$$$

 CREAȚIONISM

Ce este creaționismul?

Creaționismul este o teorie filozofică și religioasă care încearcă să explice originea vieții și a universului ca aparținând unei entități divine. Principalii teoreticieni și credincioși ai creaționismului se bazează pe povestea prezentată de Geneza, în care ființa umană nu provine dintr-un proces evolutiv, ci din crearea lui Adam și a Evei de către Dumnezeu. Astfel, creaționismul este în opoziție cu evoluționismul și teoria selecției naturale a lui Charles Darwin. Cu toate acestea, unii apărători ai creaționismului apără o interpretare figurativă a Bibliei, în care cele șase zile în care Pământul a fost creat de Dumnezeu sunt de fapt zile cosmice, care ar putea fi traduse ca milioane de ani.

Care sunt tipurile de creaționism?

Creaționismul este împărțit în două curente majore:

Creaționismul clasic: acest tip de creaționism se bazează pe scripturile Bibliei și insistă pe negarea tuturor dovezilor științifice existente cu privire la teoria evoluției biologice, cum ar fi fosilele și studiile genetice. În acest fel, creaționismul clasic susține că speciile actuale provin din arca lui Noe, construită pentru a adăposti două animale din fiecare specie și a le salva de Potopul Universal.

Creaționismul contemporan: acest tip de creaționism neagă evoluția pe baza unor argumente care depășesc sfera religioasă. În acest fel, în unele cazuri ajungem să vorbim de creaționism științific, deoarece se folosesc concepte din științele naturii. Cu toate acestea, deoarece această școală de gândire nu aplică metoda științifică, este considerată o pseudoștiință.

Care sunt argumentele creaționismului?

Principalele argumente în favoarea creaționismului, deși multe au fost respinse de știință, sunt:

Adaptarea perfectă a ființelor vii la habitatul lor răspunde unui design inteligent, iar acel proiectant este Dumnezeu. Cu toate acestea, oamenii de știință au respins acest lucru, afirmând că organismele se adaptează la ecosistemele în care sunt scufundate pentru a supraviețui.

Veriga lipsă a omului nu a fost găsită, deci nu se poate spune că este o specie care a evoluat din maimuțe. Cu toate acestea, oamenii de știință au pus la îndoială sau au abandonat termenul de verigă lipsă, tipic secolului al XIX-lea. Chiar și așa, se știe că specia intermediară dintre om și maimuță sunt bipezii genului Australopithecus, al cărui principal reprezentant este fosila lui Lucy.

Fosilele de animale preistorice pot corespunde unor animale mai recente. Această afirmație nu are prea multă validitate, deoarece toate fosilele sunt supuse analizei pentru a determina vârsta lor. În mod similar, fosilele găsite de animale preistorice pot fi numărate cu zeci de mii.

$$$

 DIDO - LEGENDARA REGINĂ A TIRULUI

Regina Dido (cunoscută și sub numele de Elissa, de la Elisha, sau Alashiya, numele ei fenician) a fost o regină legendară a Tirului din Fenicia, care a fost forțată să fugă din oraș cu un grup loial de adepți. Navigând spre vest, traversând Marea Mediterană, ea a fondat orașul Cartagina în jurul anului 813 î.Hr. și mai târziu s-a îndrăgostit de eroul troian și fondatorul poporului roman, Aeneas. Povestea lui Dido este cea mai faimoasă relatare în Eneida lui Virgil, dar ea a apărut în operele multor alți scriitori antici, atât înainte, cât și după.

Dido și Pygmalion

Cea mai veche mențiune care a supraviețuit despre mitul fondator al Cartaginei apare în opera lui Timeu din Taormina, un istoric grec (cca. 350-260 î.Hr.), ale cărui texte originale nu au supraviețuit, dar la care fac referire autori ulteriori. Timeu a fost primul care a prezentat fondarea Cartaginei ca având loc fie în 814, fie în 813 î.Hr. O sursă suplimentară despre Elissa istorică este Josephus, istoricul din secolul I d.Hr., care citează lista regilor tirieni din secolele X-IX î.Hr. a lui Menandros din Efes, care include menționarea unei Elisse, sora lui Pygmalion (Pumayyaton), care a fondat Cartagina în al șaptelea an al domniei acelui rege.

Cea mai faimoasă versiune a poveștii Didonei se găsește însă în Eneida lui Virgil . Scriitorul roman din secolul I î.Hr. o descrie pe Dido ca fiind fiica lui Belus, regele Tirului din Fenicia. Ni se spune că numele ei fenician era Elissa, dar libienii i-au dat noul nume Dido, care înseamnă „rătăcitoare”. Virgil povestește că fratele lui Dido, Pygmalion, și-a înșelat sora de moștenirea ei și apoi, pentru a păstra tronul Tirului, l-a ucis pe soțul lui Dido, Sychaeus. Într-o altă versiune, Dido s-a căsătorit cu Acherbas (Zakarbaal), unchiul ei și preot al lui Melqart (sau Baal ), care a fost executat în mod similar de Pygmalion pentru a-și dobândi averea. Dido a fugit apoi din oraș cu un grup de fani loiali (care îi includea pe comandanții militari Bitias și Barcas) și o comoară din aurul regelui pentru a naviga spre vest și a porni într-o viață nouă.

Fundația Cartaginei

Prima oprire a lui Dido a fost Kition, în Cipru , unde a luat un preot al Astartei după ce i-a promis că el și urmașii săi ar putea fi Marele Preot în noua lor colonie. Un grup de 80 de tinere , prostituate acolo în numele Astartei, au fost luate și ele cu ele, iar întregul grup a navigat spre Africa de Nord , unde au fondat noul lor oraș. Inițial, coloniștii au fost ajutați de colonia feniciană Utica din apropiere , iar populația libiană locală (condusă de regele Hiarbas) a fost dispusă să facă comerț cu ei și s-a oferit să închirieze o bucată de pământ potrivită. Condiția era ca aceștia să poată avea doar suprafața de pământ acoperită cu o piele de bou. Ingenioasa Dido a tăiat pielea în fâșii foarte fine și cu acestea a înconjurat un deal care, în timp, a devenit citadela orașului și a fost cunoscut sub numele de Dealul Byrsa, după cuvântul grecesc pentru piele de bou.

