$$$

 GHEORGHE BRĂESCU

Pe 29 ianuarie 1871 s-a născut la Iași prozatorul satiric Gheorghe Brăescu (mort în 15 martie 1949), cel în care mentorul său Eugen Lovinescu s-a străduit să vadă, în anii ’20, o alternativă „obiectivă” la antipatizatul autor al „Scrisorii pierdute” (un eșec de pomină...). 

„Gheorghe Brăescu n-a reușit să devină decât o alternativă sburătoristă la D.D. Pătrășcanu și o variantă optimizată la proza cazonă a lui Anton Bacalbașa. Cu o educație militară perfecționată în Franța, luptător în Legiunea Străină (doi ani îi petrece în Algeria), devenit subofițer de infanterie și profesor la școala de ofițeri din București (unde publică o broșură despre «educația socială a națiunii armate»), se înrolează pe frontul Primului Război Mondial unde, rănit, își pierde brațul drept, fiind, în plus, internat în câteva lagăre din Germania”, evidenția criticul literar Paul Cernat în prologul unei biografii închinate lui Gheorghe Brăescu.

Apetit pentru proza satirică

Dar să facem loc crochiului: „Curios, aceste experiențe traumatice îi stimulează apetitul pentru proza umoristico-satirică din lumea militară. Piesa de rezistență „Vine doamna și domnu gheneral”, care dă titlul primului său volum de proză (1918), e istoria comică a așteptării paroxistice, într-un orășel meschin de la Dunăre, a vizitei mărețului cuplu, pregătite în crescendo de notabilitățile urbei, dar care, finalmente, nu mai are loc, spre dezastrul iluzionaților. Tehnica anticlimaxului și a frustrării așteptării va fi folosită cu dezinvoltură în multe dintre piesele lui Gheorghe Brăescu, scrise cu vervă și inteligență narativă”.

Schițele și povestirile, delectabile

Mai departe: „Membru de bază al cenaclului «Sburătorul», va înșela totuși așteptările maestrului în momentul trecerii la roman, pentru care nu avea vocație: diluatul „Moș Belea” (1927), istorie a decăderii unui ofițer, putea rămâne o povestire onorabilă, ca și truculentele „Conașii” (1935), „Primii și ultimii pași” (1939) și „Margot” (1942), iar încercările dramatice („Ministrul” ș.a.) pot fi ignorate. În schimb, culegerile de schițe și povestiri sunt, de multe ori, delectabile, chiar dacă, în raport cu Caragiale, reprezintă doar o felie dintr-un tort somptuos: „Maiorul Boțan” (1921), „Cum sunt ei..”. și „Doi vulpoi”, „Schițe umoristice” (1923), „Schițe vesele”, „Nuvele” (1924), „Un scos din pepeni” (1926), „Alte schițe vesele” (1926), dar mai ales „La clubul decavaților” (1929)”. 

Piese ecranizate în comunism

Printre ultimele tușe cernatiene: „Nu puține piese componente, unele dramatizabile, sunt texte de antologie, exploatând abil comicul confuziilor și demascarea lipsei de scrupule de sub aparențe convenționale rudimentare: truculenta „Rațe cu repetiție”, sarcastica „Legea progresului”, satira didactică „Metodă nouă”, dar și caragialiana „Țăranii noștri sau blajina Moșu”, despre automatismele unui senil. Schița „Doi vulpoi” va fi ecranizată, în anii comunismului, într-o interpretare magistrală (cu Dem Rădulescu și Vasile Muraru în roluri de zile mari) și într-o variantă mult mai reușită decât originalul”.

Fața tandră-bonomă

Încheierea: „O altă față, tandru-bonomă, de evocare poetică a copilăriei pierdute, întâlnim în fermecătorul Amintiri (1937), comparabil cu Lumea de ieri... a lui I.A. Bassarabescu, scriitor cu care împarte același nivel - onorabil - al micii proze satirice de moravuri din epocă”.

„Tehnica anticlimaxului și a frustrării așteptării va fi folosită cu dezinvoltură în multe dintre piesele lui Gheorghe Brăescu, scrise cu vervă și inteligență narativă”, Paul Cernat, istoric literar

„Culegerile de schițe și povestiri sunt, de multe ori, delectabile, chiar dacă, în raport cu Caragiale, reprezintă doar o felie dintr-un tort somptuos”, Paul Cernat, istoric literar

$$$

 MIHAIL DRUMEȘ

Mihail Drumeș (pseudonim pentru Mihail V. Dumitrescu) a fost un dramaturg, nuvelist, realizator de proză scurtă și romancier român, foarte popular in perioada interbelică.

„Eu cred că noi înşine suntem autorii binelui sau răului, că destinul nu e în stele, ci mult mai aproape, chiar în mâinile noastre.”

Mihail se năştea la 26 noiembrie 1901 la Ohrida, în fosta Iugoslavie, din iubirea sârboaicei Despina Gero pentru macedoneanul Vasile Dimitrie, fiind al patrulea din cei şase copii ai cuplului. Când scriitorul de mai târziu avea doar trei ani, familia se stabilea devinitiv la Balş, judeţul Olt, schimbându-şi numele din Dimitrie în Dumitrescu.

„Pe o femeie o cucerești ușor, dar o păstrezi greu.”

