$$$

 POVEȘTI CU TALC

O parabolă evreiască spune că într-o zi minciuna şi adevărul s-au întâlnit.

Minciuna i-a spus adevărului:

“- Bună dimineaţa!”

Şi adevărul a verificat dacă într-adevăr e o zi bună. S-a uitat în sus, nu a văzut nori de ploaie, mai multe păsări au cântat şi văzând că într-adevăr era o zi bună, i-a răspuns minciunii:

“- Bună dimineaţa!”

“- E prea cald azi.”

Şi adevărul văzu că minciuna a spus adevărul.

Minciuna apoi l-a invitat pe adevăr să se scalde în rîu. Şi-a scos hainele, a sărit în apă şi i-a spus:

“- Să știi că apa e minunată!”

Şi de îndată ce adevărul a sărit în râu, cum era de așteptat, minciuna a ieşit din apă, s-a îmbrăcat în hainele adevărului şi a plecat. Adevărul, în schimb a refuzat să se îmbrace în hainele minciunii şi, pentru că n-avea de ce să-i fie ruşine, a plecat dezbrăcat pe stradă.

MORALA

Așa se face că, în ochii altor oameni, e mai uşor de accepat minciuna îmbrăcată în adevăr, decât adevărul gol-goluţ.

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - AMALIA RODRIGUES

Amália Rodrigues, al carui nume complet era Amália da Piedade Rebordão Rodrigues s-a nascut la Lisabona pe 23 iulie 1920 si a fost cea mai importanta catareata de “fado” a Portugaliei.

Regina Fado-ului, cum mai era numita, a fost persoana cea mai cunoscuta si influenta din Portugalia. Nascuta intr-o familie saraca, cu 10 copii, care locuia in cartierul Beira Baixa, din Lisabona. Cunoscuta de copil pentru vocea sa fenomenala, este invitata sa participle la un concurs numit Concurso da Primavera, dupa acest concurs si-a primit numele de Rainha do Fado dos Bairros, Regina Fado-ului din periferii . A debutat in anul 1939 in Retiro da Severa, un local binecunoscut de catre iubitorii muzicii populare. Un an mai tarziu se casatoreste cu chitaristul Francisco da Cruz. Casnicia insa se destrama dupa doi ani, chitaristul cerand divortul. Amália are atunci, a treia tentativa de sinucidere. Se casatoreste a doua oara in 1961 la Rio de Janeiro, cu un inginer brazilian, César Seabra. Prima sa iesire in exterior a fost la Madrid in 1943, unde a cunoscut printre alte personalitati ale vremii si pe Imperio Argentina, alaturi de care a evoluat in diverse ocazii si pe Manolete. 

In 1944 debarca alaturi de Fernando de Freitas, la Rio de Janeiro, unde canta la cel mai mare cazino din America de Sud: Cazino Copacabana. Contractul era initial pe 4 saptamani, dar datorita succesului imens, a fost prelungit la 4 luni.Primele inregistrari le face in Brazilia, in anul 1945. In 1946 primeste o invitatie de la Hollywood, pentru a turna un film, dar o refuza. In 1949 canta pen tru prima oara la Paris, si tot in acelasi an canta si la Londra la Ritz. In 1951 va canta in Angola, Mozambic si in Congo.A cantat in New York la clubul La vie en rose, in 1952 canta in Mexic si in 1954 la Mocambo in Hollywood. Pleaca pentru a doua oara in Mexic, in 1955, pentru a juca intr-un film : Musica de Siempre, alaturi de Edith Piaf. Canta pe scena la Olympia, pentru prima oara in 1956.

Datorita aprecierii pe care i-a aratata-o Salazar, dupa rasturnarea regimului sau, Amalia a fost acuzata de colabotrare cu acesta si de fascism. Aceast lucru a dus la o eclipsare temporara a carierei interprete. In 1990 este decorata sa de catre presedintele Mário Soares. In 1989 este primita de catre Papa Ioan Paul al II lea la Vatican, iar in 1990 ii este conferita Legiunea de Onoare franceza de catre presedintele François Mitterrand. 

Amalia s-a stins din viata in 1999 in casa ei din Lisabona. Initial a fost inmormantata in cimitirul de Prazeres, dar in 2001 a fost mutata in Panteonul National, ce se afla situat in Biserica de Santa Engrácia. Casa in care locuia, in Rua São Bento la numarul 193, a fost transformata, din luna august 2001, in Casa Memoriala Amália Rodrigues.

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - RAYMOND CHANDLER

Scriitorul american Raymond Chandler s-a născut pe 23 iulie 1888, la Chicago, Illinois. 

Se mută împreună cu mama sa în Anglia şi în 1907 devine cetăţean englez, apoi, în 1956, din nou cetăţean american. 

Şcoala o urmează în Anglia, dar studiază şi în Franţa şi Germania (1905-1907). Serviciul militar îl face în armata canadiană şi în Royal Air Force (1918-1919). 

O vreme, lucrează la Londra, la Departamentul de aprovizionare al Amiralităţii, apoi ca reporter la Daily Express şi la Western Gazette, în acelaşi oraş. 

Se întoarce în Statele Unite, unde lucrează la o fermă, apoi se ocupă de articole sportive, undeva în California, după care e contabil la o firmă de lactate, funcţionar la o bancă din San Francisco, reporter la Daily Express din Los Angeles, etc. 

La 45 de ani, la îndemnul soției sale, a început să scrie. Prima sa povestire, "Blackmailers Don't Shoot", a fost publicată în cea mai importantă revista de gen, "Black Mask", în 1933.

Primul roman, "Somnul de veci", a apărut în 1939, aducându-i un succes ce l-a propulsat ca scenarist la Hollywood. Cartea a fost ecranizată în 1946, cu Humphrey Bogart și Lauren Bacall în rolurile principale. A colaborat la scenariile filmelor "Double Indemnity" (1944) și "Strangers on a Train" (1951). Nu a fost un autor prolific, între 1933 și 1939 scriind doar 19 povestiri. 

În 1946, a primit Premiul "Edgar" pentru scenariu, iar în 1954, același premiu, decernat de Mystery Writers of America, pentru roman. 

Este scriitor profesionist din 1933 şi preşedinte al Asociaţiei Autorilor de Romane Poliţiste din America, în 1959. Cărţile pentru care e cunoscut şi foarte apreciat sunt: Somnul de veci, La revedere, iubita mea, O fereastră prea înaltă, Surioara, Rămas bun pentru vecie, Playback, Doamna din lac, Ucigaşul în ploaie şi, desigur, Simpla artă a crimei (1950). 

A scris piese de teatru şi scenarii. A câştigat premiul Edgar Allan Poe în 1946 şi 1955. S-a stins din viaţă la 26 martie 1959. (Raymond Chandler, traducere de Anda Teodorescu, Rămas bun pentru vecie).

Este considerat întemeietorul romanului polițist modern american, protagonistul scrierilor sale, Philip Marlowe, fiind sinonim cu termenul de "detectiv particular". 

A încetat din viață pe 26 martie 1959, în California.

Citate Raymond Chandler:

“Dacă-ți mai trec și alte idei ca astea, lasă-le să treacă..."

"A amestecat două băuturi, ne-am zâmbit nesincer unul altuia și am băut."

“S-a uitat la mine gânditoare. O mulțime de bărbați încercaseră să-i arate ceva, chiar și gravuri.”

„A-ți lua rămas bun înseamnă a muri puțin”.