Numele acestei noi așezări era Qart-hadasht (Orașul Nou sau Capitala), iar amplasarea sa într-o poziție strategic avantajoasă pe o peninsulă întinsă de pe coasta nord-africană a fost aleasă pentru a oferi un punct de oprire util pentru comercianții maritimi fenicieni care navigau de la un capăt la altul al Mediteranei.

Descoperirile arheologice de ceramică grecească și rămășițele unor locuințe datând de la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr. sugerează deja prezența unei așezări mari și confirmă astfel cel puțin posibilitatea datei tradiționale de fondare. Orașele feniciene fondaseră deja colonii în jurul Mediteranei, așa că Cartagina nu a fost nicidecum prima, dar într-un timp relativ scurt, avea să devină cea mai importantă, să-și întemeieze propriile colonii și chiar să eclipseze Fenicia ca cel mai puternic centru comercial al vremii. Prosperitatea Cartaginei se baza nu numai pe amplasarea sa pe rutele comerciale, ci beneficia și de un port excelent și de controlul asupra terenurilor agricole fertile. În onoarea fondatorului lor, Cartagina a bătut monede din secolul al V-lea î.Hr., iar unii au identificat capul feminin cu bonetă frigiană văzut pe multe dintre ele ca reprezentând-o pe Dido. Unii scriitori romani sugerează că Dido a fost zeificată, dar nu există dovezi arheologice de la cartaginezi înșiși că acest lucru a fost adevărat.

Dido și Aeneas

Scriitorii romani, probabil începând cu poetul din secolul al III-lea î.Hr., Naevius, în lucrarea sa *Bellum Poenicum* , o prezintă pe Dido întâlnindu-l pe eroul troian Aeneas, care avea să-și întemeieze propriul oraș măreț: Roma . În mitul tatălui fondator al Romei, Aeneas a venit în Italia după distrugerea Troiei , la sfârșitul Războiului Troian . Aceasta se întâmpla cu patru secole înainte de fondarea Cartaginei, așa că este, prin urmare, cronologic imposibil ca cei doi să se fi întâlnit, dacă au existat vreodată. Virgil continuă apoi cu propria sa interpretare a mitului în *Eneida* , ceea ce a devenit versiunea clasică a poveștii. El ne informează că Aeneas este deviat de la curs de o furtună, dar este îndrumat de Venus să debarce la Cartagina. Dido se opunea unui lung șir de pretendenți încă de când soțul ei fusese ucis în Cartagina, dar când a fost lovită de săgeata lui Cupidon la comanda lui Venus, s-a îndrăgostit de erou. Odată, separați de anturajul lor într-o furtună, cei doi fac dragoste într-o peșteră. Din păcate, povestea de dragoste este de scurtă durată pentru Mercur, trimis de Jupiter , care îl îndeamnă apoi pe Enea să-și părăsească iubita și să continue călătoria care îi va împlini destinul de fondator al Romei. Când troianul se opune apelurilor lui Didone de a rămâne și pleacă, atunci regina se aruncă pe un rug funerar, dar nu înainte de a rosti un blestem teribil asupra troienilor, explicând astfel inevitabilitatea brutalelor războaie punice dintre Cartagina și Roma:

„Să nu existe iubire între popoarele noastre și să nu existe tratate. Ridică-te din oasele mele moarte, o, răzbunătorul meu necunoscut, și hărțuiește neamul lui Dardanus cu foc și sabie oriunde s-ar stabili, acum și în viitor, oricând ne va permite puterea. Mă rog să ne putem opune, țărm împotriva țărmului, mare împotriva mare și sabie împotriva sabie. Să fie război între națiuni și între fiii lor pentru totdeauna”. (Cartea IV: 622-9)

Conform unei alte tradiții, mai devreme decât Virgil, Dido a fost forțată să se căsătorească cu regele libian Hiarbas. Pentru a evita acest aranjament, Dido a făcut un foc mare, ca și cum ar fi fost pe cale să facă o ofrandă, dar apoi s-a aruncat în flăcări. De asemenea, este interesant de observat că în versiunea lui Virgil, Dido este portretizată cu simpatie, iar acest lucru reflectă probabil epoca augustană, când Cartagina, care nu mai era dușmanul urât al secolelor anterioare, era reabilitată în Imperiul Roman .

Moştenire

Legenda Didonei a devenit populară printre scriitori mai târziu, precum Ovidiu (43 î.Hr. – 17 d.Hr.), Tertullian (cca. 160 – cca. 240 d.Hr.), autorii din secolul al XIV-lea, Petrarca și Chaucer, iar ea apare ca figură centrală în operele lui Purcell ( Dido și Enea ) și Berlioz ( Troienele ), printre alții. O femeie conducătoare era excepțional de rară în realitatea și mitologia antică , așa că Dido a captivat imaginația timp de milenii. După cum rezumă istoricul D. Hoyos, „Povestea romantică și dramatică a Elissei se bazează foarte probabil pe o realitate istorică fundamentală, chiar dacă ar trebui evitate eforturile de a trata toate detaliile acesteia ca fapte reale” (12). Această poziție este susținută de M.E.Aubet: „există prea multe coincidențe între sursele orientale și cele clasice pentru a ne permite să credem că povestea Elissei nu a avut nicio bază istorică” (215).

$$$

 DOSOFTEI

Este unanim recunoscut faptul că în definirea unei naţii, a specificului ei naţional, după cum amintea şi strălucitul istoric literar George Călinescu, un rol primordial îl deţine „trăsătura diferenţială a unui popor”, care poate fi întrevăzută ca formă de manifestare într-o complexitate de valori caracteristice, dobândite de-a lungul timpului său istoric trăitor şi care, întreţesându-se expresiv, dau un fond comun, diferenţiat faţă de alte popoare. Între aceste valori, ca elemente de specifitate definitorii, stau: limba, tradiţia populară şi credinţa; fiecare în parte şi toate împreună pot „da sama” de un popor.