În perioada 1908-1913, Mihail Dumitrescu (Drumeş) urmează cursurile Şcolii Primare de Băieţi din Balş, avându-l ca învăţător pe Constantin Dinculescu, cel care în clasa a III-a l-a ridicat în faţa clasei lăudându-l pentru o compunere şi zicându-le celorlalţi elevi să se uite bine la el căci va fi un mare scriitor“, menţionează profesorul Ion Negreanu în volumul II al monografiei oraşului Balş, editată în 2015. De altfel, chiar Drumeş relata în prefaţa scrisă la cartea lui Filip Dinculescu (fiul învăţătorului său) „Caii regelui“ episodul, iar în publicaţia periodică „Oltul“, în special, amintea mai multe episoade din copilăria trăită în Oltenia.

„Cine raţionează în iubire e stăpânul celuilalt.”

Pleacă mai departe la şcoală la Gimnaziul „Ioniţă Asan“ din Caracal şi ulterior la Liceul „Carol I“ din Craiova. În 1917, din cauza războiului, întrerupe studiile, pentru ca în 1925 să treacă Bacalaureatul la colegiul din Craiova şi să se înscrie la cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti. La 16 ani începe să scrie „Pata de sânge“, însă debutul are loc de-abia 10 ani mai târziu, cu volumul de proză „Capcana“.

„De altfel, aleșii dragostei absolute sunt excepții tot atât de rare ca și geniile.”

Drumeş continuă să convingă şi astăzi pentru că mijloacele auctoriale folosite de el sunt simple, expunând comportamente rutiniere şi formule de viaţă actuale. Francheţea povestirii sale este un prim ingredient utilizat cu succes. Personajul este credibil şi pare construit astfel încât cititorul obişnuit să se descopere în acţiunile lui. Lectura de plăcere se intersectează la acest nivel cu lectura de identificare.

„De fapt, marile pasiuni rămân necunoscute, se consumă în anonimat.”

Cititorul intră în pielea personajului Tudor Petrican graţie elanului acela unic pe care acesta din urmă îl manifestă pentru a-şi atinge scopurile. Uşurinţa cu care îşi rezolvă toate problemele e uluitoare şi captivantă pentru lectorul obişnuit. De asemenea, Grigore Dima este tipul de personaj pe care orice adolescent şi l-ar dori ca prieten. Curajul lui este admirabil şi copleşitor, astfel că cititorul adolescent ar face şi o cerere de înscriere în grupul lui de idealişti.

„Iubirile cele mai mari sunt tocmai cele de care te îndoiești mai mult.”

În prefaţa ediţiei cu numărul 36 a Invitaţiei la vals, şi Răzvan Voncu scria că una dintre abilităţile speciale ale lui Drumeş este chiar realizarea unui personaj care poate întreţine atenţia publicului comun până la deznodământ.

„Iubirea dintre două ființe nu e egală, balanța atârnă când într-o parte, când într-alta după imponderabile de care rar ne dăm seama.”

„Invitaţie la vals“, „Scrisoare de dragoste“ sau „Elevul Dima dintr-a şaptea“ au şi astăzi succesul de odinioară la adolescenţii care încă preferă să deschidă o carte.

Despre romanul „Invitație la vals” scriitorul afirmă într-un interviu că s-a inspirat dintr-un fapt real: „Subiectul Invitației la vals mi l-a furnizat un fapt petrecut în realitate. Pe când eram student, locuiam la o bătrână proprietăreasă, văduva unui colonel. O chema Alexandra (ea e Alexa în roman, dar…întinerită mult). Toată casa era plină de fotografiile unei fete de o frumusețe neobișnuită.

O chema Virginia și era fata proprietăresei. Într-o zi mi-a destăinuit durerea ei. Virginia (în roman Micaela) se măritase cu un profesor de liceu, dar după un an divorțase pentru a se mărita cu un funcționar de la Finanțe. Atât Virginia, cât și fostul ei soț, deși au hotărât să se despartă, au suferit amândoi, ajungând ca într-un final să își curme viețile. Ea, iar la trei zile după, el. Pe aceste schematice fapte de viață am ridicat schelăria romanului, împlinind lipsurile datelor ce-mi lipseau din propria mea fantezie.”

$$$

 MICHAEL DOUGLAS

Actorul Michael Douglas a devenit faimos după ce a jucat în serialul polițist „Streets of San Francisco” (1972-1977). Cariera sa cinematografică a decolat la scurt timp după aceea, cu roluri principale în „The China Syndrome” (1979), „Romancing the Stone” (1984) și „Wall Street” (1987), pentru care a câștigat un premiu Oscar. Filmele ulterioare includ „Fatal Attraction” (1987), „Basic Instinct” (1992) și „Wonder Boys” (2000). A câștigat roluri proeminente mai târziu în cariera sa, jucând în filme precum „Behind the Candelabra” (2013), câștigător al premiului Emmy, „Last Vegas” (2013) și „Ant-Man” (2015).