“Ne-a privit ca un cal care a nimerit în alt grajd.”

" - Continuă, a spus el cu o voce de mărimea unui nasture mic."

,$$$

 Ei ne numesc “Bătrânii”, Generația X... 

Ne-am născut în anii 60-70. 

Am crescut în anii 70 și 80. 

Am studiat în anii 70-80. 

Am ieșit împreună în anii 70-80-90. 

Ne-am căsătorit și am descoperit lumea în anii 70-80-90. 

Ne-am aventurat în anii 80 și 90. 

Ne-am stabilizat în anii 2000. 

Am devenit mai înțelepți în 2010. 

Și trecem cu fermitate dincolo de 2020. 

Se pare că trăim câteva decenii DOUA secole diferite DOUA milenii separate 

Am trecut de la apelarea telefonică a unui operator de distanță lungă la apeluri video oriunde în lume. 

Am trecut de la diapozitive la YouTube, de la discuri de vinil la muzică online, de la scrisori de mână la e-mailuri și WhatsApp. De la radio de jocuri în direct, la televizor alb-negru, la televizor color și apoi la TV 3D HD. Am fost la magazinul video și acum mă uit la Netflix. 

Am fost familiarizați cu primele computere, carduri perforate, dischete și acum avem gigabytes și megabytes pe smartphone-urile noastre. Purtăm pantaloni scurți de-a lungul copilăriei și apoi pantaloni, oxfords, flares, cochilii întregi și blugi. 

Am evitat paralizia infantilă, meningita, poliomielita, tuberculoza, gripa porcină și COVID-19. 

Odinioară mergeam cu role, triciclete, biciclete, mopede, mașini pe benzină sau diesel și acum conducem hibride sau electrice. Da, am trecut prin multe, dar ce viață am avut! Ne-ar putea descrie drept “exemplari”, oameni născuți în această lume a anilor 1950, care au avut copilărie analogă și adulți digitali. 

Ne spunem: “Am văzut totul”! Generația noastră a experimentat și a asistat literalmente la mai mult decât oricine altcineva în toate dimensiunile vieții. Generația noastră s-a adaptat literalmente la “SCHIMBARE”. 

Aplauze tuturor membrilor unei generații cu totul speciale, care va fi UNICA! 

ღ Autor necunoscut

$$$

 ADEVĂRUL DESPRE ALII-LEA RĂZBOI MONDIAL

În fiecare an, pe data de 9 mai, Rusia celebrează triumfal victoria sovietică în Marele Război pentru Apărarea Patriei împotriva Germaniei naziste. Deschide.md. scoate în evidență faptul că în această zi, Moscova devine centrul unei mari demonstrații de forță militară și propagandistică, prin care Kremlinul dorește reitereze constant ideea că Uniunea Sovietică, și prin urmare Rusia, a fost actorul principal și decisiv în înfrângerea nazismului. Totuși, această interpretare simplificată și instrumentalizată în scop politic ignoră intenționat contribuțiile esențiale ale altor națiuni din întreaga lume în victoria împotriva Axei, precum și tragediile și sacrificiile imense ale civililor și militarilor din afara URSS.

În realitate, cel de-Al Doilea Război Mondial a fost un conflict global, implicând eforturi coordonate ale multor state. Printre aliații cei mai importanți și frecvent marginalizați în discursul oficial rus se numără Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, China, Franța și statele din Commonwealth-ul britanic, precum India, Canada, Australia și Noua Zeelandă. Eforturile acestor țări au fost fundamentale, atât din punct de vedere militar, cât și economic și logistic, și merită să fie cunoscute în detaliu.

Statele Unite, de exemplu, au reprezentat o forță crucială în ambele mari teatre de operațiuni – Europa și Pacific. SUA au mobilizat aproximativ 16 milioane de militari în timpul războiului, au susținut enorm efortul logistic aliat prin programul Lend-Lease, care a livrat armament, vehicule și provizii critice inclusiv către Uniunea Sovietică, sprijin estimat la peste 11 miliarde de dolari în echivalentul vremii. Fără acest sprijin logistic, capacitatea sovieticilor de a rezista și contraataca pe frontul de Est ar fi fost semnificativ diminuată.

Al Doilea Război Mondial a fost nu doar o confruntare militară de proporții planetare, ci și un test suprem al capacității de cooperare dintre puteri cu regimuri politice radical diferite. Una dintre cele mai spectaculoase forme de colaborare a fost sprijinul masiv acordat de Statele Unite și Marea Britanie Uniunii Sovietice în lupta împotriva Germaniei naziste, în pofida divergențelor ideologice ireconciliabile. Astăzi, propaganda Kremlinului încearcă să șteargă sau să minimizeze contribuțiile cruciale ale aliaților occidentali în victoria din 1945, prezentând Uniunea Sovietică drept unică salvatoare a umanității. Realitatea istorică, însă, demontează acest mit. Lend-Lease a fost practic salvarea din Vest pentru frontul de Est.

Cea mai importantă formă de sprijin a fost oferită în cadrul programului Lend-Lease, adoptat de Congresul SUA în martie 1941, cu scopul de a susține eforturile țărilor aflate în luptă împotriva Axei.

După invadarea URSS de către Germania nazistă în iunie 1941, președintele Franklin D. Roosevelt a decis extinderea programului și pentru Moscova. Astfel, începând din noiembrie 1941, un colos logistic transcontinental a început să pompeze în URSS cantități uriașe de echipamente, materii prime, hrană și armament.

Până la sfârșitul războiului, Statele Unite au livrat Uniunii Sovietice, conform datelor oficiale ale Departamentului de Stat și ale istoricului Richard Overy, următoarele: 400.000 de camioane, esențiale pentru mobilitatea Armatei Roșii, care altfel se baza pe mijloace primitive de transport; 14.000 de avioane, majoritatea tip P-39 Airacobra și P-63 Kingcobra, folosite de piloții sovietici cu rezultate excelente în lupta aeriană împotriva Germaniei Naziste și a Japoniei; 8.000 de tancuri, printre care faimosul M4 Sherman, preferat de unele unități sovietice pentru fiabilitatea sa; 350.000 de tone de explozibili și muniție; 13 milioane de perechi de bocanci militari, într-o țară unde aprovizionarea cu îmbrăcăminte era o provocare colosală; 4,5 milioane de tone de alimente – inclusiv conserve de carne, făină, zahăr, cafea – care au hrănit populația civilă și trupele sovietice în cele mai grele momente ale războiului.

La acestea se adaugă materii prime industriale vitale: 300.000 tone de aluminiu, 2 milioane de tone de oțel, 2.000 de locomotive și 11.000 de vagoane de cale ferată, fără de care logistica URSS ar fi fost paralizată.

Asigurarea securității coridoarelor de aprovizionare și amenajarea căilor de transport au reprezentat un efort logistic și militar uriaș. Livrările au fost posibile prin trei rute majore:

-Calea Arctică, prin porturile Murmansk și Arhanghelsk – cea mai periculoasă, atacată frecvent de submarinele și aviația germană;

-Ruta persană, prin Iran, ocolind pericolele maritime, dar consumând timp și resurse suplimentare;

-Ruta Pacificului, prin Vladivostok, fiind relativ sigură, dar supusă restricțiilor impuse de Japonia înainte de 1945.

Transportul acestor resurse a presupus eforturi uriașe: convoaie navale protejate de Royal Navy și US Navy, ingineri americani care au construit drumuri și depozite în Iran și Siberia, riscuri permanente de sabotaj și atacuri naziste.

