspunse el, și apoi toți tăcură, cu ochii ațintiți asupra ușii grajdului, care forma un fel de gaură neagră în peretele clădirii. Nu se vedea nimic înăuntru, dar auzeau un zgomot vag, mișcări și pași și sunet de copite, amorțite de paiele de pe podea, și curând bărbatul reapăru în ușă, ștergându-și fruntea, și se îndreptă spre casă cu pași lungi și lenți. Trecu pe lângă străini fără să pară că-i bagă în seamă și îi spuse soției sale:

„Du-te și adu-mi un ulcior cu cidru; mi-e tare sete.”

Apoi s-a întors în casă, în timp ce soția sa s-a dus în pivniță și i-a lăsat singuri pe cei doi parizieni.

— Haideți, haideți, Henri, spuse doamna de Cadour, aproape copleșită de durere, așa că d'Apreval o luă de braț, o ajută să se ridice și, susținând-o cu toată puterea, căci simțea că era pe punctul de a leșina, o conduse afară, după ce aruncă cinci franci pe unul dintre scaune.

De îndată ce au ieșit afară, ea a început să plângă și, tremurând de durere, a spus:

„Oh! oh! asta ai făcut din el?”

Era foarte palid și răspunse rece:

„Am făcut ce am putut. Ferma lui valorează optzeci de mii de franci, și asta e mai mult decât au majoritatea fiilor clasei de mijloc.”

S-au întors încet, fără să scoată un cuvânt. Ea încă plângea; lacrimile îi curgeau neîncetat pe obraji o vreme, dar încetul cu încetul se opriră și se întoarseră la Fécamp, unde l-au găsit pe domnul de Cadour așteptându-i cina. De îndată ce i-a văzut, a început să râdă și a exclamat:

„Deci, soția mea a suferit o insolație și mă bucur foarte mult de asta. Chiar cred că și-a pierdut capul de ceva vreme!”

Niciunul dintre ei nu a răspuns, iar când soțul i-a întrebat, frecându-și mâinile:

„Ei bine, sper că, cel puțin, ați avut o plimbare plăcută?”

Domnul d'Apreval a răspuns:

"O plimbare încântătoare, vă asigur; absolut încântătoare."