Michael Kirk Douglas s-a născut pe 25 septembrie 1944, în New Brunswick, New Jersey, ca fiu al actorului Kirk Douglas și al soției sale, Diana Dill. Douglas a crescut cu trei frați: Joel, Peter și Eric. Ca fiu al unui actor celebru, Douglas a crescut cu o relație tensionată cu tatăl său, care s-a dezvoltat mai mult pe măsură ce a progresat în viață. A studiat teatrul la Universitatea din California, Santa Barbara, iar la New York la Neighborhood Playhouse School of the Theatre și American Place Theatre.

Douglas și-a început cariera la Hollywood ca asistent de regie la unele dintre filmele tatălui din anii 1960. După roluri în mai multe drame de televiziune, a câștigat notorietate jucând alături de Karl Malden în serialul TV din anii 1970 „The Streets of San Francisco” (1972-1977). De asemenea, a regizat două episoade ale serialului. În 1975, Douglas a fost producător executiv pentru filmul lui Milos Forman, „One Flew Over the Cuckoo's Nest”, care a câștigat cinci premii Oscar, inclusiv unul pentru cel mai bun film. El s-a implicat în film după ce tatăl său, care deținea drepturile asupra romanului cu același nume al lui Ken Kesey, nu a reușit să-l dezvolte cu succes într-un film. În ciuda succesului filmului, i-a fost greu lui Douglas să-și găsească de lucru ca actor, după ce a primit atât de multă recunoaștere ca producător. În 1979, a jucat alături de Jane Fonda și Jack Lemmon în filmul „China Sindrom”, pe care l-a și co-produs.

Douglas a obținut primul său rol principal în „Romancing the Stone” (1984), portretizându-l pe Jack Colton, un aventurier de tip Indiana Jones. Această echipă de succes a lui Douglas cu Danny DeVito și Kathleen Turner a dus la o continuare, „The Jewel of the Nile” (1985). Cei trei au lucrat din nou în „The War of the Roses” (1989), o comedie neagră despre un divorț urât.

În 1987, Douglas a făcut două filme care reflectau o latură mult mai întunecată: „Fatal Attraction”, în care a jucat rolul unui adulter urmărit de un fost iubit – interpretat de Glenn Close – și „Wall Street” al lui Oliver Stone, în care l-a jucat pe atacatorul corporatist Gordon Gekko, al cărui slogan este "Lăcomia este bună". Pentru acest rol, Douglas a câștigat un premiu Oscar pentru cel mai bun actor. A continuat să-și exploreze partea întunecată ani mai târziu, jucând alături de Sharon Stone în thrillerul „Basic Instinct” în 1992.

În 1988, Douglas a format o companie de producție, Stonebridge Entertainment, Inc., care a produs „Flatliners” (1990) al lui Joel Schumacher și „Radio Flyer” (1992) al lui Richard Donner. În 1993, a produs „Made in America”, apoi a jucat rolul unui bărbat hărțuit sexual în „Disclosure” (1994) al lui Michael Crichton și ca comandant șef titular în „The American President” (1995) al lui Rob Reiner, alături de Annette Bening.

În 1994, a semnat un contract de dezvoltare la Paramount, care a inclus „The Ghost and the Darkness” (1996), „The Game” (1997) și „A Perfect Murder” (1998). A fost producător executiv al filmului de acțiune din 1997 „The Rainmaker” (1997), cu Matt Damon, precum și al filmului de acțiune din 1997 al lui John Woo, „Face/Off”. Douglas a fost apreciat de critici pentru rolul său principal de romancier mototolit și profesor de engleză în „Wonder Boys” (2000). În toamna anului 2001, Douglas a fost cap de afiș în thrillerul „Don't Say a Word”, alături de Brittany Murphy în film. Doi ani mai târziu, a apărut în „It Runs in the Family” (2003), alături de faimosul său tată, mama sa și fiul său, Cameron. Filmul, care s-a descurcat prost la box office, a spus povestea unui clan multi-generațional care încearcă să se înțeleagă.

Călcând pe urmele tatălui său, în 2004, Douglas a primit premiul Cecil B. DeMille al Asociației Presei Străine de la Hollywood pentru "contribuția sa remarcabilă în domeniul divertismentului".

În 2010, Douglas a anunțat că își va relua rolul lui Gordon Gekko în „Wall Street 2: Money Never Sleeps”. Filmul, cu Shia LaBeouf și Carey Mulligan, a fost lansat în Statele Unite în septembrie. Douglas a continuat să lucreze la filmul biografic „Behind the Candelabra”, jucând în film ca faimosul artist din anii 1950 și 1960 Wladziu Liberace. Damon și-a jucat interesul amoros în filmul de televiziune din 2013. Douglas a câștigat un premiu Emmy pentru portretizarea faimosului artist.

De asemenea, a făcut filmul „Last Vegas” (2013) cu mai multe legende de la Hollywood, inclusiv Robert De Niro, Morgan Freeman și Kevin Kline. În anul următor, Douglas a jucat alături de Diane Keaton în „And So It Goes” și în thrillerul „Beyond the Reach”. În 2015, a jucat rolul biochimistului Hank Pym în comedia de acțiune/comedie cu supereroi Marvel „Ant-Man” și și-a reluat rolul în continuarea „Ant-Man and the Wasp” (2018).