Marea Britanie, deși mai puțin puternică din punct de vedere industrial decât SUA, a contribuit esențial în primele luni de război. Încă din 1941, premierul Winston Churchill a ordonat trimiterea de avioane Hawker Hurricane către URSS, participând și la organizarea primelor convoaie arctice care au transportat material militar. Royal Air Force a instruit piloți sovietici, iar MI6 a oferit informații despre mișcările trupelor germane.

În plus, britanicii au livrat în Uniunea Sovietică stații de radar, vehicule blindate, tunuri antiaeriene și lubrifianți speciali, greu de produs în URSS. La nivel diplomatic, Churchill a susținut recunoașterea URSS ca partener esențial al coaliției antihitleriste, chiar și în fața opoziției interne.

În ciuda acestui sprijin colosal primit, URSS a prezentat public contribuția aliaților occidentali ca fiind una marginală. Propaganda oficială a minimalizat sau chiar a ignorat ajutorul anglo-american, insistând asupra „eroismului poporului sovietic” ca unic factor decisiv în înfrângerea nazismului. Stalin însuși, deși a recunoscut în cerc restrâns utilitatea programului american de ajutoare Lend-Lease – declarând în 1943 că „fără camioanele americane, nu am fi câștigat războiul” –, nu a permis includerea acestor afirmații în discursul public sau în istoriografia oficială.

După război, în contextul Războiului Rece, acest refuz de a recunoaște ajutorul occidental a devenit parte a unei narațiuni deliberate, în care URSS apărea ca singura forță salvatoare a Europei, iar Occidentul – un actor secundar sau chiar ipocrit. Istoria oficială a URSS nu a vorbit niciodată despre cele 17 milioane de tone de ajutoare americane, nici despre sacrificiul a mii de marinari britanici și americani care au murit în convoaiele arctice.

În ultimele decenii, cercetători occidentali și ruși au început să reevalueze rolul ajutorului anglo-american în victoria împotriva Axei. Documentele desecretizate, memoriile liderilor aliați și statisticile industriale arată că fără sprijinul logistic, tehnologic și alimentar al SUA și Marii Britanii, capacitatea URSS de a susține războiul pe Frontul de Est ar fi fost grav diminuată, dacă nu chiar compromisă.

Mai mult, acest ajutor a contribuit decisiv la scurtarea duratei războiului, salvând milioane de vieți și permițând deschiderea celui de-al doilea front în Europa, în iunie 1944.

La nivel global, Statele Unite au oferit prin Lend-Lease ajutoare în valoare de aproximativ 50,1 miliarde de dolari (valoare din timpul războiului), ceea ce ar echivala cu aproximativ 750 miliarde de dolari în prezent, ajustat pentru inflație. Beneficiarii principali au fost: Regatul Unit: 31,4 miliarde USD; Uniunea Sovietică: 11,3 miliarde USD; Franța liberă, China, alte țări aliate: restul sumei.

Astfel, URSS a fost al al doilea beneficiar ca volum total al ajutorului, depășind cu mult sprijinul oferit altor state europene.

Conform documentelor Departamentului Trezoreriei SUA și cercetărilor istoricilor precum David Glantz, Richard Overy și Mark Harrison, ajutorul acordat URSS prin Lend-Lease a inclus, printre altele, echipamente militare și industriale (aprox. 50% din total), inclusiv tancuri, tunuri autopropulsate, avioane de vânătoare și bombardament, camioane, jeepuri, motociclete, locomotive și vagoane. De asemenea au mai fost furnizate uzine mobile, mașini-unelte, echipamente pentru fabricile de muniție.

Materii prime strategice au reprezentat aproximativ 20-25%, inclusiv oțel, aluminiu, cauciuc sintetic, explozibili, cupru, zinc, benzină de aviație și lubrifianți. Produse alimentare și sanitare au reprezentat aproximativ15-20%, inclusiv 4,5 milioane de tone de alimente, inclusiv carne conservată, făină, zahăr, cafea, lapte praf, dar și medicamente (penicilină, sulfamide), echipamente chirurgicale, săpun, haine, bocanci, etc.

Pentru transport și infrastructură au fost alocate aproximativ 5-10%, inclusiv 2.000 de locomotive, peste 11.000 de vagoane de cale ferată, peste 400.000 de camioane, care au devenit coloana vertebrală a logisticii sovietice.

Deși 11,3 miliarde USD poate părea, în termeni nominali, mai puțin decât suma oferită Marii Britanii, în cazul URSS acest ajutor a avut o valoare strategică mult mai mare. Uniunea Sovietică nu avea capacitatea industrială, transportul intern, nici resursele pentru a produce sau distribui în timp util volumele necesare pe un front de peste 2.000 de kilometri.

Mai multe surse sovietice, deși cenzurate oficial, recunosc indirect valoarea crucială a acestui ajutor. De exemplu, în memoriile sale, Viaceslav Molotov recunoaște că „fără ajutorul american, am fi fost într-o poziție imposibilă”. De asemenea, în 1943, Stalin i-a spus ambasadorului american Averell Harriman: „Războiul a fost câștigat cu arme americane, carne conservată americană și camioane americane.”

Dacă ajustăm suma de 11,3 miliarde USD din perioada 1941-1945 la valorile actuale, folosind inflația medie anuală a dolarului american, valoarea ajutorului acordat URSS se situează între 180 și 200 de miliarde de dolari în bani de astăzi. Această cifră reflectă doar costurile directe, nu și cheltuielile cu protejarea convoaielor maritime (zeci de nave scufundate și mii de morți), pierderile de echipamente pe drum (în special în ruta arctică), investițiile în rute terestre în Iran și Siberia, costurile de transport aerian și naval, riscurile diplomatice asumate de SUA față de Japonia înainte de 1945 (în cazul transporturilor prin Vladivostok).

Astfel, URSS a beneficiat de unul dintre cele mai mari ajutoare militare din istorie aproape gratuit, plătind doar o fracțiune a valorii reale – lucru ignorat complet de propaganda post-sovietică.

Sprijinul Statelor Unite și Marii Britanii pentru Uniunea Sovietică în cel de-al Doilea Război Mondial a fost un act de solidaritate strategică, nu de simpatie ideologică. A fost o alianță de necesitate, în care interesele geopolitice au prevalat asupra suspiciunilor reciproce. Astăzi, când Rusia revendică monopolul asupra victoriei împotriva nazismului, ignorând contribuțiile esențiale ale aliaților occidentali, devine vital să readucem la lumină adevărul istoric: victoria din 1945 a fost un efort colectiv, în care Vestul a susținut decisiv capacitatea de rezistență și contraofensivă a Estului.

Marea Britanie a avut, la rândul său, un rol similar de crucial în tabăra Aliaților, coordonând rezistența inițială împotriva Axei în anii grei ai începutului de război și mobilizând resurse umane imense din imperiul său vast. Armata britanică a luptat pe multiple fronturi, din Africa de Nord până în Normandia, iar contribuția sa navală și aeriană, mai ales în Bătălia Atlanticului și Bătălia Angliei, a fost esențială pentru menținerea fluxului de aprovizionare și rezistența împotriva Germaniei naziste.

Franța, deși ocupată de naziști în 1940, a continuat să contribuie prin intermediul Forțelor Franceze Libere, care au participat activ la campaniile din Africa, Italia și apoi în Normandia și în eliberarea Franței propriu-zise. Pierderile franceze, atât militare cât și civile, au fost imense, ajungând la aproximativ jumătate de milion de oameni.

