$$$

 Mamă, dacă vrei cu adevărat să-mi fii de folos — îngrijește-te de tine!

La ce-mi folosesc, sincer, roșiile din grădină? Sau cartofii crescuți sub arșița nemiloasă a soarelui, cu spinarea dureroasă și tensiunea ridicată? Le pot cumpăra singură. Dar un atac cerebral al tău — nu-l mai pot „cumpăra” înapoi și nici anula.

Mamele vor să aibă grijă. Mamele tânjesc să fie de folos. Însă, din păcate, de prea multe ori cunosc un singur mod de a o face — sacrificiul. Să dea totul, să se uite pe sine, să muncească până la epuizare — „doar ca să le fie bine copiilor”.

Iar copiii? Copiii, oricât de mari ar deveni, nu au nevoie de borcane cu castraveți murați sau saci de cartofi. Nu caută compoturi pentru iarnă ori sarmale pentru două săptămâni. Copiii au nevoie de un lucru simplu — o mamă vie, zâmbitoare, sănătoasă. O mamă care poate îmbrățișa, vorbi, sta alături. O mamă care nu este atât de obosită, încât să nu se mai simtă vie.

Dar nu există nicio baghetă magică ce-ar putea transforma epuizarea mamei în căldură. Nu există niciun filtru care să șteargă oboseala din vocea ei, nici umbrele de neliniște din privire.

Și atunci, apare supărarea. De ambele părți.

Pe de o parte, e mama care oferă tot ce are, iar strădaniile ei nu sunt apreciate. „Copilul nerecunoscător” care refuză ceea ce a fost crescut cu trudă și sacrificiu. Și jertfa mamei — pare în zadar.

Pe de altă parte, e copilul care nu simte grijă, ci vinovăție. Primește o ființă istovită, epuizată, care toată viața s-a pus pe ultimul loc și acum așteaptă ca cineva să aibă grijă de ea. Iar acel copil trebuie să poarte de grijă nu doar propriilor copii, muncii, vieții — ci și unei mame care, în loc să fie sprijin, a devenit povară.

Mamă, nu-mi trebuie cartofi.

Doar fii fericită. Ai grijă de tine. Culcă-te devreme. Întâlnește-te cu o prietenă. Fă-ți o coafură. Plimbă-te prin piață fără sacoșe. Citește ceva pentru sufletul tău. Mergi la medic.

Și spune-mi câți cartofi să-ți aduc eu. Pentru că pot. Și vreau. Și, mai ales — vino. Să stăm împreună. Să vorbim. Să râdem. Pentru că asta e cu adevărat important.

$$$

 Plecarea ta

Când ai plecat, s-a frânt în mine-o stea,

iar cerul s-a-nveșmântat în plumb și gheață,

Mi-ai smuls din piept lumina ce-o aveam,

lăsându-mă cu-n gând fără speranță.

Te-am strigat mut, în vis și-n amintire,

în fiecare colț din gândul meu tăcut,

Dar pașii tăi s-au stins fără oprire,

și-o liniște pustie m-a durut.

Ai fost un vis ce n-a știut să stea,

un foc aprins doar pentru-o clipă scurtă,

Dar inima mai bate-n urma ta,

sperând să nu fi fost doar o nălucă...

Am adunat tăcerile-n cuvinte,

să-ți spun ce n-am avut curaj să spun,

Dar vântul le-a purtat în zări prea sfinte,

 Eu rămânând c-un dor cumplit, nebun. 

Și, totuși, dacă tu vei reveni,

să știi că te aștept sub ploaia vie,

Cu brațele deschise către cer 

în locul unde-ai fost și ești făclie. 

LID'O

$$3

 Puțini știu că Richard Gere a refuzat de mai multe ori rolul lui Edward Lewis, dar, în cele din urmă, Julia Roberts a fost cea care l-a convins, în cadrul unei întâlniri, să accepte provocarea.

Această decizie a schimbat complet destinul filmului.

Interesant este că titlul inițial al peliculei era „3000”, făcând referire la suma pe care Vivian (interpretată de Julia Roberts) urma să o primească pentru o săptămână de muncă.

Totuși, după ce melodia lui Roy Orbison, „Pretty Woman”, a devenit un element central al producției, titlul a fost modificat în „Pretty Woman in Brazil”, stabilind astfel o legătură directă cu coloana sonoră și cu spiritul spectacolului.

Una dintre cele mai emblematice scene ale filmului — momentul în care Edward îi închide în glumă cutia de bijuterii pe degete lui Vivian, provocându-i un râs spontan — nu a fost regizată. A fost o reacție autentică a Juliei Roberts, care l-a emoționat profund pe regizorul Garry Marshall și l-a determinat să păstreze scena, transformând-o într-un simbol al filmului.

Deși Julia Roberts nu a fost prima alegere pentru rolul lui Vivian Ward — actrițe precum Molly Ringwald, Meg Ryan și Daryl Hannah au refuzat rolul — prestația ei a marcat un punct de cotitură în cariera sa, consacrând-o în rândul marilor vedete ale Hollywoodului.