Vorbind despre limba română, despre închegarea ei şi, de aici, despre literatura română, este o cale lungă ce acoperă mai multe secole, începând de la „scrisoarea boierului câmpulungean Neacşu către judele Hanăş Bengner al Braşovului, la 1521, rămasă deocamdată ca primul răvaş românesc cunoscut” şi până în zilele noastre. Numai că în această privinţă, cea a apariţiei şi evoluţiei creaţiei literare româneşti, pe căile bătătorite de istoricii şi criticii literari ai vremurilor se constată două opinii diferite, diametral opuse, vorbindu-se în contradictoriu de chiar „două începuturi”, fiecare dintre ele fiind susţinute, de o parte şi de cealaltă, cu ardoare şi cu temeinicia punctelor de vedere exprimate. Astfel, potrivit acestor „divergenţe”, primul „început” literar acoperă perioada secolelor XVI-XVIII, prelungită puţin şi la începutul secolului al XIX-lea, fiind decis de către cronicarii moldoveni, Dosoftei, Cantemir şi de cronicarii munteni, având punctul „terminus” la „Tiganiada” lui Ioan Budai-Deleanu (1812). Cel de al doilea „început” a fost „localizat” în timp „în preajma secolului al XIX-lea, când literatura a luat-o de la capăt”, după cum conchide şi Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române”, ed. Minerva, 1990. Potrivit acestuia: următorii poeţi de „oh” şi „ah”, cum au fost Văcăreştii şi Conachi, au inventat, de fapt, literatura română modernă de astăzi, statornicindu-i speciile şi genurile pînă azi.

Şi, totuşi, dacă dorim să încheiem această „gâlceavă, cu înţelepciune” (vorba lui Dimitrie Cantemir), atunci putem să conchidem, fără a fi supuşi unui nou „diferendum”, că literatura română „a pornit vitejeşte doar odată cu criticismul junimist” (1863) lansat de Titu Maiorescu, aşa cum apreciază „cu împăcare” şi criticul literar Al.Cistelecan.  

Revenind la George Călinescu, cel care consideră că „spiritualitatea unui popor se aranjează în jurul unei - note de bază - înnăscute”, în cazul punctual al literaturii române acesta văzând - nota ei de bază - în „Epoca veche a începuturilor de ev mediu întârziat”, după cum îşi intitulează primul capitol al monumentalei sale Istorii, în care strădania minuţioasei sale cercetări estetice este îndreptată cu luare aminte peste operele înaintemergătorilor limbii române literare, scoţându-le la iveală, cu judecată stabilă şi nepărtinitoare, contribuţia lor însemnată de a face trecerea de la literatura religioasă, aflată în plină expansiune, la limba literară a începutului literaturii.

Între înaintemergătorii literaturii române ale acelei epoci „de ev mediu întârziat”, George Călinescu îl pune la loc de cinste şi pe Mitropolitul Dosoftei, căruia îi consacră nu mai puţin de trei pagini, 53-56, în Istoria , reeditată la Editura Nagard, în 1980.

Mai întâi, pedantul istoric şi critic literar, trecând laconic peste biografia lui Dosoftei, se opreşte în final la portretul acestuia zugrăvit „cronicăreşte” de Ion Neculce: „acest Dosofteiu mitropolitul nu era un om prost de felul lui; era neam de mazîl, prea învăţat; multe limbi ştia, eleneşte, latineşte, slavoneşte şi alte. Adânc din cărţi ştia, şi deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel; în ţara noastră pe aceste vremi nu se mai află un om ca acela”.

Întruchiparea portretistică a acestor puternice trăsături de caracter atribuite Mitropolitului Dosoftei ne îndeamnă, dară, să zăbovim mai pe îndelete asupra vieţii şi operei sale, în contextul istoric al devenirii de mai târziu, aşa cum au făcut-o de-a lungul vremurilor şi numeroşii săi exegeţi.

Astfel, desprindem, după Nicolae Iorga - citire, faptul că s-a născut la 26 octombrie 1624, la Suceava, pe numele lui de mirean Dimitrie, în familia neguţătorului Leontari - tatăl şi a Misirei - mama, Barilă, de origine exterioară graniţelor ţării (probabil macedoneană), dar cu multe rude şi legături româneşti.

Au trecut de atunci, iată, patru veacuri cu cei 400 de ani ai lor!

A pornit pe drumul învăţăturii la Şcoala Domnească de pe lângă Biserica „Trei Ierarhi” de la Iaşi, abia deschisă de domnitorul Vasile Lupu, la 1640. De aici continuă studiile la Şcoala Frăţiei Ortodoxe din Lwov (Polonia), însuşindu-şi limbile: greacă, latină, slavonă şi polonă. Urmând calea credinţei ortodoxe, în 1648, îl aflăm la M-rea Pobrata (Probota), prima ctitorie a domnitorului Petru Rareş, unde s-a călugărit şi ca monah a primit numele de Dosoftei. Aici depune mare sârguinţă pentru traducerea în româneşte a Istoriei lui Herodot, a unui Pateric grecesc şi a altor texte, între care şi fragmente din Viaţa şi minunile Sf. Vasile cel Nou. Pe această bază, ascensiunea sa ecleziastică este fulminantă, fiind ales şi funcţionând ca episcop de Huşi timp de doi ani (1658-1660), ca mai apoi, timp de peste un deceniu (1660-1671), să fie episcop de Roman, perioadă fastă în care începe lucrul la „Psaltirea în versuri”, culminând cu alegerea sa ca Mitropolit al Moldovei în care a slujit pe acest scaun arhieresc în două perioade: prima(1671- 74), întreruptă de pribegia sa în Polonia, „ca urmare a schimbării de domn, dar şi a covingerilor sale antiotomane” şi a doua (1675-1686), odată ce este readus în demnitatea sa chiriarhală anterioară şi până la luarea sa ca ostatec, în 1686, de către regele polon Jan Sobieski, care, în retragerea oastei sale din faţa otomanilor, a luat din Moldova, atât pe Mitropolitul Dosoftei, cât şi Arhiva, Tezaurul Mitropoliei şi Moaştele Sfăntului Ioan cel Nou, ultimele fiind cu greu returnate Sucevei, în 1783.

În prima sa perioadă Mitropolitul Dosoftei, drept urmare a relaţiilor sale cu patriarhul Moscovei şi cu Nicolae Milescu Spătarul, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie şi, astfel, are meritul înfiinţării la Iaşi a primei tiparniţe.