În Asia, contribuțiile și sacrificiile au fost și ele colosale. China, implicată în conflict încă din 1937, a pierdut în total aproximativ 20 de milioane de oameni, majoritatea civili, victime ale atrocităților comise de armata japoneză. Masacrul de la Nanking, în 1937, este un exemplu tragic, soldat cu moartea a aproximativ 300.000 de civili. De asemenea, fenomenul „comfort women” – femei din China, Coreea și alte țări asiatice transformate în sclave sexuale de trupele japoneze – reprezintă o altă dimensiune tragică, frecvent ignorată în retorica oficială rusă privind războiul.

India, colonie britanică în acea perioadă, a trimis peste două milioane de soldați în diverse teatre de război, de la Africa la Europa și Asia. În plus, populația civilă indiană a fost sever afectată de foametea din Bengal din 1943, care a provocat moartea a peste două milioane de oameni, fiind exacerbata de politicile coloniale și de război.

Canada și Australia au fost, la rândul lor, contribuitori esențiali. Canada a trimis peste un milion de soldați și a devenit unul dintre principalii furnizori industriali ai aliaților, producând cantități mari de avioane și nave. Trupele canadiene au participat activ la invaziile din Normandia și în campania de eliberare a Europei Occidentale. Australia, mobilizând aproximativ un milion de militari, a fost crucială în luptele din Pacific, contribuind decisiv la oprirea înaintării japoneze spre Australia și Noua Zeelandă.

După război, aceste state au contribuit semnificativ la eforturile de reconstrucție globală. Conferința de la San Francisco din 1945 a pus bazele Organizației Națiunilor Unite, iar Planul Marshall american și alianța NATO au avut drept scop principal prevenirea apariției unui alt conflict global și protejarea păcii.

Astăzi, Kremlinul preferă o versiune a istoriei care atribuie victoria exclusiv Uniunii Sovietice, excluzând astfel contribuțiile altor state, pentru a susține o narațiune propagandistică internă și externă. Discursurile recente ale lui Vladimir Putin de Ziua Victoriei insistă asupra ideii unei Rusii eroice și singulare, care continuă să lupte împotriva „fascismului” – termen folosit pentru a justifica agresiunea împotriva Ucrainei și altor state în prezent.

În mod clar, utilizarea politică a zilei de 9 mai în Rusia contemporană reflectă o instrumentalizare a istoriei care ignoră sacrificiile și contribuțiile semnificative ale altor națiuni din întreaga lume. Acest demers nu doar distorsionează memoria istorică autentică, ci și amplifică tensiunile internaționale actuale, exploatând sentimentele naționaliste pentru scopuri politice contemporane. Este imperios necesar ca adevărurile complexe și tragice ale celui de-Al Doilea Război Mondial să fie recunoscute și onorate corect, depășind retorica simplificatoare și periculoasă propagată astăzi de Kremlin.

La rândul său, România a avut un rol complex în cel de-Al Doilea Război Mondial. După 23 august 1944, ținuturile românești au devenit un teatru activ de confruntare între trupele Wehrmachtului și cele româno-sovietice.

Participarea României la campania militară împotriva Germaniei naziste a fost una substanțială, mai ales în ultimele luni de război, când armata română a contribuit la eliberarea Transilvaniei de Nord, Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei. Potrivit datelor istorice oficiale, între 23 august 1944 și 9 mai 1945, peste 540.000 de soldați români au participat la operațiunile militare împotriva Germaniei naziste și a aliațiilor acesteia.

Pierderile umane au fost semnificative. Estimările indică peste 170.000 de victime române în campania din Vest: aproximativ 65.000 de morți, 120.000 de răniți și dispăruți. Aceste pierderi s-au înregistrat în operațiunile de eliberare a orașelor Arad, Cluj, Oradea, Budapesta, Bratislava și Viena, unde armata română a avut roluri-cheie în confruntările directe cu trupele germane.

Un episod notabil împreună cu sovieticii a fost participarea la Bătălia de la Budapesta (decembrie 1944 – februarie 1945), unde unități române și-au adus contribuția la cucerirea capitalei Ungariei. De asemenea, trupele române au intrat între primele într-un Viena devastată, alături de Armata Roșie, cu puțin timp înainte de sfârșitul războiului.

Este esențial de menționat că, deși armata română a luptat alături de sovietici, tratamentul primit ulterior din partea URSS a fost lipsit de recunoștință. România a fost considerată stat „învins”, iar pierderile umane și materiale suferite în campania anti-nazistă nu au fost recunoscute în mod echitabil la conferințele de pace postbelice. Dimpotrivă, România a fost supusă ocupației sovietice, a fost obligată la plata unor despăgubiri de război și a suferit pierderi teritoriale importante.

Memoria acestor sacrificii este adesea marginalizată în discursul istoric oficial, fie din motive ideologice în perioada comunistă, fie din cauza dominării narațiunii sovietice despre victoria în război. Totuși, realitatea este că soldații români au contribuit substanțial la înfrângerea Germaniei naziste, iar pierderile umane suferite de România în această etapă finală a războiului ar trebui recunoscute și onorate ca atare.

Un caz contrastant este cel al Italiei, care, deși a fost parte a Axei și aliată fidelă a Germaniei naziste până în 1943, a fost tratată mai favorabil după ce a trecut de partea Aliaților. După înlăturarea lui Mussolini și semnarea armistițiului cu Aliații la 8 septembrie 1943, Italia a devenit cobeligerantă și a luptat alături de forțele anglo-americane împotriva Germaniei, inclusiv pe propriul teritoriu.

Contribuțiile militare ale Italiei în această nouă etapă au fost simbolice în raport cu amploarea războiului, însă statutul său diplomatic a fost recalibrat. Italia a fost recunoscută oficial drept membru fondator al ONU și, deși a plătit despăgubiri, a beneficiat de un tratament mult mai favorabil în comparație cu România, care avusese un aport militar direct, semnificativ și cu pierderi mari în războiul contra Germaniei.

Un alt exemplu relevant este Finlanda. Deși aliată cu Germania începând cu 1941, în contextul Războiului de Continuare împotriva URSS, după ce Războiul de Iarnă, când Moscova a atacat samavolnic Finlanda. În septembrie 1944, Finlanda a semnat un armistițiu cu URSS și a declarat război Germaniei, participând militar la alungarea trupelor germane din nordul țării.

Chiar și așa, tratamentul de după război a fost dur: a fost obligată la despăgubiri de război consistente și a pierdut teritorii, în special Karelia. Finlanda nu a fost considerată parte a Națiunilor Unite imediat după război, dar a reușit să își păstreze independența și să evite o sovietizare completă.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, România a traversat un drum complex în asumarea greșelilor trecutului. Această recunoaștere nu s-a produs brusc, ci a rezultat dintr-un proces evolutiv, prin maturizarea discursului democratic intern post-1989.