O altă notă fascinantă ține de propunerea lui Richard Gere de a introduce scena în care Edward o încalță pe Vivian. Această sugestie neașteptată a devenit unul dintre cele mai romantice momente ale filmului.

Chimia dintre Roberts și Gere este de o intensitate aparte, iar această conexiune autentică a contribuit esențial la succesul „Frumoasei femei”. Armonia lor de pe ecran conferă poveștii de dragoste o atracție magnetică și un farmec aparte.

În cele din urmă, un detaliu remarcabil este faptul că Richard Gere a compus și interpretat la pian melodia din scena hotelului, adăugând profunzime personajului său și relevându-i talentul muzical.

$$$

 26 IUNIE - ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL 🇹🇩

              O Țară-avem și noi sub soare,

Și-o râvnesc dușmani destui,

Dar prin vremi asupritoare

N-am lăsat-o nimănui.

E bogată, zici! Vezi bine,

E bogată, căci în ea

Multe inimi sunt, străine,

Și-i frumoasă, că-i a mea.

Dacă-i mică, nu-i de-ocară,

Căci viteji în ea mai sânt,

Și-apoi și la noi în țară

Crește fierul din pământ:

Când voim, îl știm culege,

Știm cum să izbim cu el

Când dușmani lipsiți de lege

Vin spre noi cu gând mișel.

Steag avem și noi, străine,

Și-l iubim cu jurământ.

Ziua răului când vine,

Ce frumos se zbate-n vânt!

E frumos și steagul vostru,

Dar pe-al nostru de-l privesc

Tot mai mândru este-al nostru,

Și mai sfânt, că-i românesc.

Rupt de-asprimile furtunii

Răscolite de dușmani

L-au purtat cinstit străbunii

Prin atât amar de ani.

De ne cheamă azi la moarte,

Veseli mergem la război:

Să dea Domnul să ni-l poarte

Și nepoții tot ca noi!

Știm și noi o lege sfântă,

Și de-un veac de ani acum

Stăm cu ochii tot spre țintă,

Mergem tot pe-același drum.

Pentru sfânta lege-a crucii,

Pentru limba ce-o vorbim:

Ce de-oțel pe săbii lucii

Pus-am noi de când trăim!

Știe Dumnezeu de-i bine

Ori de facem vrun păcat

Dar noi știm c-așa e bine

Să ținem ce-am apucat.

Pentru lege, pentru limbă,

Noi cu gura prindem foc:

Numai vântul se tot schimbă,

Însă munții stau pe loc.

Sunt și neamuri mai cu nume,

Mai vestite la război;

Or fi multe poate-n lume,

Câte n-au ajuns la noi.

Dar noi știm ce ne-nvățară

Cei ce-au fost, și când rostim

Vorba sfântă neam și țară

Noi, străine, tresărim.

Pentru cel ce ne iubește,

Tot ce-avem noi dăm cu drag,

Dar când neamul ni-l hulește

Și vrăjmaș ne vine-n prag,

Mii de oști cu el s-aducă:

Noi suntem români destui

Când de piept cu noi s-apucă,

Aibă-l ceru-n mila lui! 

Cantec

 George Coșbuc

$$$

 💙 ALBASTRUL a venit din frumusețea nobilă a cerului.

💛 GALBENUL s-a născut din bogăția și puritatea holdelor de grâu.

❤️ ROȘUL a apărut din bravura Eroilor care și-au vărsat sângele pentru ROMÂNIA.

ALBASTRUL, GALBENUL și ROSUL. 

Așezate într-un echilibru perfect, aceste culori formează Drapelul ROMÂNIEI!

💙💛❤️🇹🇩🇹🇩🇹🇩Pe al nostru steag.

Pe al nostru steag e scris Unire,

Noi îl avem ca moștenire.

Aceleași trei culori de mii de ani,

Ne -au apărat pe steaguri,de dușmani!

💙

Și poate nu întâmplător,

De albastru e prins al nostru tricolor.

Albastru e cerul în care DUMNEZEU,

Ne ocrotește,ne ferește de rău.

Albastru e marea și apa pe hartă desenată,

Fără de care nu poți trăi niciodată!

💛

Galben,este lanul de grâne,

Din care o pâine se frânge.

E soarele ce ne încălzește,

Inima din piept ne zvâcnește!

❤️

Roșu e sângele vărsat,

De eroii noștri care au luptat.

Să ne lase nouă azi spre moștenire,

Țărișoara noastră, să fie pe vecie !

Roșu e vinul din Sfântul Potir,

Cu care Sufletul ni-l curățim!

Toate acestea trei culori la un loc,

Fac un curcubeu, care este foc!

Îl purtăm de mii și mii de ani,

În lupte,ne-a aparat de dușmani!

În flori pe ii și la cingătoare,

Îl purtăm cu drag,la o sărbătoare!

Îl primim la sport,pe orice medalie.

