Oricine poate învăța engleza… zâmbind

- De ce nu pleci si tu "in afara" (in strainatate), asa cum au facut-o multi colegi de-ai tai? Se cauta medici, se cauta asistente medicale, iar salarizarea este cu mult mai mare decat cea de aici.
Asta m-a intrebat tata de cateva ori in decursul timpului. Salariul imi era (inca!) destul de mic, iar tentatia plecarii pentru a lucra in strainatate era si inca mai este destul de mare.
Nu as fi avut nimic impotriva. Dar se iveau cateva probleme...
O problema ar fi fost dificultatea de adaptare in alt loc, departe de familie, prieteni, locurile familiare. M-as fi putut adapta... Sau poate ca nu... Probabil ca nu voi sti niciodata.
O alta problema ar fi fost cunoasterea unei limbi straine. Si aceasta e (inca!) o problema, ipotetic vorbind.
De mica, mama mea visa ca voi ajunge sa invat franceza in scoala. Chiar imi cumparase cateva manuale, dictionare si o carte de gramatica a limbii franceze. N-a fost sa fie sa invat in scoala limba franceza, dar problema simt ca se poate rezolva oricand, nu numai cu franceza, ci cu oricare alta limba. In schimb mi s-a predat in scoala engleza si germana. Spun ca "mi s-a predat" si nu ca as fi invatat la perfectie limbile respective. Desi inca de la inceputul studierii fiecareia din cele doua limbi straine am constatat in subconstientul mintii mele ca prindeam extrem de usor limba respectiva, acest lucru nu a fost in totalitate in avantajul meu. Dimpotriva... Faceam fata cu brio atunci cand eram ascultata pentru notare. Chiar daca nu luam nota maxima, tot primeam cel putin nota opt fara prea mare dificultate, prinzand notiunile ca din zbor. Asa ca atunci cand eram mica si as fi putut sa prind orice limba la perfectie si cu foarte mare usurinta, nu ma simteam stimulata sa depun eforturi mai mari sa invat. Asa ca ma multumeam adesea, vrand-nevrand, cu ceea ce prindeam din zbor.
Din pacate, dorinta profesorilor de limbi straine sa ma stimuleze sa invat mai mult, cu mult mai mult, s-a facut simtita abia cand am intrat la liceu. Spun "din pacate" pentru ca in liceau altele erau prioritatile. Urmam cursurile unui liceu cu profil de matematica-fizica (profil real/tehnologic), asa ca se studia cu mult mai mult, ca timp matematica, fizica si chimia, adicatelea "stiintele exacte". Limbile straine se studiau in scoala, fiecare, o ora pe saptamana. Asa ca ceea ce invatam acum in clasa si pentru ora uitam in mare masura pana saptamana urmatoare. As fi suplimentat, din proprie initiativa studiul limbilor straine acasa, de una singura, dar timpul nu imi permitea, caci eram ocupata cu... matematica, fizica si chimia, in cea mai mare parte.
Adult fiind, imi era tot mai dificil sa reiau studiul limbilor straine in stilul in care invatasem pana acum. Nu dispun de o rezerva constanta de timp liber, timp in care sa studiez ritmic si constant cate ceva, deci... trebuie sa schimb putin tactica.
Cel mai usor mi-ar fi sa reincep cu limba engleza. Am studiat-o mai mult timp in scoala. Iar muzica si filmele in limba engleza difuzate, cu preponderenta pe toate canalele, m-ar ajuta mult sa imi reamintesc cele invatate pana acum si sa prind lucruri noi. E adevarat... Cu toții știm engleză. Am prins-o din filme, din desene, de pe Youtube, după ureche. Dacă ne ia, totuși, cineva la puricat, engleza noastră este cam șubredă și ne găsim cu greu cuvintele când trebuie să vorbim în engleză. Suntem siguri că fiecare a încercat să învețe engleza de unul singur cu tutoriale pe Youtube, Duolingo și orice alte materiale online. Numai ca trebuie alte si alte metode de invatare ale limbii. Si totusi aceste metode exista, pot fi depistate si folosite. Asa ca: Let’s speak English!
Desigur, se pot folosi in continuare cartile deja existente: manuale, carti de gramatica, dictionare, carti cu texte mai ample in limba engleza. Imi amintesc mereu ca am o carte de povesti rusesti in limba engleza, intr-o prezentare incantatoare, pe a carei prima pagina posesorul precedent al cartii scrisese: "Imi doresc sa invat cat de curand limba engleza la perfectie!". Si totusi nu este de ajuns studiul individual, desi este absolut esential, caci nimeni nu iti poate baga in cap ceva fara sa faci tu insuti nici un efort. Orice limba straina se invata cel mai bine in grup. Sau macar in doi, folosind o metoda interactiva care sa te ajute sa inveti in mod activ si fara sa "trisezi" cumva.
Se poate folosi orice metoda de a invata engleza fara profesor. Se poate invata foarte usor engleza de acasa. Pentru cei cu acces la internet de acasa un avantaj este folosirea de cursuri engleză online. Un astfel de program este Engleza pentru toți...
Engleza pentru Toți a pornit de la ideea de a oferi ceva diferit unui public altfel: adulții. Ei nu au timp, nu mai pot învăța ca la școală și, de obicei, au un deadline. De cunoașterea limbii engleze depinde promovarea, un job nou sau emigrarea. Adulții au nevoie de cursuri de engleză diferite de cele clasice, care urmează litera manualului. La Engleza pentru toți se merge pe ideea că nu există persoană care să nu poată învăța engleza, indiferent de timpul disponibil sau țara în care se află. De aceea, pentru a veni în întâmpinarea tuturor celor care vor să învețe engleză, avem cursuri individuale sau în grupe de 2 persoane în București, cursuri individuale pe Skype și cursuri online pe o platformă profesională de elearning. Mai mult decât atât, săptămânal avem un webinar gratuit interactiv și o sesiune live pe Facebook, în care sunt abordate diferite probleme legate de învățarea limbii engleze.
Gama de metode si oportunitati de invatare este extrem de variata si accesibila pentru extrem de multe persoane. Desigur, cei interesati nu se pot rezuma doar la aceste metode de invatare, totul depinzand insa de disponibilitatea fiecaruia, atat ca timp, cat si ca resurse. Dar aceste cursuri pot reprezenta baza unui nou inceput in invatarea limbii engleze.
Asa ca:  Let’s speak English!
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017