Dovedindu-se a fi un cucernic iubitor al sfinţeniei credinţei ortodoxe şi purtător de griji faţă de enoriaşii săi păstoriţi, Mitropolitul Dosoftei al Moldovei, înzestrat cu darurile dumnezeieşti ale misiunii sale, a lucrat cu îmbelşugare la traducerea şi tipărirea de carte sfântă în limba română, ca să apropie tot mai mult de sufletul poporului comoara de lumină şi har a lui Dumnezeu, dăruind Bisericii şi neamului românesc lucrări de mare valoare pentru rânduiala slujbelor bisericeşti.

Primele sale cărţi tipărite au fost: Psaltirea în versuri şi Acatisul Născătoarei de Dumnezeu. Din pricina „stricării” tiparniţei de la Iaşi, acestea sunt tipărite în cele din urmă, în 1673, la Uniev, în Polonia. A lucrat la Psaltire cinci ani, după cum mărturiseşte pe foaia de titlu: „A fost lucrată cu lungă osteneală, în mulţi ani, socotită şi cercată prin sfintele cărţi şi di aciia pre versuri tocmită, în cinci ani foarte cu osârdie mare”. Cuprinzând versificarea celor 150 de Psalmi ai Dosoftei - Psaltirea în versuri - Psalm 11

lui David şi având peste 500 de file, cu cele 8634 versuri ale sale, Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, după cum conchide şi istoria literară, este considerată prima operă poetică de mari dimensiuni din literatura română! (s.n.) Practic, Dosoftei poate fi socotit, fără tăgadă, înaintemergătorul Poeziei româneşti; el fiind şi primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox. Însuşi G.Călinescu, pornind de la primul Psalm, îi apreciază lui Dosoftei acea „proaspătă undă psaltmodică” : Ferice omul ce n-a merge / În sfatul celor fără de lege / Şi cu răii nu va sta-n cărare / Nici va şedea în scaun de pierzare. / Cu voia lui va fi tot cu Domnul / Şi-n legea lui va petrece somnul.

Adaptibilitatea tălmăcirii la specificul limbajului poetic autohton îi conferă lui Dosoftei prilejul primilor paşi făcuţi pentru introducerea limbii române în oficierea cultului ortodox, iar plăsmuirea versurilor sale are darul de a oferi credincioşilor o stare emoţională a receptării acestora. În acest sens al sensibilităţii poetice, G.Călinescu notează: „Dar mai ales Dosofteiu are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a frazei, materialitatea vorbei care dă mireasmă mâhnirilor abstracte” : Ascultă-mi ruga, Dumnezeu sânte, / Şi nu mă trece, ce-mi ia aminte! / Că-mi feci rea voe, pentru grea ură / De sânt cu spaimă´n cugetătură.

Reflectând asupra versificaţiei prozodice a Psaltirii, ilustrul istoric şi critic literar deliberează: „Oricât de stângace ar fi uneori stihurile mitropolitului, nu trebuie să uităm că întâiul (s.n.) a încercat tot felul de registre, făcând versuri de 6,7,8,10,12,13 şi 16 silabe. Este în stihuirea lui chinuirea, hilaritatea sfântă a misticilor italieni”.

După reinstalarea în scaunul Mitropoliei şi repararea „tiparniţei de la Iaşi”, Mitropolitul Dosoftei a continuat trudnica şi vrednica sa misie de a tipări noi „cărţi de slujbă”, între care: „Dumnezăiasca Liturghie” (1679 şi 1683), „Psaltirea d-nţăles”(1680), cu text paralel în româneşte şi slavoneşte, „Molitvălnic d-nţăles”(1681) şi „Viaţa şi petrecerea sfinţilor”, în 4 volume ( 1682 – 86), lucrare rămasă netrminată ca urmare a luării sale forţate în Polonia. Aici şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii sale. Cât a mai trăit în „nevoi şi scârbă”, sfântul ierarh Dosoftei şi-a continuat lucrarea sa cărturărească şi a păstrat vechile legături cu ierarhii ortodocşi ai Moscovei şi Kievului, traducând pentru aceştia, din greacă în slavonă-rusă, cărţile Sfinţilor Părinţi Ioan Gură de Aur, Efrem Stirul, Gherman al Constantinopolului şi Simeon al Tesalonicului , sprijinind astfel dreapta Crednţă a Bisericii. În ciuda presiunilor făcute în exil asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a rămas un stâlp al Ortodoxiei până la sfârşitul vieţii sale, din 13 decembrie 1693, când a fost chemat la Domnul. A fost înmormântat la Biserica „Naşterea Domnului” din Jolkiew, aflată astăzi în Ucraina.

Au trecut, iată, 326 ani de veşnicie ai sfântului mitropolit şi cărturar Dosoftei! Dacă în cultura şi literatura română posteritatea îi oferă prin veacuri cărturarului Dosoftei un loc binemeritat în rândul înaintemergătorilor, ce au deschis drumul spre o limbă română literară, cinstindu-i însemnata operă prin numeroasele reeditări postume ale scrierilor sale de har, nici Biserica ortodoxă nu râmâne mai prejos când este vorba despre pomenirea ierarhului mitropolit Dosoftei, păstor dreptcredincios şi jertfelnic pentru slava credinţei şi aducerea limbii române în Altar şi, astfel, în anul 2005, în 14 octombrie, de sărbătoarea Sfintei Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, Sinodul B.O.R., întrunit la Iaşi, a proclamat la Sfânta Liturghie canonizarea Mitropolitului Dosoftei, spre a „fi numărat între Sfinții Bisericii și să fie pomenit și cinstit cu cântări de laudă în ziua de treisprezece a lunii decembrie. Poruncim, de asemenea, în Duhul Sfânt, ca viața, slujba și icoana Sfântului să fie primite cu evlavie de preoții, monahii și credincioșii ortodocși.”