Activitatea lui Douglas a fost forțată să se oprească în august 2010, când a descoperit că a dezvoltat o tumoare la gât. Actorul în vârstă de 65 de ani a fost informat de medici că va trebui să facă opt săptămâni de chimioterapie. Medicii se așteptau ca câștigătorul premiului Oscar să se recupereze complet, iar Douglas a declarat reporterilor că este "foarte optimist" în ceea ce privește prognosticul său.

Douglas s-a căsătorit cu Diandra Luker în 1977. Au avut un fiu, Cameron, dar s-au despărțit în 1995 și mai târziu au divorțat. Pe 18 noiembrie 2000, Douglas s-a căsătorit cu actrița galeză Catherine Zeta-Jones, partenera sa din „Traffic”. Cuplul a avut un fiu, Dylan Michael Douglas, în august 2000, urmat de fiica Carys Zeta Douglas în aprilie 2003. În august 2013, s-a dezvăluit că Douglas și Zeta-Jones s-au despărțit după mai bine de 12 ani de căsnicie. Un purtător de cuvânt al cuplului a declarat pentru site-ul Huffington Post că "Catherine și Michael își iau ceva timp separat pentru a evalua și a lucra la căsnicia lor". După o scurtă perioadă de despărțire, s-au împăcat în 2014.

În afara carierei sale ocupate de actor, Douglas este activ în promovarea drepturilor omului. Munca sa în acest domeniu include slujirea ca mesager al păcii al Națiunilor Unite.

În ianuarie 2018, The Hollywood Reporter a publicat un articol în care scriitoarea Susan Braudy a susținut că a fost hărțuită sexual în timp ce lucra pentru compania de producție a lui Douglas la sfârșitul anilor 1980. Braudy a spus că Douglas s-a mângâiat în fața ei, a făcut comentarii nepotrivite despre corpul ei și mai târziu a presat-o să semneze un acord de confidențialitate înainte de a o concedia.

Încercând să ajungă în fața poveștii înainte de publicarea ei, Douglas a declarat pentru Deadline: "Cum mă descurc, într-o carieră de 50 de ani în această industrie, cu o angajată de acum 33 de ani care poate este nemulțumită că am lăsat-o să plece, chiar dacă nu am auzit de ea de 32 de ani?"

Douglas a emis mai târziu o declarație despre acuzatoarea sa, care spunea: "Această individă este o veteraăn a industriei, un director executiv, un romancier publicat și un membru consacrat al mișcării femeilor – cineva cu o voce puternică acum, precum și atunci când lucra la compania mea acum mai bine de trei decenii. În niciun moment nu a exprimat sau afișat nici cel mai mic sentiment de disconfort lucrând în mediul nostru sau cu mine personal. Asta pentru că în niciun moment și în niciun caz nu m-am comportat necorespunzător față de ea."

$$$

 MICA SIRENĂ

Mica Sirenă trăieşte în adâncuri împreună cu cele două surori ale ei, cu prietenul său delfinul Delfi, cu bunica şi tatăl ei – împăratul apelor. La împlinirea vârstei de 15 ani, fiecare sirenă poată să iasă pentru prima dată la suprafaţă pentru a vedea lumea de dincolo de ocean. La fel şi Mica Sirenă. În ziua în care a împlinit 15 ani, ea iese la suprafaţa apei şi-l salvează de la înec. Se îndrăgostesc. Singura posibilitate a Micii Sirene (Nausica) de a rămâne pe pământ este ca un prinţ pământean să-i declare iubire eternă. Vrăjitoarea mărilor, Caracunda, cea care trage la fund corăbiile oamenilor, vrea să-i ia locul Micii Sirene şi să devină ea mireasa prinţului.

În final, planurile îi sunt dejucate, iar cei doi – Mica Sirenă şi prinţul – se căsătoresc şi trăiesc fericiţi pe pământ.

Lorelei

de Heinrich Heine

Eu nu înţeleg ce-i cu mine,

mă trage tristeţea-n abis.

O veche poveste se ţine

de sufletul meu şi în vis.

E seară. Şi Rinul sub zare

adoarme cu somn de voinic,

iar ultima rază sub soare

adastă pe stîncă un pic.

Şi cîntă acolo o fată,

pe vîrful lucind de scîntei,

în aur e dînsa-mbrăcată,

de aur e pieptenul ei.

Îşi mîngîie părul ce-n unde

ca apa se vălură lin,

iar cîntecul ei pătrunde,

căci plin e de-un farmec străin.

Vîslaşul se pierde prin ceaţă,

De-un dor fără nume cuprins,

şi stînca n-o vede în faţă

el vîrfu-l priveşte aprins.

Iar rîul – furia să-i vină

pe loc îl trimite în rai.

Ah, tu eşti, doar tu eşti de vină

cu cîntecul tău, Lorelei.

Peer Gynt este fiul lui Jon Gynt, cândva bogat şi apreciat, care a devenit beţiv şi şi-a pierdut toţi banii lăsându-i pe Peer şi pe mama sa Åse în sărăcie. Peer doreşte să refacă ceea ce tatăl lui a distrus, dar se pierde în lăudăroşenie şi fantezii. Se amestecă într-o bătaie şi fură mireasa, Ingrid din Hægstad, în ziua nunţii. Astfel este un proscris şi trebuie să fugă din parohie. În timpul călătoriei sale, el întâlneşte pe cele trei păstoriţe, femeia îmbrăcată în verde, fiica bătrânului din Dovre, cu care vrea să se căsătorească şi Bøygen (marele obstacol).