Flutură în vânt,sus pe culmi înalte,

Unde alpiniștii ajung cât mai departe!

Departe de noi de pe Pământ,

Dar cât mai aproape de cer,de DUMNEZEU cel Sfânt!

Steagul României, tricolorul,

El ne reprezintă ogorul!

Este istoria noastră toată,

 Nimeni nu- l va lua niciodată!

L-a purtat Decebal pe stindardul său.

A fost ocrotit și ferit de rău!

Mihai Viteazul l-a purtat la Unire.

Toți l -au preluat, drept ca moștenire.

Să-l predam și noi celor ce vor veni,

Doar uniți noi vom reuși!

Aveam o țară bogată,

De toată lumea vânată,

Românul e om de omenie,

Dar credința nu și -o vinde!

Să luptăm în continuare,

Să stea steagul în picioare !🇷🇴

Să cinstim cum se cuvine,

Steagul nostru al României!!!

✍️Liliana Olariu

$$$

 ALEGEȚI CUVINTELE

Voi să alegeți sufletului vostru, cuvintele potrivite,

Nu cele, care pot răni oamenii, în moduri diferite...

Ce pot sparge inima cuiva, ca o sabie bine ascuțită

Și rămâne pe veci rănită, de vorba cea nepotrivită...

Numai cuvintele negândite, durerea ți-o-nsutește,

Este incredibil, uneori, ce-n față cineva-ți rostește...

Grăbiți-vă să pronunțați deja, cuvintele de salvare

Și nu riscați a zice cuvintele, ce pot să vă omoare...

Voi lăsați capul să gândească, când cuvintele rostiți,

Iar să le amestecați cu răul, vă rog, să nu vă grăbiți...

Vorbiți ceea, ce este și nu mai bârfiți pentri lingușire

Și numai atunci în cuvintele voastre v-a izvorî iubire...

Și nici n-o să găsiți adevărată iubire-n cuvintele cuiva,

Că nu cuvintele o fac puternică pe ea, ci înțelegerea...

Iar dacă vreți pe cineva, cu niște cuvinte goale să răniți,

Atunci străduiți-vă, dragii mei, puțin mai cuminți să fiți...

Doar știți prea bine, cuvintele spuse, nu se-ntorc înapoi,

De aceea, să nu le rostiți, fără să vă gândițu, că apoi...

Puteți lua cu mare ușurință fără de-ai vrea, viața cuiva,

Așa că alegeți cuvinte potrivite, sufletlor voastre, deja...

Cu mare drag-Sofia Roșca. (Cernăuți -Ucraina)

$$$

 Nu ne atingeți generația de dinainte de 60 de ani.

Serios. Noi nu suntem doar o generație — suntem o formă aparte de supraviețuire.

Durabili precum o pâine uitată o săptămână și iuți ca papucul bunicii, aruncat cu precizia unui bumerang.

La cinci ani înțelegeam deja starea de spirit a mamei după sunetul oalei puse pe aragaz.

La șapte ani, părinții ne lăsau liniștiți bilețele:

„Mâncarea e în frigider. Încălzește-o, dar nu da foc la casă.”

La nouă ani știam deja să ne pregătim singuri micul dejun și prânzul.

Iar vara? O petreceam întreagă pe-afară. Fără telefoane. Fără GPS.

Traseul nostru era simplu și precis: Centru, bulevard, plajă, dig, valuri.

Genunchii noștri arătau ca o hartă a unui câmp de luptă.

Frunza de pătlagină, praful și saliva — aceasta era trusa noastră de prim-ajutor.

Iar dacă ne durea ceva, auzeam doar:

„Nu ești mort — ești bine.”

Mâncam pâine cu zahăr și beam apă de la robinet — cu un microbiom pe care l-ar fi invidiat orice iaurt probiotic.

Alergii? Poate-or fi fost. Dar noi nu știam.

În schimb, știam zeci de metode de a scoate pete de iarbă, cerneală, sânge și ulei — căci acasă trebuia să ne întoarcem curați.

Am crescut cu un televizor care avea o singură telecomandă — mâinile noastre.

Ascultam muzică de pe casete, apoi de pe CD-uri.

Iar acum, când avem mii de melodii în buzunar, tot tânjim după fâșâitul unei casete întoarse cu creionul.

Suntem ultima generație care își amintește viața de dinainte de internet.

Când „conectarea” însemna să te vezi față în față.

Când nu exista frica de baterie descărcată — pentru că nu aveam telefoane.

Aveam cărți de bucate, nu aplicații.

Și țineam minte zilele de naștere fără notificări.

Am ascultat heavy metal și am dansat breakdance.

Am învățat fără laptopuri. Am trăit fără rețele sociale. Am căutat răspunsuri nu în Google, ci în viață — și ne-am bazat pe instincte.

Instincte de supraviețuire.

Așa că nu ne judecați, pe noi, cei care ne apropiem de 60.

Am trecut prin multe. Am văzut mai mult decât v-ați putea imagina.

Și suntem aici.

Puternici, vii, autentici.