Nici legendara Cetate ieşeană nu a coborât tradiţionala sa „ştachetă a cinstirii” când a venit vorba despre Dosoftei, ierarhul mitropolit, de numele căruia sunt legate pe vecie izvodiri şi împliniri aduse cuvântului românesc scris şi meşteşugit în tipărirea lui. În urma unor cercetări istorice minuţioase a fost identificat locul casei în care Mitropolitul Dosoftei şi-a instalat, la 1679, cea de a doua tiparniţă, acolo fiind tipărite: Liturghia, Psaltirea de-nţăles şi Viaţa şi petrecerea sfinţilor. Mai întâi în această casă, aflată în capătul „Uliţei Mari”, apropiată Curţii Domneşti şi Bisericii „Sf.Nicolae”, ctitorită de Ştefan cel Mare, la 1492, a funcţionat o mănăstire de călugări, devenită, apoi, la 1675, reşedinţa mitropolitului Dosoftei. În zilele noastre, recunoscută ca monument istoric, această veche zidire din piatră, construită în formă de cub, pe la 1677, cunoscută şi sub numele de „casa cu arcade”, a fost restaurată după stampele vremii, între anii 1966-1969 şi, la 7 august 1970, a devenit „Secţia de literatură veche” a Muzeului Naţional al Literaturii Române, adăpostind colecţii unicat: de manuscrise şi cărţi vechi, de icoane din sec. XVI-XVIII-lea şi o machetă a unei tiparniţe din timpul lui Dosoftei.

 Iar ca toate să fie pe măsura cinstirii, în 1975, în faţa Casei Dosoftei, sub semnul omagierii vrednicului cărturar, înaintemergătorul tipăriturilor de cărţi în limba română, edilii ieşeni au inaugurat statuia în bronz a Mitropolitului Dosoftei, executată cu recunoscută măestrie artistică de către renumitul sculptor ieşean Iftimie Bârleanu, adăugându-şi, astfel, în patrimoniul Cetăţii ieşene de pe 7 coline un nou şi însemat monument, ridicat întru slava şi închinăciunea iluştrilor săi înaintaşi.

În spiritul tradiţiei împământenite a Cetăţii ieşene, acum, la slăvitul moment aniversar: „Mitropolitul Dosoftei - 400 de ani de la naştere” poate că ar fi nimerită o şi mai mare osteneală conjugată a Primăriei Iaşului şi a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, privind aducerea la Iaşi a osemintelor Sfântului Mitropolit Dosoftei, cum şi recuperarea Arhivei şi a Tezaurului Mitropoliei, luate ca „pradă de război” de către regele polon.

 În încheiere, dar nu în ultimul rând, conformându-mă întocmai „ sfintei porunci”, fie-mi, dară, primit „cântul de laudă” ce i-l ridic Sfântului Mitropolit Dosoftei, cel care s-a nemurit întru păstrarea Credinţei ortodoxe şi cinstirea Limbii române.

$¢$

 AUREL BARANGA, UMOR ÎN PAS DE DEFILARE

Pe numele său adevărat Aurel Leibovici, Aurel Baranga s-a născut la 20 iunie 1913 la București și a murit în 10 iunie 1979, tot la București. Va urma cursuri de medicină, pe care le va finaliza în 1938. A profesat medicina doar câțiva ani, dedicându-se după 1944 carierei literare. Va începe ca poet avangardist, debutând în 1929, ca mulți alții, în „Bilete de papagal”, micuța dar ospitaliera revistă a lui Arghezi, după care va colabora cu revistele de avangardă „Alge” și „Unu”, alături de Gherasim Luca, Paul Păun, Sesto Pals și Sașa Pană. Abandonează poezia în favoarea teatrului, devenind un prolific autor de comedii propagandiste. Din 1948 și până la moarte va conduce revista de umor „Urzica”, pe care a și înființat-o. A lucrat și la diverse reviste literare, iar la un moment dat a ajuns director artistic al Teatrului Național. În perioada proletcultistă a scris cu sârg piese ce preamăreau realizările clasei muncitoare și satirizau obiceiurile moșierilor și ale altor exponenți ai regimului burghezo-moșieresc. A debutat în teatru cu piesa „Bal în Făgădău”, urmată de „Iarbă rea”, din 1948, în care o fiică de boier încearcă să submineze eforturile inginerilor și muncitorilor harnici și inimoși de a construi societatea socialistă. Evident, clasa muncitoare va triumfa împotriva sabotoarei. Piesele lui următoare nu se îndepărtează prea mult de acest tipar: personaje bombastice, care preamăresc eroica luptă a comuniștilor împotriva naziștilor și pentru îndeplinirea revoluției socialiste. În cele din urmă, odată cu „Mielul turbat”, începe să-și valorifice umorul și textele sale devin acceptabile. Multe dintre piesele sale ironizează birocrația din instituțiile de stat, care este învinsă în final de câte un angajat onest și inimos. O altă temă de predilecție a dramaturgului este nefericirea conjugală, ca în „Fii cuminte, Cristofor!”, în care compozitorul Cristofor Bellea, sătul de monotonia menajului său cu soția Ema, încearcă să aibă o aventură cu nevasta unui amic. Evident, nu reușește să-și finalizeze intențiile, ba mai mult, se trezește în fața perspectivei de a rămâne singur, deoarece Ema îl anunță printr-o scrisoare că vrea să-l părăsească. Treptat, comediile lui încep să aibă tot mai mult succes, fiind montate peste tot, cu largul sprijin al autorităților comuniste. „Siciliana”, „Opinia publică”, „Sfântul Mitică Blajinul” au succes la public, fiind jucate peste tot, spectacolul „Siciliana” de la dispărutul Teatru „Ion Vasilescu”, cu Dem Rădulescu pe afiș, stabilind recorduri de longevitate și încasări la vremea respectivă. Indiscutabil, Aurel Baranga n-a avut sclipirea lui Tudor Mușatescu, nici profunzimea lui Teodor Mazilu, dar a fost un bun meseriaș. Probabil că astăzi greu și-ar mai găsi locul în repertoriile teatrelor, dar tinerii dramaturgi ar trebui să-l citească, cel puțin pentru a învăța câteva dintre trucurile unui umorist de modă veche.

Text de Radu Băieșu, redactor și muzeograf, MNLR

$$$

 FRANÇOISE SAGAN – CRED CĂ DRAGOSTEA ESTE CA O BOALĂ, O INTOXICARE…

„Cred că dragostea este ca o boală, o intoxicare. Uneori am fost intoxicată timp de trei sau patru ani, dar niciodată mai mult … Cred că oamenii pot fi fericiți împreună pentru mai mult timp decât am reușit eu, dar încă nu cred că poate fi pentru totdeauna.” O mărturisire care vine la aproape 30 de ani după apariția romanului ”Aimez-vous Brahms?”

