$$$

 O rândunică poate rămâne flămândă o zi întreagă… doar pentru a-și hrăni puii. De dimineață până seara, zboară neobosită prin văzduh, printre crengile copacilor, peste câmpuri și luciul apelor, în căutarea celor mai mici și rapide insecte. Nu se oprește nici măcar o clipă pentru ea însăși. Instinctul de mamă e mai puternic decât foamea. Mai puternic decât oboseala. Mai presus decât orice altă nevoie.

Într-o singură zi, poate face până la 400 de zboruri dus-întors spre cuib, aducând mâncare în cioc pentru puii care o așteaptă cu ciocurile căscate, tremurând. În total, parcurge zilnic peste 300 de kilometri – echivalentul a aproape opt maratoane umane. Și asta pentru fiecare fir de hrană adus. Fiecare zbor e o misiune. Fiecare întoarcere la cuib e un gest de dragoste pură.

Zboară prin ploaie, prin vânt, prin căldura sufocantă de vară. O rândunică-mamă nu se plânge și nu se oprește. Cu aripile-i fragile, dar neobosite, străbate aerul ca o săgeată, de zeci și zeci de ori, fără odihnă. Totul pentru a-și vedea puii crescând. Totul pentru ca, într-o zi, și ei să învețe zborul.

Hrănirea nu e doar o necesitate biologică. E un act de dăruire totală. Rândunica nu-și economisește energia, nu-și calculează efortul. Dacă e nevoie, își sacrifică propria hrană, propriul timp de odihnă, pentru a duce înapoi la cuib un țânțar, o musculiță, o libelulă. Un prânz minuscul pentru om, dar o comoară pentru puii ei.

Când stai și te uiți la o rândunică cum zboară neîncetat din zori până-n noapte, ai putea spune că e doar un mic punct în cer. Dar în realitate, ea e un simbol viu al sacrificiului, al devotamentului și al iubirii necondiționate. Natura ne arată, în forme mici și tăcute, cât de mare poate fi puterea unei mame. Chiar și atunci când are doar câteva grame și două aripi fragile.

Și poate că data viitoare, când vezi o rândunică zburând deasupra ta, ai să-ți amintești că acolo sus, între cer și pământ, cineva aleargă un maraton pentru dragoste. Zi de zi. Fără să ceară nimic în schimb.