Frumusețea și încrederea se cultivă în familie!

- Iar te dai cu "tencuiala" pe fata!!! ii spuneam, cu acea rautate inconstienta de copil propriei mele mame, atunci cand se dadea cu crema pe fata sau/si pe maini.
- Vei ajunge curand si tu ca mine. Si sa te vad atunci pe tine cum te "tencuiesti"!!! imi raspundea mama.
Inca un copil fiind, nu intelegeam pe deplin semnificatia cuvantului "cochetarie". Si inca nu puteam sa inteleg care este importanta ingrijirii pielii atata vreme cat inca nu simteam nevoia sa o fac.
Treptat insa am inceput sa observ anumite lucruri. Si sa bag in minte ce mi se mai spunea. Bunica dinspre mama nu excela in cochetarie, in sensul ca nu folosea cine stie ce cosmetice, in afara celor absolut uzuale intr-ale ingrijirii. Dar ii placea enorm sa foloseasca un parfum de buna calitate. Toate batistele ei miroseau invariabil a parfum, si tare s-a mai straduit, sarmana de ea, sa ma deprinda si pe mine cu obiceiul acesta de a-mi parfuma batistele. Nu s-a prins de mine nevoia de a avea batistele parfumate, dar acum imi place si mie sa am corpul mirosind a parfum, fie si doar de la maimult sau mai putin banalul deodorant si pana la parfumul sau apa de toaleta aplicata strategic pe anumite zone fierbinti ale corpului.
Ceva mai cochete erau fetele bunicii, adica mama mea si sora sa mai mare. Ambele foloseau ruj cand ieseau din casa. Mama folosea uneori si oja. Matusa mea folosea, in schimb, putina pudra. Nu ca i-ar fi placut in mod deosebit sa se puudreze, dar o facea ca sa isi mascheze, discret, un mic defect: o mica pata din coltul buzei inferioare.
Daca produsele de infrumusetare erau folosite doar in ocazii mai speciale, in speta in cazul iesirilor in public, produsele pentru ingrijirea pielii erau la ordinea zilei. Nu lipsea niciodata o crema de fata sau de maini, mai ales ca mainile si fata sunt intotdeauna zonele cele ma expuse intemperiilor si efectelor neplacute ale acestora, in speta uscarea si ridarea pielii.
Nu a trecut mult timp si am simtit si eu nevoia sa imi ingrijesc pielea ceva mai mult decat pana atunci. Am plecat de la constatarea ca ingrijirea pielii iti confera frumusețe și încredere. Si m-am obisnuit sa folosesc aceeasi marcă de încredere, marcă pe care consumatorii o recomandă prietenilor: Farmec.
Aceeasi marca o folosea si mama, in special in ceea ce priveste cremele de fata. Daca ea folosea, pentru fata, crema Gerovital antirid, cu vitamine sau cu extracte de plante, eu am descoperit Crema antirid cu argan, iar pentru maini folosesc in mod frecvent Crema pentru mâini și unghii cu argan. Si asta pentru ca simt adeseori nevoia sa scap de senzatia neplacuta de piele uscata, care "se strange" mai rau ca o carapace, se ingroasa si in final se descuameaza in cel mai dezagreabil mod cu putinta. Iar produsele Farmec reprezinta o marca prietenoasa cu organismul meu, produse romanesti care le pot procura la un raport corect calitate-preț si le gasesc extrem de usor pana si la cel mai apropiat magazin sau la marile supermarketuri. Noua gama Farmec ofera pielii prospetime, elasticitate, hidratare, exact ceea ce am mai multa nevoie pentru biata mea piele suprasolicitata de munca si de conditiile meteo adesea putin favorabile: fie frig, fie soare, fie vant, ploaie, praf, poluanti atmosferici.
Sunt convinsa ca firma Farmec, firma romaneasca de traditie, înțelege ce e important pentru consumatori și familia lor. De aceea am ales sa folosesc mereu aceasta marca de produse pentru ingrijire personala.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017