Françoise Quoirez s-a născut în 21 iunie 1935, la Cajarc, Franta. La vârsta de optsprezece ani, ea a uimit lumea, scriind un scurt roman, “Bonjour Tristesse”, despre un adolescent care încearcă să-l împiedice pe tatălui lui să se recăsătorească. Romanul a fost publicat inițial în Franța în 1954. Autoarea și-a semnat romanul cu numele Françoise Sagan, pseudonim ales din opera lui Marcel Proust. Deși a scandalizat societatea franceză la jumătatea secolului trecut, “Bonjour Tristesse” s-a vândut în peste două milioane de exemplare şi a fost tradus în douăzeci de limbi. În anul următor, traducerea în limba engleză a atins numărul 1 în lista bestseller-urilor din New York Times.

Scrisul sofisticat și neconformismul ei, viața tumultoasă și riscantă, au șocat publicul francez și au făcut-o faimoasă.

Tot ea a dăruit cititorilor romanul ”Aimez-Vous Brahms?” și cinefililor povestea de iubire “Goodbye Again?” jucată de Ingrid Bergman, Anthony Perkins și Yves Montand.

După două mariaje eșuate, opinia despre romantism a autoarei ar putea fi numită sumbră. Într-un interviu dat în anul 1980, ea a mărturisit: „Cred că dragostea este ca o boală, o intoxicare. Uneori am fost intoxicată timp de trei sau patru ani, dar niciodată mai mult … Cred că oamenii pot fi fericiți împreună pentru mai mult timp decât am reușit eu, dar încă nu cred că poate fi pentru totdeauna.” O mărturisire care vine la aproape 30 de ani după apariția romanului ei ”Aimez-Vous Brahms?” (”Vă place Brahms?”)

Adaptarea romanului, realizată de Anatole Litvak în 1960, este o melodramă concentrată pe un triunghi amoros neobișnuit. Filmul a fost premiat în 1961 la Vă place Brahms?, unde tânărul Anthony Perkins a câștigat Premiul pentru cel mai bun actor, imediat după ce a jucat în thriller-ul american ”Psycho” regizat de Hitchcock.

Coloana sonoră a fost realizată de Georges Auric după arii din Simfoniile nr. 1 și nr. 3 ale lui Johannes Brahms.

Romanul ”Aimez-vous Brahms?”, scris în 1959 de Françoise Sagan este o metaforă a iubirii imposibile.

Patruzeci de ani să fie vârsta femeii împlinite? Este întrebarea pe care o pune autoarea atunci când scrie povestea lui Paule, decoratoare de interior, o doamnă cu gusturi rafinate, delicată, seducătoare chiar dacă chipul ei își pierduse prospețimea. Cu un aer resemnat, Paule rămâne răbdătoare alături de Roger, bărbatul care o înșeală frecvent, după 6 ani de relație, deși susține că încă o iubește. Mereu în așteptarea întâlnirilor lor, ea trăiește dureros singurătatea celei care nu mai e pe primul loc în inima bărbatului iubit.

”Se pierdea, își pierdea propria urmă, nu avea să se mai regăsească vreodată. ”Vă place Brahms?” S-a oprit pentru o clipă în fața ferestrei deschise și a lăsat soarele să-i inunde privirea și a rămas uluită. Și, îndărătul acestei scurte întrebări – ”Vă place Brahms?” – , i s-a părut deodată că descoperă o imensă uitare: tot ce uitase, toate întrebările pe care se ferise voit să și le pună. (…) L-a sunat pe Philip. Încă nu știa ce să-i spună. Probabil: ”Nu știu dacă îmi place Brahms, nu cred”. (…)

E momentul de vulnerabilitate în care îl întâlnește pe tânărul de 25 de ani, Philip, fiul unei cliente bogate, care se îndrăgostește cu pasiune de ea. Nevoia ei de afecțiune pare că-și găsește rezolvarea, iubirea răspunde iubirii, așa cum de mulți ani nu i se mai întâmplase.

Autoarea evocă acest triunghi amoros din punctul de vedere al fiecărui personaj, acordând cea mai mare atenție trăirilor intense ale lui Paule, îndoielilor și renunțărilor ei, dorințelor și neîmplinirilor ei. Francoise Sagan analizează cu tandrețe reacțiile acestei femei care un timp rezistă la avansurile tânărului însă, atunci când Roger începe o nouă relație cu tânăra „Maisie”, cedează și se lasă iubită cu pasiune de el, ca și cum ar fi fost pentru ultima dată.

Blamați, dezaprobați, marginalizați de prietenii și partenerii de afaceri pentru îndrăzneala de a-și trăi povestea de iubire în ciuda diferenței de vârstă, Paule și Philip descoperă cât de fragilă este legătura lor. Nu e nevoie decât de un gest din partea lui Roger, și Paule revine în vechea lor relație preferând căsătoria cu bărbatul matur dar infidel lipsei de perspectivă pe care o întrevede gândindu-se la Philip. Gestul ei este amendat de tânărul îndrăgostit care o acuză că a lăsat iubirea să treacă, că și-a neglijat nevoia de fericire și că a ales să se resemneze. ”Ar trebui să fiți condamnată la moarte, veți fi condamnată la singurătate”.

Iubirea e analizată în complexitatea ei, iar accentul cade mai ales pe acele argumente ale inimii pe care rațiunea le ignoră. Personajele trăiesc spaima de abandon, de pierdere, de uitare, purtând amprenta unei tristeți nevindecabile.

Romanul pune în oglindă două iubiri, amândouă incapabile să aducă fericirea partenerilor prinși în vârtejul sentimentelor. Daca una este superficială, însă ”în linie cu regulile morale și estetice”, cealaltă este lipsită de maturitate, instabilă. În acest triunghi amoros în care nimeni nu se împlinește afectiv, personajele se caută, se confruntă dar niciodată nu se găsesc cu adevărat.

În Autobiografia ei scrisă în colaborare cu Alan Burgess, Ma Vie (My Story), apărută la Paris, în 1980, Ingrid Bergman, interpreta rolului Paule, scria despre unul dintre reproșurile aduse de critici filmului ”Vă place Brahms?”:

”În rolul unei femei mature împărțită între un amant infidel (Yves Montand) și un băiat instabil și însetat de amor (Tony Perkins), Bergman este la fel de frumoasă ca niciodată — și în mod paradoxal, acesta este marele defect al filmului. La 46 de ani, ea este încă prea strălucitoare, prea dinamică, prea echilibrată pentru a fi convingătoare în rolul unei femei îmbătrânite.”