Solveig, pe care Peer a întâlnit-o la nunta din Hægstad şi de care s-a îndrăgostit, vine la casa lui din pădure să locuiască cu el, dar el o părăseşte şi îşi continuă călătoria. Este plecat mulţi ani, are diverse îndeletniciri şi joacă roluri variate inclusiv acela de negustor angajat în întreprinderi suspecte de pe coasta din Maroc, rătăceşte prin deşert, trece de Memnon şi de Sfinx, devine şef beduin şi profet, încearcă să o seducă pe Anitra, fiica unui beduin şi sfârşeşte la ospiciul din Cairo unde este întâmpinat ca împărat. Când în sfârşit se întoarce acasă, bătrân fiind, naufragiază. Printre cei din barcă îl întâlneşte pe călătorul străin, care doreşte să îi folosească cadavrul să descopere unde se află visele.

Întors acasă, în parohie, participă la o înmormântare şi la o licitaţie unde îşi oferă spre vânzare totul din viaţa anterioară. Se întâlneşte de asemenea cu topitorul de nasturi, care susţine că sufletul lui Peer trebuie topit împreună cu alte obiecte stricate în afară de cazul când poate să explice când şi unde în viaţa sa a fost „el însuşi” şi cu insul uscăţiv care crede că poate fi luat drept un păcătos adevărat care poate fi trimis în iad.

Peer, mai disperat ca niciodată, ajunge la Solveig, care l-a aşteptat la cabană încă de când acesta a plecat. Ea îi spune că el întotdeauna a fost el însuşi în credinţa, speranţa şi dragostea ei.

$$$

 MĂRIOARA, REGINA IUGOSLAVIEI

In ziua de azi foarte putini cunosc povestea printesei romance, devenita mai apoi ultima Regina a Iugoslaviei. Este vorba de Printesa Marioara, cunoscuta si sub numele de Mignon, fica Regelui Ferdinand al Romaniei si a Reginei Maria.

Nascuta pe 6 ianuarie 1900, sau dupa calendarul iulian 27 decembrie 1899, in Germania la Gotha, in timpul unei vizite a Reginei Maria, de sarbatori la castelul mamei sale. Gurile rele spun ca Marioara ar provenii dintr-o relatie extraconjugala a Reginei Maria cu un verisor al acesteia, Boris Romanov. In ciuda acestor zvonuri, care au ajuns si la urechile lui Ferdinand, acesta pleaca in Germania si o recunoaste pe Marioara ca fiind fica lui.

Ajunge in tara cateva luni mai tarziu, unde la insistentele tatalui sau, Ferdinand, pe atunci print mostenitor, este botezata in religia ortodoxa.

Datorita apropierei de varsta, Marioara a fost mai atasata de fratele ei mai mic, printul Nicolae, nascut in 1903. Acestia au avut aceasi doica, si au avut parte de o educatie aleasa, avand profesori percum marele Nicolae Iorga, si George Enescu.

In timpul primului razboi mondial, Mignon, este prezenta tot timpul alaturi de mama ei, Regina Maria, ingrijind raniti si spitalelede campanie.

Dupa incheierea razboiului, geografia Europei se schimba, si odata cu aceasta, aristocratia europeana cauta sa-si intareasca legaturile pentru a rezista pe scena istoriei, prin mariaje aranjate intre putinele case regale ramase in picioare.

Pentru a intari pozitia noii Romanii Mari, Regele Ferdinand, isi marita fica Elisabeta cu printul mostenitor al Greciei, iar pe Carol, viitorul rege, cu o Elena, o printesa din casa regala a Greciei.

Alesul pentru Marioara avea sa fie Alexandru Karagheorghevici, intaiul rege al Regatului Iugoslaviei. Alexandru a fost ales la sugestia Reginei Maria, care il cunoscuse in timpul negocierilor de pace de la Paris, pe atunci print mostenitor al Serbiei. In anul 1921, Alexandru urca pe tronul Serbiei, si primul craciun in calitate de rege, il petrece in Romania, unde o intalneste pentru prima data pe cea care avea sa ii fie sotie, Mignon. La dineul din 9 ianuarie 1922, de la Castelul Peles, este anuntata oficial logodna dintre Regele Alexandru I al Serbiei si Printesa Maria a Romaniei, logodna a carei ceremonii religioasa are loc in data de 20 februarie 1922, in Bucuresti la Palatul Cotroceni.

Nunta a avut loc la Belgrad, la 9 iunie 1922, fiind invitate peste 500 de persoane, si diverse capete incoronate ale Europei, Marioara fiind practic nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii pe linie materna.

Viata Marioarei s-a schimbat brusc, acum era regina Serbiei, a trebuit sa invete limna si istoria Serbiei, dar sa si participe la diverse ceremonii ai activitati publice.

Se spune ca noua regina a Serbiei a fost foarte iubita de popor, spre deosebire de sotul ei, Alexandru care avea unele apucaturi dictatoriale.cei trei copii ai Marioarei.

Din 1929, dupa ce Serbia anexeaza Croatia si alte teritorii invecinate, Marioara devine prima, dar si ultima regina a Iugoslaviei.