NOTĂ

România sărbătorește Ziua Victoriei pe 9 mai, la fel ca Rusia, o reminiscență a perioadei comuniste. Asta, în timp ce toate statele aliate occidentale din Al Doilea Război Mondial comemorează cu o zi mai devreme, pe 8 mai victoria împotriva naziștilor și încheierea războiului în Europa.

$$$

 ADEVĂRUL DESPRE ALII-LEA RĂZBOI MONDIAL

În fiecare an, pe data de 9 mai, Rusia celebrează triumfal victoria sovietică în Marele Război pentru Apărarea Patriei împotriva Germaniei naziste. Deschide.md. scoate în evidență faptul că în această zi, Moscova devine centrul unei mari demonstrații de forță militară și propagandistică, prin care Kremlinul dorește reitereze constant ideea că Uniunea Sovietică, și prin urmare Rusia, a fost actorul principal și decisiv în înfrângerea nazismului. Totuși, această interpretare simplificată și instrumentalizată în scop politic ignoră intenționat contribuțiile esențiale ale altor națiuni din întreaga lume în victoria împotriva Axei, precum și tragediile și sacrificiile imense ale civililor și militarilor din afara URSS.

În realitate, cel de-Al Doilea Război Mondial a fost un conflict global, implicând eforturi coordonate ale multor state. Printre aliații cei mai importanți și frecvent marginalizați în discursul oficial rus se numără Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, China, Franța și statele din Commonwealth-ul britanic, precum India, Canada, Australia și Noua Zeelandă. Eforturile acestor țări au fost fundamentale, atât din punct de vedere militar, cât și economic și logistic, și merită să fie cunoscute în detaliu.

Statele Unite, de exemplu, au reprezentat o forță crucială în ambele mari teatre de operațiuni – Europa și Pacific. SUA au mobilizat aproximativ 16 milioane de militari în timpul războiului, au susținut enorm efortul logistic aliat prin programul Lend-Lease, care a livrat armament, vehicule și provizii critice inclusiv către Uniunea Sovietică, sprijin estimat la peste 11 miliarde de dolari în echivalentul vremii. Fără acest sprijin logistic, capacitatea sovieticilor de a rezista și contraataca pe frontul de Est ar fi fost semnificativ diminuată.

Al Doilea Război Mondial a fost nu doar o confruntare militară de proporții planetare, ci și un test suprem al capacității de cooperare dintre puteri cu regimuri politice radical diferite. Una dintre cele mai spectaculoase forme de colaborare a fost sprijinul masiv acordat de Statele Unite și Marea Britanie Uniunii Sovietice în lupta împotriva Germaniei naziste, în pofida divergențelor ideologice ireconciliabile. Astăzi, propaganda Kremlinului încearcă să șteargă sau să minimizeze contribuțiile cruciale ale aliaților occidentali în victoria din 1945, prezentând Uniunea Sovietică drept unică salvatoare a umanității. Realitatea istorică, însă, demontează acest mit. Lend-Lease a fost practic salvarea din Vest pentru frontul de Est.

Cea mai importantă formă de sprijin a fost oferită în cadrul programului Lend-Lease, adoptat de Congresul SUA în martie 1941, cu scopul de a susține eforturile țărilor aflate în luptă împotriva Axei.

După invadarea URSS de către Germania nazistă în iunie 1941, președintele Franklin D. Roosevelt a decis extinderea programului și pentru Moscova. Astfel, începând din noiembrie 1941, un colos logistic transcontinental a început să pompeze în URSS cantități uriașe de echipamente, materii prime, hrană și armament.

Până la sfârșitul războiului, Statele Unite au livrat Uniunii Sovietice, conform datelor oficiale ale Departamentului de Stat și ale istoricului Richard Overy, următoarele: 400.000 de camioane, esențiale pentru mobilitatea Armatei Roșii, care altfel se baza pe mijloace primitive de transport; 14.000 de avioane, majoritatea tip P-39 Airacobra și P-63 Kingcobra, folosite de piloții sovietici cu rezultate excelente în lupta aeriană împotriva Germaniei Naziste și a Japoniei; 8.000 de tancuri, printre care faimosul M4 Sherman, preferat de unele unități sovietice pentru fiabilitatea sa; 350.000 de tone de explozibili și muniție; 13 milioane de perechi de bocanci militari, într-o țară unde aprovizionarea cu îmbrăcăminte era o provocare colosală; 4,5 milioane de tone de alimente – inclusiv conserve de carne, făină, zahăr, cafea – care au hrănit populația civilă și trupele sovietice în cele mai grele momente ale războiului.

La acestea se adaugă materii prime industriale vitale: 300.000 tone de aluminiu, 2 milioane de tone de oțel, 2.000 de locomotive și 11.000 de vagoane de cale ferată, fără de care logistica URSS ar fi fost paralizată.

Asigurarea securității coridoarelor de aprovizionare și amenajarea căilor de transport au reprezentat un efort logistic și militar uriaș. Livrările au fost posibile prin trei rute majore:

-Calea Arctică, prin porturile Murmansk și Arhanghelsk – cea mai periculoasă, atacată frecvent de submarinele și aviația germană;

-Ruta persană, prin Iran, ocolind pericolele maritime, dar consumând timp și resurse suplimentare;

-Ruta Pacificului, prin Vladivostok, fiind relativ sigură, dar supusă restricțiilor impuse de Japonia înainte de 1945.

Transportul acestor resurse a presupus eforturi uriașe: convoaie navale protejate de Royal Navy și US Navy, ingineri americani care au construit drumuri și depozite în Iran și Siberia, riscuri permanente de sabotaj și atacuri naziste.

Marea Britanie, deși mai puțin puternică din punct de vedere industrial decât SUA, a contribuit esențial în primele luni de război. Încă din 1941, premierul Winston Churchill a ordonat trimiterea de avioane Hawker Hurricane către URSS, participând și la organizarea primelor convoaie arctice care au transportat material militar. Royal Air Force a instruit piloți sovietici, iar MI6 a oferit informații despre mișcările trupelor germane.

În plus, britanicii au livrat în Uniunea Sovietică stații de radar, vehicule blindate, tunuri antiaeriene și lubrifianți speciali, greu de produs în URSS. La nivel diplomatic, Churchill a susținut recunoașterea URSS ca partener esențial al coaliției antihitleriste, chiar și în fața opoziției interne.

În ciuda acestui sprijin colosal primit, URSS a prezentat public contribuția aliaților occidentali ca fiind una marginală. Propaganda oficială a minimalizat sau chiar a ignorat ajutorul anglo-american, insistând asupra „eroismului poporului sovietic” ca unic factor decisiv în înfrângerea nazismului. Stalin însuși, deși a recunoscut în cerc restrâns utilitatea programului american de ajutoare Lend-Lease – declarând în 1943 că „fără camioanele americane, nu am fi câștigat războiul” –, nu a permis includerea acestor afirmații în discursul public sau în istoriografia oficială.

După război, în contextul Războiului Rece, acest refuz de a recunoaște ajutorul occidental a devenit parte a unei narațiuni deliberate, în care URSS apărea ca singura forță salvatoare a Europei, iar Occidentul – un actor secundar sau chiar ipocrit. Istoria oficială a URSS nu a vorbit niciodată despre cele 17 milioane de tone de ajutoare americane, nici despre sacrificiul a mii de marinari britanici și americani care au murit în convoaiele arctice.

În ultimele decenii, cercetători occidentali și ruși au început să reevalueze rolul ajutorului anglo-american în victoria împotriva Axei. Documentele desecretizate, memoriile liderilor aliați și statisticile industriale arată că fără sprijinul logistic, tehnologic și alimentar al SUA și Marii Britanii, capacitatea URSS de a susține războiul pe Frontul de Est ar fi fost grav diminuată, dacă nu chiar compromisă.

Mai mult, acest ajutor a contribuit decisiv la scurtarea duratei războiului, salvând milioane de vieți și permițând deschiderea celui de-al doilea front în Europa, în iunie 1944.