Presa și publicul American nu au primit favorabil filmul și Bergman vorbește despre atitudinea lor neprietenoasă în aceeași autobiografie:

„Îmi amintesc că mergeam la San Francisco. […] Nu trecusem încă de vamă când ziariștii care mă așteptau au atacat: « De ce ați făcut acest film oribil? »

Eu am întrebat: « Care film oribil?

— Vă place Brahms?, desigur! »

Eu am explicat: « Este adaptarea unui roman de Françoise Sagan, și la Paris are un mare succes.

— Dar, acesta e un film teribil, groaznic.

— De ce este groaznic?

— Vă împărțiți viața cu un om cu care nu sunteți căsătorită și v-ați luat un amant suficient de tânăr pentru a vă fi copil. Ce rușine! Și apoi, vă întoarceți la tipul cu care locuiați, care v-a înșelat în toți acești ani și care este gata să-și reînceapă aventurile. Dar ce este acest gen de film? »

Iată cum au reacționat ziariștii din San Francisco cunoscuți pentru cinismul și duritatea lor! De fapt, ele reflectă opinia americană, iar în Statele Unite ale Americii filmul nu a avut nici un succes.”

_$$

 Niccolo Machiavelli a murit pe 21 iunie 1527...

Numele diplomatului, filosofului, omului politic și scriitorului florentin Niccolo Machiavelli este cunoscut celor mai mulţi dintre noi prin prisma unei zicale, a unui proverb:„Scopul scuză mijloacele”. De asemenea, înțelesul termenului „machiavelic” face referire, poate prea mult și pe nedrept în ceea ce-l privește pe autor, doar la butada amintită, însemnând:duplicitar, fals, fariseic, fățarnic, ipocrit, mincinos, perfid, prefăcut, șiret, viclean. Probabil cea mai tradusă și cunoscută lucrare a unui autor italian, Principele este ultima carte a lui Machiavelli. Ceea ce este cu adevărat surprinzător este faptul că o lucrare scrisă în vremea condotierilor, pe când Petru Rareș, voievodul Moldovei, se afla pe tron și plătea tribut unui alt personaj celebru azi, sultanul Suleyman Magnificul, este de actualitate și azi.

Născut în 1469, la câțiva ani după căderea Constantinopolului sub turci, în vremea în care sultanul Mahomed al II-lea se afla pe tronul Imperiului Otoman și când Ștefan cel Mare stăpânea Moldova, Niccolò di Bernardo dei Machiavelli avea să se afirme după proclamarea Republicii Florentine, în 1498. A fost secretar al „Consiliului celor Zece”, consiliu care conducea negocierile diplomatice și supraveghea operațiunile militare ale republicii. Printre însărcinările sale s-au numărat vizitele la suveranul francez, la Sfântul Scaun și la împăratul german. În timpul misiunilor sale a cunoscut mulți dintre principii italieni și suverani străini, cărora a putut să le studieze strategiile politice. Poate cel pe care l-a urmărit în mod special a fost Cesare Borgia, care era preocupat, la vremea respectivă, de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală.

Din 1503 până în 1506, Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florentine. În 1512, când familia florentină Medici a recâștigat puterea asupra Florenței și republica a fost dizolvată, Machiavelli a fost destituit din funcție și arestat pentru scurt timp. A fost închis în Florența, fiind învinuit de o presupusă conspirație împotriva noii puteri. După eliberarea sa, a fost exilat și detașat în San Casciano, unde a scris cele mai importante lucrări. În ciuda încercărilor sale de a câștiga încrederea casei de Medici, nu a revenit niciodată la poziția înaltă pe care o deținuse în cadrul guvernului anterior. Când republica a fost reinstaurată pentru scurt timp, în 1527, a fost suspectat de mulți republicani că ar susține casa Medici. În același an a murit, la Florența, și a fost îngropat în Basilica Santa Croce.

„Este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit”

"Principele" a rămas cunoscut drept cartea de căpătâi a lui Machiavelli, deși florentinul mai are și alte lucrări care îi completează opera. În tratatul său care a împlinit cinci secole de existenţă, Machiavelli descrie metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Unii au privit cartea ca o sprijinire a tiraniei și a despotismului unor conducători, precum Cesare Borgia. Totuși, lucrarea este bazată pe credința lui Machiavelli că un suveran nu este constrâns de normele etice tradiționale:„Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una, și alta;dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit”. În viziunea sa, un principe ar trebui să fie preocupat doar de putere și să se supună doar regulilor care duc spre succes în acțiunile politice. Machiavelli credea că aceste reguli pot fi descoperite, prin deducție, din practicile politice ale vremii, ca și ale perioadelor anterioare.

Împlinirea celor 500 de ani de existenţă a tratatului "Principele" a fost sărbătorită în Italia şi în toată lumea prin simpozioane, studii şi seminarii. În România, de asemenea – în cadrul conferinţei organizate de către Universitatea Europei de Sud-Est Lumina şi Universitatea Bucureşti, sub patronajul Ambasadei Italiei – cercetători şi istorici de renume internaţional au discutat despre importanţa şi semnificaţia acestei opere. A fost un bun prilej pentru a reflecta asupra caracterului viu şi actual al uneia dintre cele mai cunoscute şi traduse opere ale literaturii italiene la cinci secole după apariţia acesteia.

Este extraordinar şi arhicunoscut raţionamentul exprimat în faimosul capitol XVIII din "Principele", unde Machiavelli, făcând o comparaţie între caracteristicile complementare cu care sunt înzestrate vulpea şi leul, ilustrează faptul că, în esenţă, principele trebuie să ştie să folosească atât viclenia, cât şi puterea, fără a fi însă loial în mod necesar dacă această loialitate ameninţă să îl distrugă. Scopul, conform cuvintelor sale devenite deja proverbiale, este acela de a învinge şi de a menţine puterea, iar mijloacele prin care se urmăreşte acest scop vor fi, oricum, onorabile. De-a lungul timpului, acest raţionament a fost interpretat şi reinterpretat dincolo de semnificaţia originală, simplificându-se în fraza:„scopul scuză mijloacele”. 