Ca rod a iubirii dintre Alexandru si Marioara, o iubire sincere dupa cun scria Marioara in memoriile acesteia, s-au nascut trei printi: Pertu, mostenitorul tronului, Tomislav si Andrei.

In octombrie 1934, viata linistita a Marioarei se termina brusc odata cu asasinarea sotului acesteia, regele Alexandru, la Marsilia, de catre un militant croat, ce dorea dezmembrarea Iugoslaviei. Marioara a scapat datorita faptului ca a abandonat in ultimul moment calatoria alaturi de sotul sau, cu vaporul, si a preferat calatoria cu trenul, din cauza unei crize de rinichi, urmand sa se intalneasca cu acesta la Paris.

Dupa asasinat, la tronul Iugoslaviei a urmat Petru, devenind Petru al II-lea Regele Iugoslaviei, ajutat pana la majorat de cate Paul al Iugoslaviei, un var al fostului rege Alexandru, care nu a dorit ca noua Regina Mama, Marioara sa se implice in guvernarea tarii, de teama Casei Regale a Romaniei care ar fi putut avea influente asupra Marioarei.

Odata cu izbucnirea celui de-al II-lea rozboi mondial, Marioara se stabileste in Anglia de unde transmite un mesaj de rezistenta poporului sarb: „In orele de incercare, aduceti-va aminte de ultimele cuvinte ale Regelui Alexandru, Regele martir. Ultimele sale cuvinte au fost «Pastrati Iugoslavia unita»’. Astazi si eu va trimit acelasi mesaj. Mentineti-va demnitatea”.

A trait in exil pana la finalul vietii fiind impiedicata sa-si viziteze tara de catre regimul comunist. A murit la Londra, pe 22 iunie 1961. Ramasitele acesteia au fost aduse in Serbia abia in 2013, de catre urmasi ai dinastiei Karagheorghevici, si a fost reinhumata cu ceremonii de stat, la Mausoleul Regal Oplenac.

$$$

 MĂRIOARA, REGINA IUGOSLAVIEI

In ziua de azi foarte putini cunosc povestea printesei romance, devenita mai apoi ultima Regina a Iugoslaviei. Este vorba de Printesa Marioara, cunoscuta si sub numele de Mignon, fica Regelui Ferdinand al Romaniei si a Reginei Maria.

Nascuta pe 6 ianuarie 1900, sau dupa calendarul iulian 27 decembrie 1899, in Germania la Gotha, in timpul unei vizite a Reginei Maria, de sarbatori la castelul mamei sale. Gurile rele spun ca Marioara ar provenii dintr-o relatie extraconjugala a Reginei Maria cu un verisor al acesteia, Boris Romanov. In ciuda acestor zvonuri, care au ajuns si la urechile lui Ferdinand, acesta pleaca in Germania si o recunoaste pe Marioara ca fiind fica lui.

Ajunge in tara cateva luni mai tarziu, unde la insistentele tatalui sau, Ferdinand, pe atunci print mostenitor, este botezata in religia ortodoxa.

Datorita apropierei de varsta, Marioara a fost mai atasata de fratele ei mai mic, printul Nicolae, nascut in 1903. Acestia au avut aceasi doica, si au avut parte de o educatie aleasa, avand profesori percum marele Nicolae Iorga, si George Enescu.

In timpul primului razboi mondial, Mignon, este prezenta tot timpul alaturi de mama ei, Regina Maria, ingrijind raniti si spitalelede campanie.

Dupa incheierea razboiului, geografia Europei se schimba, si odata cu aceasta, aristocratia europeana cauta sa-si intareasca legaturile pentru a rezista pe scena istoriei, prin mariaje aranjate intre putinele case regale ramase in picioare.

Pentru a intari pozitia noii Romanii Mari, Regele Ferdinand, isi marita fica Elisabeta cu printul mostenitor al Greciei, iar pe Carol, viitorul rege, cu o Elena, o printesa din casa regala a Greciei.

Alesul pentru Marioara avea sa fie Alexandru Karagheorghevici, intaiul rege al Regatului Iugoslaviei. Alexandru a fost ales la sugestia Reginei Maria, care il cunoscuse in timpul negocierilor de pace de la Paris, pe atunci print mostenitor al Serbiei. In anul 1921, Alexandru urca pe tronul Serbiei, si primul craciun in calitate de rege, il petrece in Romania, unde o intalneste pentru prima data pe cea care avea sa ii fie sotie, Mignon. La dineul din 9 ianuarie 1922, de la Castelul Peles, este anuntata oficial logodna dintre Regele Alexandru I al Serbiei si Printesa Maria a Romaniei, logodna a carei ceremonii religioasa are loc in data de 20 februarie 1922, in Bucuresti la Palatul Cotroceni.

Nunta a avut loc la Belgrad, la 9 iunie 1922, fiind invitate peste 500 de persoane, si diverse capete incoronate ale Europei, Marioara fiind practic nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii pe linie materna.

Viata Marioarei s-a schimbat brusc, acum era regina Serbiei, a trebuit sa invete limna si istoria Serbiei, dar sa si participe la diverse ceremonii ai activitati publice.