La nivel global, Statele Unite au oferit prin Lend-Lease ajutoare în valoare de aproximativ 50,1 miliarde de dolari (valoare din timpul războiului), ceea ce ar echivala cu aproximativ 750 miliarde de dolari în prezent, ajustat pentru inflație. Beneficiarii principali au fost: Regatul Unit: 31,4 miliarde USD; Uniunea Sovietică: 11,3 miliarde USD; Franța liberă, China, alte țări aliate: restul sumei.

Astfel, URSS a fost al al doilea beneficiar ca volum total al ajutorului, depășind cu mult sprijinul oferit altor state europene.

Conform documentelor Departamentului Trezoreriei SUA și cercetărilor istoricilor precum David Glantz, Richard Overy și Mark Harrison, ajutorul acordat URSS prin Lend-Lease a inclus, printre altele, echipamente militare și industriale (aprox. 50% din total), inclusiv tancuri, tunuri autopropulsate, avioane de vânătoare și bombardament, camioane, jeepuri, motociclete, locomotive și vagoane. De asemenea au mai fost furnizate uzine mobile, mașini-unelte, echipamente pentru fabricile de muniție.

Materii prime strategice au reprezentat aproximativ 20-25%, inclusiv oțel, aluminiu, cauciuc sintetic, explozibili, cupru, zinc, benzină de aviație și lubrifianți. Produse alimentare și sanitare au reprezentat aproximativ15-20%, inclusiv 4,5 milioane de tone de alimente, inclusiv carne conservată, făină, zahăr, cafea, lapte praf, dar și medicamente (penicilină, sulfamide), echipamente chirurgicale, săpun, haine, bocanci, etc.

Pentru transport și infrastructură au fost alocate aproximativ 5-10%, inclusiv 2.000 de locomotive, peste 11.000 de vagoane de cale ferată, peste 400.000 de camioane, care au devenit coloana vertebrală a logisticii sovietice.

Deși 11,3 miliarde USD poate părea, în termeni nominali, mai puțin decât suma oferită Marii Britanii, în cazul URSS acest ajutor a avut o valoare strategică mult mai mare. Uniunea Sovietică nu avea capacitatea industrială, transportul intern, nici resursele pentru a produce sau distribui în timp util volumele necesare pe un front de peste 2.000 de kilometri.

Mai multe surse sovietice, deși cenzurate oficial, recunosc indirect valoarea crucială a acestui ajutor. De exemplu, în memoriile sale, Viaceslav Molotov recunoaște că „fără ajutorul american, am fi fost într-o poziție imposibilă”. De asemenea, în 1943, Stalin i-a spus ambasadorului american Averell Harriman: „Războiul a fost câștigat cu arme americane, carne conservată americană și camioane americane.”

Dacă ajustăm suma de 11,3 miliarde USD din perioada 1941-1945 la valorile actuale, folosind inflația medie anuală a dolarului american, valoarea ajutorului acordat URSS se situează între 180 și 200 de miliarde de dolari în bani de astăzi. Această cifră reflectă doar costurile directe, nu și cheltuielile cu protejarea convoaielor maritime (zeci de nave scufundate și mii de morți), pierderile de echipamente pe drum (în special în ruta arctică), investițiile în rute terestre în Iran și Siberia, costurile de transport aerian și naval, riscurile diplomatice asumate de SUA față de Japonia înainte de 1945 (în cazul transporturilor prin Vladivostok).

Astfel, URSS a beneficiat de unul dintre cele mai mari ajutoare militare din istorie aproape gratuit, plătind doar o fracțiune a valorii reale – lucru ignorat complet de propaganda post-sovietică.

Sprijinul Statelor Unite și Marii Britanii pentru Uniunea Sovietică în cel de-al Doilea Război Mondial a fost un act de solidaritate strategică, nu de simpatie ideologică. A fost o alianță de necesitate, în care interesele geopolitice au prevalat asupra suspiciunilor reciproce. Astăzi, când Rusia revendică monopolul asupra victoriei împotriva nazismului, ignorând contribuțiile esențiale ale aliaților occidentali, devine vital să readucem la lumină adevărul istoric: victoria din 1945 a fost un efort colectiv, în care Vestul a susținut decisiv capacitatea de rezistență și contraofensivă a Estului.

Marea Britanie a avut, la rândul său, un rol similar de crucial în tabăra Aliaților, coordonând rezistența inițială împotriva Axei în anii grei ai începutului de război și mobilizând resurse umane imense din imperiul său vast. Armata britanică a luptat pe multiple fronturi, din Africa de Nord până în Normandia, iar contribuția sa navală și aeriană, mai ales în Bătălia Atlanticului și Bătălia Angliei, a fost esențială pentru menținerea fluxului de aprovizionare și rezistența împotriva Germaniei naziste.

Franța, deși ocupată de naziști în 1940, a continuat să contribuie prin intermediul Forțelor Franceze Libere, care au participat activ la campaniile din Africa, Italia și apoi în Normandia și în eliberarea Franței propriu-zise. Pierderile franceze, atât militare cât și civile, au fost imense, ajungând la aproximativ jumătate de milion de oameni.

În Asia, contribuțiile și sacrificiile au fost și ele colosale. China, implicată în conflict încă din 1937, a pierdut în total aproximativ 20 de milioane de oameni, majoritatea civili, victime ale atrocităților comise de armata japoneză. Masacrul de la Nanking, în 1937, este un exemplu tragic, soldat cu moartea a aproximativ 300.000 de civili. De asemenea, fenomenul „comfort women” – femei din China, Coreea și alte țări asiatice transformate în sclave sexuale de trupele japoneze – reprezintă o altă dimensiune tragică, frecvent ignorată în retorica oficială rusă privind războiul.

India, colonie britanică în acea perioadă, a trimis peste două milioane de soldați în diverse teatre de război, de la Africa la Europa și Asia. În plus, populația civilă indiană a fost sever afectată de foametea din Bengal din 1943, care a provocat moartea a peste două milioane de oameni, fiind exacerbata de politicile coloniale și de război.

Canada și Australia au fost, la rândul lor, contribuitori esențiali. Canada a trimis peste un milion de soldați și a devenit unul dintre principalii furnizori industriali ai aliaților, producând cantități mari de avioane și nave. Trupele canadiene au participat activ la invaziile din Normandia și în campania de eliberare a Europei Occidentale. Australia, mobilizând aproximativ un milion de militari, a fost crucială în luptele din Pacific, contribuind decisiv la oprirea înaintării japoneze spre Australia și Noua Zeelandă.

După război, aceste state au contribuit semnificativ la eforturile de reconstrucție globală. Conferința de la San Francisco din 1945 a pus bazele Organizației Națiunilor Unite, iar Planul Marshall american și alianța NATO au avut drept scop principal prevenirea apariției unui alt conflict global și protejarea păcii.

Astăzi, Kremlinul preferă o versiune a istoriei care atribuie victoria exclusiv Uniunii Sovietice, excluzând astfel contribuțiile altor state, pentru a susține o narațiune propagandistică internă și externă. Discursurile recente ale lui Vladimir Putin de Ziua Victoriei insistă asupra ideii unei Rusii eroice și singulare, care continuă să lupte împotriva „fascismului” – termen folosit pentru a justifica agresiunea împotriva Ucrainei și altor state în prezent.