Există, însă, un alt citat din Machiavelli (din capitolul XXV al tratatului) care se bucură poate de o şi mai mare actualitate:acela în care îl îndeamnă pe principe să-şi adapteze modul de acţiune la lucrurile imprevizibile care pot apărea („vitregie a sorţii”/„malignità di fortuna”).

În opinia lui Machiavelli, cel care deţine puterea poate să acţioneze „cu grijă”/„con rispetto” (adică prudent şi precaut) sau „năvalnic”/„con impeto”, însă dacă „vremurile şi împrejurările se schimbă”/„e’ tempi e le cose si mutano” este destinat să-şi schimbe linia de acţiune cu riscul eşecului.

După cum bine ştiu cei din diplomaţie, politica – exceptând principiul „pacta sunt servanda” – nu se poate întemeia pe abordări dogmatice şi inamovibile, ci trebuie să fie flexibilă, aderentă la realitate şi să ştie să recurgă, atunci când este necesar, la mediere:o invitaţie pentru a ne ancora în realitate abandonând tiparele predefinite. O lecţie care vine din perioada lipsită de prejudecăţi a Renaşterii, însă care, la o distanţă de cinci secole, nu pare să-şi fi pierdut deloc valabilitatea. 

Diego Brasioli

Ambasadorul Italiei la Bucureşti

$$_

 Povestea cutremurătoare a marelui actor Puiu Călinescu, decedat pe 21 iunie 1997

La numai 5 ani, Puiu rămâne fără mamă și este dat unor mătuși. Actorul ajunge să suporte bătăi crunte, iar atunci când scapă de violență se confruntă cu sărăcia. Drumul său în viață nu a fost ușor, dar marea de tristețe a transformat-o în bucuria pe care le-o transmitea oamenilor de fiecare dată când urca pe scenă sau când apărea pe micile ecrane.

"Am fost orfan de mamă de la 5 ani şi am fost crescut de surorile ei. Prima mea muncă de artist a fost să lipesc afişe de spectacole în Bucureşti, la cinema. Pe vremea aceea erau filme mute şi în pauză, când se schimbau rolele cu peliculă, eu ieşeam în sală, în faţa ecranului, ca să fac lumea să râdă. Eu nu am şcoli şi diplome, ce am învăţat am învăţat din acele filme, de pe stradă şi din viaţă. Secretul este munca, munca neîntreruptă, cu idei noi, cu veşnice căutări! Păi eu sunt bolnav dacă nu am repetiţii, sau spectacole, sau turnee, trebuie să fac mereu câte ceva. Iar dacă nu am ce, caut până găsesc. Uite, am reparat televizorul şi de atunci nu mai am imagine la el. Am reparat radioul şi nu mai are sunet. Am reparat fierul de călcat şi am ars lumina în tot cartierul. Nu pot să stau într-un loc ţepenel, am în mine un demon De aia şi sunt ca şi scândura, că nu are timp grăsimea să se adune. Şi atunci scriu, că textele din comediile în care joc, eu le fac şi alţii le cenzurează”, povestea Puiu Călinescu în emisiunea “Planeta Cinema”, a Eugeniei Vodă.

După o copilărie grea și ani de sărăcie, Puiu o cunoaște pe care care avea să-i fie soție, la cinematograf. Cei doi se îndrăgostesc și se căsătoresc, dar socrii nu-l au la inimă pe actor. Totuși, odată cu războiul, artistul le dovedește că este un om de ispravă, fiind cel care i-a ajutat financiar în perioda aceea.

„Tata se ridicase şi devenise actor, putea ajuta familia financiar. Nu te puteai supăra pe el. Era un om care te făcea să lupţi, să nu fii deprimat, să nu clachezi niciodată. Spunea că, dacă nu-ţi chiorăie stomacul şi n-ai pantofii rupţi, e tot ceea ce îţi trebuie ca să fii fericit. Nu a ţinut la bani. Voia ca toată lumea din jurul lui să fie mulţumită”, spunea Carmen Călinescu, fiica actorului, pentru Jurnalul Naţional.

Prin anii '70, succesul lui ca actor atinge cote maxime și cunoaște fericirea în sânul familiei, odată cu nașterea celor două fiice. Totuși, ceea ce avea să urmeze a fost o lovitură mult prea grea pentru Puiu. A trăit să-și vadă una dintre fiice moartă.

„În 1995, sora mea, Silvia, a murit la 50 de ani. Între mine şi ea era o diferenţă de 11 ani. A avut o moarte fulgerătoare. Era văduvă şi rămăsese singură. Băiatul ei, Bogdan, era plecat la mare. În 1995 nu prea erau telefoane mobile să ţinem legătura. Eu, cu mama şi cu tata, eram în vacanţă, la Predeal. Când ne-am întors în Bucureşti, am sunat-o pe Silvia, dar nu răspundea. Am mers şi am spart uşa. Ea era moartă în hol. Făcuse comoţie cebrală”, povestea Carmen Călinescu.

După această cumpănă cruntă, Puiu Călinescu găsește puterea să urce din nou pe scenă, dar organismul lui cedează și i se face rău, apoi ajunge pe mâinile medicilor.

„Se pare că suferise un infarct. Urca pe scenă susţinut, sprijinit, doar ca să joace. Era din ce în ce mai rău. Şi, pe data de 1 mai 1997, ne-am strâns toţi, pentru că aşa a vrut tata, şi am plecat la Sinaia. Se simţea foarte rău, se sprijinea mereu de mine. Îmi spunea < ia-mi hârtia asta din mână >, iar el nu avea nimic în mână! Am fost să-i facem o ecografie, doctorul s-a uitat spre mine, vrând să-mi spună ceva. Eu eram terminată. I-am zis că tata este amator de bere şi l-am întrebat dacă pot să-i dau. Iar el mi-a răspus că pot să-i dau orice! Eu tot nu realizam gravitatea. A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul Floreasca. Era o mână de om, dar îl dureau toate! Nu mai era tata!’’, mai spunea fiica lui.

Pentru scurt timp, starea lui se ameliorează, dar acesta îi mărturisește fiicei lui că s-a visat mort. La finalul acelei zile, actorul și-a dat ultima suflare. Pentru Carmen, a fost o lovitură extrem de grea, iar cinci ani mai târziu avea să-și piardă și mama.