Se spune ca noua regina a Serbiei a fost foarte iubita de popor, spre deosebire de sotul ei, Alexandru care avea unele apucaturi dictatoriale.cei trei copii ai Marioarei.

Din 1929, dupa ce Serbia anexeaza Croatia si alte teritorii invecinate, Marioara devine prima, dar si ultima regina a Iugoslaviei.

Ca rod a iubirii dintre Alexandru si Marioara, o iubire sincere dupa cun scria Marioara in memoriile acesteia, s-au nascut trei printi: Pertu, mostenitorul tronului, Tomislav si Andrei.

In octombrie 1934, viata linistita a Marioarei se termina brusc odata cu asasinarea sotului acesteia, regele Alexandru, la Marsilia, de catre un militant croat, ce dorea dezmembrarea Iugoslaviei. Marioara a scapat datorita faptului ca a abandonat in ultimul moment calatoria alaturi de sotul sau, cu vaporul, si a preferat calatoria cu trenul, din cauza unei crize de rinichi, urmand sa se intalneasca cu acesta la Paris.

Dupa asasinat, la tronul Iugoslaviei a urmat Petru, devenind Petru al II-lea Regele Iugoslaviei, ajutat pana la majorat de cate Paul al Iugoslaviei, un var al fostului rege Alexandru, care nu a dorit ca noua Regina Mama, Marioara sa se implice in guvernarea tarii, de teama Casei Regale a Romaniei care ar fi putut avea influente asupra Marioarei.

Odata cu izbucnirea celui de-al II-lea rozboi mondial, Marioara se stabileste in Anglia de unde transmite un mesaj de rezistenta poporului sarb: „In orele de incercare, aduceti-va aminte de ultimele cuvinte ale Regelui Alexandru, Regele martir. Ultimele sale cuvinte au fost «Pastrati Iugoslavia unita»’. Astazi si eu va trimit acelasi mesaj. Mentineti-va demnitatea”.

A trait in exil pana la finalul vietii fiind impiedicata sa-si viziteze tara de catre regimul comunist. A murit la Londra, pe 22 iunie 1961. Ramasitele acesteia au fost aduse in Serbia abia in 2013, de catre urmasi ai dinastiei Karagheorghevici, si a fost reinhumata cu ceremonii de stat, la Mausoleul Regal Oplenac.

$$$

 CINGHIZ AITMATOV

Dintre scriitorii sovietici de după Gorki, cu siguranță că cel mai înzestrat povestitor este kirghizul Cinghiz Aitmatov. A făcut din plin dovada înzestrării sale de narator chiar de la apariția splendidei nuvele Geamilia, un emoționant poem închinat dragostei atotbiruitoare. Talentul lui de excepțional povestitor iese în evidență și din scrierile sale de maturitate, precum romanele O zi mai lungă decât veacul și Eșafodul, în care încântarea cititorului este permanent ținută trează atât prin fluența istorisirii și prin suplețea criticilor la adresa regimului totalitar, cât și prin fermecătoarele povestiri concepute aidoma unor paranteze, ca de pildă tulburătoarea istorie a mankurtului, povestiri care au menirea să dilate și să îmbogățească acțiunea din punct de vedere emoțional și artistic. Da, în marea literatură rusă (inclusiv partea valoroasă a celei sovietice), care știm prea bine că este plină ochi de redutabili povestitori (Nikolai Gogol, Lev Tolstoi, Anton Cehov, Ivan Bunin, Maxim Gorki, Mihail Șolohov și alții), căci după ce în anul 1956 este admis la Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova, iar în perioada 1958-1966 devine corespondentul ziarului Pravda în Republica Kirghiză, el scrie cu aceeași determinare și folos cultural în limba rusă și maternă.

Recitind în aceste zile câteva dintre cele mai izbutite și cunoscute nuvele ale lui C. Aitmatov, incluse de Editura Albatros (București, 1989) în volumul Cântecul stepei, cântecul munților (Geamilia, Plopșorul meu cu băsmăluță roșie, Vaporul alb, Cocorii timpurii), ba chiar și captivantele romane O zi mai lungă decât veacul și Eșafodul, mi-am zis că nu strică să-mi sistematizez în scris impresiile artistice (și nu numai) zămislite de aceste proaspete și atente lecturi, astfel încât – cu conștiința lucrului temeinic făcut – să mă bucur că ele vor ajunge la mulți iubitori de bine, frumos și adevăr.

Da, dar nu înainte de-a face cuvenita precizare că avem parte de asemenea delicii spirituale prin străduința unor admirabili traducători: George Lesnea, Mircea Aurel Buiciuc, Nicolae Iliescu și Ion Covaci din limba rusă, Ion Frunzetti, Edgar Papu și Sorin Mărculescu din spaniolă, Petre Solomon și Ion Frunzetti din engleză, Alexandru Philippide, Teodora Popa-Mazilu și Marcel Gaftone din franceză, Eta Boeriu și Tudor Moise din italiană, Ștefan Aug, Doinaș și Al. Philippide din germană etc.