În mod clar, utilizarea politică a zilei de 9 mai în Rusia contemporană reflectă o instrumentalizare a istoriei care ignoră sacrificiile și contribuțiile semnificative ale altor națiuni din întreaga lume. Acest demers nu doar distorsionează memoria istorică autentică, ci și amplifică tensiunile internaționale actuale, exploatând sentimentele naționaliste pentru scopuri politice contemporane. Este imperios necesar ca adevărurile complexe și tragice ale celui de-Al Doilea Război Mondial să fie recunoscute și onorate corect, depășind retorica simplificatoare și periculoasă propagată astăzi de Kremlin.

La rândul său, România a avut un rol complex în cel de-Al Doilea Război Mondial. După 23 august 1944, ținuturile românești au devenit un teatru activ de confruntare între trupele Wehrmachtului și cele româno-sovietice.

Participarea României la campania militară împotriva Germaniei naziste a fost una substanțială, mai ales în ultimele luni de război, când armata română a contribuit la eliberarea Transilvaniei de Nord, Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei. Potrivit datelor istorice oficiale, între 23 august 1944 și 9 mai 1945, peste 540.000 de soldați români au participat la operațiunile militare împotriva Germaniei naziste și a aliațiilor acesteia.

Pierderile umane au fost semnificative. Estimările indică peste 170.000 de victime române în campania din Vest: aproximativ 65.000 de morți, 120.000 de răniți și dispăruți. Aceste pierderi s-au înregistrat în operațiunile de eliberare a orașelor Arad, Cluj, Oradea, Budapesta, Bratislava și Viena, unde armata română a avut roluri-cheie în confruntările directe cu trupele germane.

Un episod notabil împreună cu sovieticii a fost participarea la Bătălia de la Budapesta (decembrie 1944 – februarie 1945), unde unități române și-au adus contribuția la cucerirea capitalei Ungariei. De asemenea, trupele române au intrat între primele într-un Viena devastată, alături de Armata Roșie, cu puțin timp înainte de sfârșitul războiului.

Este esențial de menționat că, deși armata română a luptat alături de sovietici, tratamentul primit ulterior din partea URSS a fost lipsit de recunoștință. România a fost considerată stat „învins”, iar pierderile umane și materiale suferite în campania anti-nazistă nu au fost recunoscute în mod echitabil la conferințele de pace postbelice. Dimpotrivă, România a fost supusă ocupației sovietice, a fost obligată la plata unor despăgubiri de război și a suferit pierderi teritoriale importante.

Memoria acestor sacrificii este adesea marginalizată în discursul istoric oficial, fie din motive ideologice în perioada comunistă, fie din cauza dominării narațiunii sovietice despre victoria în război. Totuși, realitatea este că soldații români au contribuit substanțial la înfrângerea Germaniei naziste, iar pierderile umane suferite de România în această etapă finală a războiului ar trebui recunoscute și onorate ca atare.

Un caz contrastant este cel al Italiei, care, deși a fost parte a Axei și aliată fidelă a Germaniei naziste până în 1943, a fost tratată mai favorabil după ce a trecut de partea Aliaților. După înlăturarea lui Mussolini și semnarea armistițiului cu Aliații la 8 septembrie 1943, Italia a devenit cobeligerantă și a luptat alături de forțele anglo-americane împotriva Germaniei, inclusiv pe propriul teritoriu.

Contribuțiile militare ale Italiei în această nouă etapă au fost simbolice în raport cu amploarea războiului, însă statutul său diplomatic a fost recalibrat. Italia a fost recunoscută oficial drept membru fondator al ONU și, deși a plătit despăgubiri, a beneficiat de un tratament mult mai favorabil în comparație cu România, care avusese un aport militar direct, semnificativ și cu pierderi mari în războiul contra Germaniei.

Un alt exemplu relevant este Finlanda. Deși aliată cu Germania începând cu 1941, în contextul Războiului de Continuare împotriva URSS, după ce Războiul de Iarnă, când Moscova a atacat samavolnic Finlanda. În septembrie 1944, Finlanda a semnat un armistițiu cu URSS și a declarat război Germaniei, participând militar la alungarea trupelor germane din nordul țării.

Chiar și așa, tratamentul de după război a fost dur: a fost obligată la despăgubiri de război consistente și a pierdut teritorii, în special Karelia. Finlanda nu a fost considerată parte a Națiunilor Unite imediat după război, dar a reușit să își păstreze independența și să evite o sovietizare completă.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, România a traversat un drum complex în asumarea greșelilor trecutului. Această recunoaștere nu s-a produs brusc, ci a rezultat dintr-un proces evolutiv, prin maturizarea discursului democratic intern post-1989.

NOTĂ

România sărbătorește Ziua Victoriei pe 9 mai, la fel ca Rusia, o reminiscență a perioadei comuniste. Asta, în timp ce toate statele aliate occidentale din Al Doilea Război Mondial comemorează cu o zi mai devreme, pe 8 mai victoria împotriva naziștilor și încheierea războiului în Europa.

$$$

 CONSTANTINOPOL ȘI ANGORA - ISTANBUL ȘI ANKARA

În urma înfrângerii Imperiului Otoman în Primul Război Mondial, capitala otomană Constantinopol (astăzi Istanbul) și o mare parte din Anatolia au fost ocupate de Aliați.

Ca răspuns, liderul mișcării naționaliste turce, Mustafa Kemal Atatürk, a stabilit în 1920 centrul mișcării sale de rezistență în orașul Angora (astăzi Ankara) .

Ziua veche.ro. scrie că, după câștigarea Războiului de Independență al Turciei și semnarea Tratatului de la Lausanne (1923), naționaliștii turci au fondat pe ruinele Imperiului Otoman, la 29 octombrie 1923, Republica Turcia.

La 13 octombrie 1923, Angora a fost proclamată capitala țării de Mustafa Kemal, devenind centrul politic și administrativ al Turciei, cu toate birourile guvernamentale și ambasadele străine transferate de la Constantinopol. Mustafa Kemal Atatürk (n.cca. 1881 – d.10 noiembrie 1938) a fost un mareșal turc și om de stat revoluționar, părintele fondator al Republicii Turcia, fiind primul președinte al acesteia din 1923 până la moartea sa în 1938.

Schimbarea oficială a numelor celor două orașe a avut loc la 28 martie 1930, în urma Legii oficiilor poștale turce, parte a reformelor lui Atatürk. Numele Istanbul, derivat din expresia greacă ‘eis tin poli’ care înseamnă ‘către oraș’, era folosit în mod obișnuit de localnici cu mult înainte de redenumirea oficială, potrivit https://worldhistoryedu.com.

Capitala Ankara, situată în centrul Podișului Anatoliei, este al doilea centru economic al țării, din 1965, după Istanbul. Întemeiată în anul 2.000 î.Hr., cucerită, apoi,de Alexandru cel Mare, în 334 î.Hr., Ankara a fost inclusă în Imperiul Roman de împăratul Augustus.

A devenit în anul 25 î.Hr., capitala provinciei romane Galatia, sub numele de Ancyra. Aici a întemeiat apostolul Pavel, în 51 d.Hr., una dintre primele comunități creștine. În Evul Mediu, orașul a fost stăpânit de bizantini, cucerit de sasanizi (620), arabi (654), a redevenit bizantin, ocupat, din nou, de selgiucizi (1084), mongoli (1303).

A intrat în secolul XIV, în componența Imperiului Otoman. În Evul Mediu a fost un celebru centru textil unde erau confecționate celebrele stofe de lână de Angora (de unde și numele orașului păstrat până în 1930), țesute din părul caprelor din regiune, apoi un centru administrativ provincial.

Aici a fost înfrânt și luat prizonier în 1402 sultanul Baiazid I Îldîrîm, în timpul campaniei cuceritorului han mongol Timur Lenk în Anatolia. Ankara a cunoscut o nouă afirmare economică, politică, urbanistică după proclamarea sa, la 13 octombrie 1923, capitală a Republicii Turcia, devenind o metropolă dinamică și modernă.

Strâmtoarea Bosfor oferă Istanbulului un loc unic printre orașele lumii, fiind singurul oraș care se află pe două continente – Europa și Asia. Bosforul, care desparte Istanbulul, are aproximativ 35 de kilometri lungime și leagă Marea Neagră în nord de Marea Marmara în sud. Partea europeană a orașului este cea mai mare și, la rândul ei, este împărțită de Cornul de Aur.

În zona europeană a orașului se află multe dintre monumentele și clădirile istorice, inclusiv Moscheea Sophia, Moscheea Albastră, Moscheea Sultanului Suleyman, Palatul Topkapi (acum muzeu) și faimosul Mare Bazar (Kapaliçarși) acoperit. Așezarea strategică a Istanbulului l-a poziționat în centrul rutelor comerciale ale regiunii, care conectau Europa, Iranul, Peninsula Arabă, Cornul Africii, Caucazul, stepa rusă, Balcanii și Bazinul Mediteranei. Republica Veneția a fost, de asemenea, un partener comercial important, dar și un rival pe măsură, conform https://marmaraeah.saglik.gov.tr/.

Istoria Istanbulului datează de 8.500 de ani, o așezare neolitică fiind descoperită în urma săpăturilor din portul Yenikapi – Theodosius. A fost capitala a trei imperii – Imperiul Roman, Bizantin și Otoman. În secolul al IV-lea d.Hr., Imperiul Roman s-a extins foarte mult, iar Istanbulul a fost ales de împăratul Constantin cel Mare pentru a înlocui Roma, drept noua capitală, grație așezării sale strategice.

Orașul a fost reorganizat de-a lungul unui deceniu, fiind extinse zidurile de apărare, au fost construite temple, clădiri oficiale, palate, băi și un hipodrom. În anul 330 d. Hr., în cadrul unor grandioase ceremonii, orașul a fost declarat oficial capitala Imperiului Roman. Cunoscut sub numele de a doua Romă sau Noua Romă, la începutul erei moderne, Istanbulul a fost numit “Bizantium” și mai târziu Constantinopol.

Și împărații, care i-au urmat lui Constantin cel Mare, au continuat să depună eforturi de înfrumusețare a orașului. În urma prăbușirii Imperiului Roman de Apus în secolul al V-lea, Istanbulul a devenit pentru mulți ani capitala Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin). În perioada bizantină, orașul a fost reconstruit, zidurile sale trecând printr-o nouă extindere.

Zidurile, care încă se pot vedea și astăzi, lungi de 6.492 de metri, au fost construite de împăratul Teodosie I. În secolul al VI-lea, orașul, a cărui populație depășea jumătate de milion de locuitori, a cunoscut o altă epocă de aur sub împăratul Iustinian. Fosta biserică bizantină Sfânta Sofia (astăzi moschee), care a supraviețuit până în zilele noastre, este o lucrare monumentală reprezentativă acestei perioade.

A urmat un segment de timp întunecat, între 532 și 718 d.Hr., în care orașul a suferit de pe urma cutremurelor, incendiilor, rebeliunilor (revolta Nikka) și asediilor (avari, persani, arabi, venețieni). În 1204, în timpul Cruciadei a IV-a, orașul a fost jefuit de toate bogățiile sale, inclusiv biserici, mănăstiri și monumente. În 1261, bizantinii au recăpătat controlul asupra orașului, dar acesta nu și-a mai putut recăpăta strălucirea de odinioară.

Au fost duse mai multe lupte, iar în 1400 un călător spaniol în drum spre curtea lui Timur Lenk, conducătorul din Samarkand,scria: ”Peste tot în oraș există multe palate, biserici și mănăstiri mari, dar cele mai multe dintre ele sunt acum în ruine…”.

În 1402, Timur Lenk însuși a cucerit Constantinopolul pentru o scurtă perioadă. După lungi ani de conflict cu turcii, care cuceriseră deja restul Imperiului Bizantin, pe 29 mai 1453 Constantinopolul creștin a căzut după un asediu de 53 de zile în mâinile sultanului turc Mehmed Cuceritorul (Mehmet al II-lea), iar măreața biserică Hagia Sofia a fost transformată într-o moschee. Tunurile gigantice ale armatei sultanului Mehmet Cuceritorul, folosite pentru prima dată în istoria războiului, au reprezentat elementul de noutate decisiv prin care s-a reușit spargerea zidurilor de apărare ale marii cetăți.

Orașul a devenit capitala Imperiului Otoman, iar populația a crescut treptat după ce numeroși oameni au fost aduși din diverse părți ale țării și au fost implicați apoi în reconstrucția orașului distrus.

Foștilor locuitori ai orașului li s-a acordat libertate religioasă și drepturi sociale, permițându-le să-și continue viața. La un secol după cucerire, arta turcească și-a pus amprenta asupra orașului, iar cupolele și minaretele au dominat orizontul orașului.

Deoarece sultanii otomani erau și califi (titlu purtat, după moartea lui Mahomed, de șefii musulmanilor care dețineau puterea politică și pe cea religioasă), începând din secolul al XVI-lea, Istanbulul a devenit și un centru al lumii islamice. Sub stăpânirea sultanilor, orașul a fost complet reconstruit și a căpătat o atmosferă fascinantă. Palatul Sultanului, construit pe vechea acropole, domina priveliștea unică asupra Bosforului și a Cornului de Aur.

Din secolul al XIX-lea, sub influența lumii occidentale, pe malul Bosforului au început să fie construite și palate în stilul arhitecturii europene. Multe dintre acestea sunt simboluri reprezentative pentru ultima perioadă a Imperiului Otoman.

Turcii otomani, aparținând unui mic stat din cele multe formate în Anatolia, în secolul al XIV-lea, după cucerirea din 1453, au trecut la ocuparea restului Anatoliei și a unei mari părți din Peninsula Balcanică.

Cucerirea Ungariei i-a adus pe otomani în contact strâns cu statele europene, iar până în secolul al XVI-lea cea mai mare parte a Africii de nord și estul Mediteranei erau, de asemenea, sub stăpânire otomană. Imperiul Otoman a continuat să controleze o mare parte din acest teritoriu până în secolul al XIX-lea.

Imperiul Otomana fost dizolvat în 1918, la sfârșitul Primului Război Mondial, iar în 1922, naționaliștii turci au înlăturat de la putere ultimul sultan și au instaurat republica .

Din 1453 până în 1922, imperiul a fost condus în succesiune directă de 36 de conducători dintr-o singură familie.

În 1923, capitala țării a fost mutată la Ankara, iar în 1930 orașul care, din 1453 s-a numit în același timp atât Constantinopol, cât și Istanbul, a primit oficial numele unic, de Istanbul.

Potrtivit GreekCityTimes, între 1916 şi 1930 guvernele succesive turce au au aplicat un program masiv de turcificare pentru aproximativ 12.000-14.000 de localități, cărora le-au fost schimbate denumirile avute până atunci cu nume turceşti.