Apărută în anul 1958 (prima creație aitmatoviană referențială), nuvela Geamilia l-a impresionat atât de mult pe scriitorul Louis Aragon, traducătorul ei în franceză, încât a considerat-o „cea mai frumoasă poveste de dragoste din lume după Romeo și Julieta”. Adică o capodoperă, care cunoaște numai în Franța șapte ediții…

Acțiunea nuvelei se petrece într-un aul/ail (sat) kirghiz în timpul celui de-al doilea război mondial, aul în care – ca pretutindeni în localitățile sovietice din acei grei ani – munca trudnică de bărbat căzuse pe umerii femeilor, bătrânilor, invalizilor și adolescenților, toți aceștia trebuind nu numai să-și asigure cele necesare traiului de zi cu zi, ci și să sprijine „frontul îndepărtat, undeva între Kursk și Oriol” cu hrană. Tocmai de aceea, scriitorul dedică nuvela „Tuturor celor de-o vârstă cu mine (cu naratorul, nota mea), care au crescut cu mantalele părinților și ale fraților mai mari”, iar naratorul-adolescent, cumnatul Geamiliei (soțul ei Sadîk era pe front!) ne înfățișează epuizanta muncă din timpul secerișului: „Săptămâni întregi nu treceam pe acasă, zile și nopți în șir ne aflam pe ogor, la arie ori în drum spre gară, unde erau cărate grânele”. Raporturile dintre narator și Geamilia sunt excelente: el îi spune gene (nevasta fratelui mai mare), iar ea îl alintă cu kicine-bala sau „băiețelul”, „deși nu mai eram deloc băiețel și ca vârstă nu ne despărțeau prea mulți ani”. Însă datina/tradiția cerea cumnatei „să se adreseze fraților mai mici ai bărbatului cu kicine-bala ori kaini”.

În plus, Geamilia fiind „fără asemănare”, ei se simțeau formidabil împreună: „(…)eram voioși și puteam să râdem din nimic, să ne fugărim prin curte”. Acea „fără asemănare” a Geamiliei rezultă din tușele impecabil aplicate de autor pe portretul ei fizic („Bine făcută, zveltă, cu părul aspru și drept, împletit în două cozi groase, își lega cu iscusință basmaua albă, trăgând-o pieziș pe frunte; îi ședea bine și îi punea în valoare pielea smeadă și netedă a feței”) și pe definitoria succesiune a schițelor moral-spirituale (ca fiică de herghelegiu, se pricepea foarte bine la cai și călărit; „în firea ei se făceau simțite oarecari trăsături bărbătești, ceva aprig, uneori violent”; știa să se înțeleagă cu vecinele, însă „dacă era jignită pe nedrept, n-o întrecea nimeni în cuvinte de ocară, ba, uneori, mai și târnuia pe vreuna dintre buclucașe”; îi respecta pe vârstnici și-i asculta, fără să-și plece cu fățărnicie capul în fața lor și „nu se ferea să-și exprime părerile” cu curaj și în mod deschis; nu în ultimul rând, era veselă „ca un copil”, fapt pentru care „dădea buzna în curte” când se întorcea de la muncă și-i plăcea să cânte, îngânând mereu ceva, „fără să se sfiască de cei bătrâni”), dar neasemănarea tinerei eroine se afirmă până la șocant atunci când se îndrăgostește lulea de nearătosul Daniar (fire închisă, necomunicativă, cu un picior beteag, ochi visători și o singură bluză de soldat, pe care o îmbrăca umedă după ce și-o spăla singur în râu), mai exact de cântecele lui răscolitoare despre munți și stepă (în astfel de momente, mărturisește naratorul-adolescent, „îmi venea să mă culc la pământ și să-l îmbrățișez puternic, numai pentru că îl poate iubi într-atât”), așa încât – mai înainte de întoarcerea lui Sadîk și fără să se sinchisească de gura consătenilor sau de năvalnica afecțiune a lui kicine-bala, singurul martor tăcut al revirimentului celor doi – pleacă pentru totdeauna în lume cu omul iubit.

Da, pentru că însetată de dragostea îndelung așteptată și neprimită în scurta conviețuire (de doar patru luni) cu soțul legiuit, la arie Geamilia îl caută pe Daniar („am venit, singură am venit”), unde – simțind mai profund ca naratorul-adolescent „că sufletește e mult mai bogat ca noi toți” – îi face această declarație-rugăciune a femeii împlinită sufletește prin atotputernicia dumnezeiescului sentiment: „N-am nevoie de el (de soț, nota mea, G.P.), de dragostea lui târzie, zică lumea ce o vrea! Iubitul meu, singuraticul meu, n-am să te dau nimănui! Eu te iubeam de mult, Și când nu te cunoșteam – te iubeam și te așteptam, și tu ai venit de parcă știai că te aștept!”

Scrisă într-un limbaj cuceritor de simplu și curgător (traducătorul Nicolae Iliescu a preferat să utilizeze termeni neaoși, precum: ail, adal, arîk, ketmen sau gighit, dând la subsol explicațiile trebuincioase), nuvela Geamilia impresionează atât prin sublima ei armonie lăuntrică, principalul izvor al uriașei sale bogății artistice, cât și prin frumusețea „picturilor” (prezente, de altminteri, în toate scrierile acestui mare maestru al cuvântului): „Se făcuse noapte, pe cer scăpărau roiuri de stele, stepa picotea somnoroasă, și numai cântecul lui Daniar curma tăcerea, răsuna și se stingea în depărtarea blândă, întunecată”.