Puff…. Puff….. Pufulește-te!

- Vreau un catelus!!! Un pui de catel!!! Nu conteaza sa fie de rasa, poate fi un "maidanez" fara pretentie de animal rasat. Nu conteaza sexul, numai sa nu creasca prea mare cand va fi matur, ca nu avem unde-l tine...
Asa ne toca la cap biata mama... Era mare iubitoare de animale, asa cum eram toti din casa. Ne ajutase faptul ca tot timpul pana atunci traisem intr-o locuinta la parter cu iesire la curte. Curte comuna, cu mai multi vecini care imparteau acel spatiu marginit de garduri, dar... curte... O curte in care cu totii puteam iesi la aer, pe banca, la taclale, la un pahar de vin sau bere, cu o gustare alaturi, sau pur si simplu la o vorba, la lectura sau la un joc. Un caine in plus ar fi fost usor de acceptat de toti, oricare dintre noi i-ar fi fost stapanul care ii purta de grija, atata vreme cat nu facea stricaciuni sau murdarie mai mult decat ar fi fost cazul.
Zis si facut... Am acceptat ideea... Si nu a trecut prea mult timp pana cand ne-am trezit intr-o zi asa mai pe seara cu cineva sunand la usa. Un pusti, elev de-al maica-mi, se infiintase la noi.
- Ce-i cu tine? intreba mama cand i-a deschis usa.
- V-am adus ceva. Doar v-am promis mai acum ceva vreme... zise pustiul, care tinea ceva ghemuit la piept, in haina usor deschisa.
- Ia sa vad!!!
Si copilul scoase din haina cea mai mare pufosenie care putea incapea intr-o palma de om. "Mare"... vorba vine... ca abia se vedea in palma lui cea mai pufoasa blanita ce acoperea un pui de catel care dormea de zor, toropit de caldura corpului copilului.
- L-am adus de la tara, de la bunici. Il vreti?
Nici nu am mai apucat nici unul sa zicem NU. Imediat mama l-a luat in palma. Era o catelusa pufoasa, gri-cenusiu, cu "gulerul", burtica si una din labutele din fata albe. Si nu i-a mai dat drumul...
Si uite asa ne-am ales cu o potaie nu prea rasata, dar foarte de treaba, afectuoasa si foarte jucausa. Si cu foarte multa personalitate. Repede de tot a invatat sa manance orice. Nu era nazuroasa, manca aproape tot ce mancam si noi. Putin spus ca nu era nazuroasa... Era de-a dreptul pofticioasa. Nu se lasa pana nu primea ce vedea pe masa, chiar daca pentru asta batea cu laba in masa pana ne exaspera, sau ne lovea cu labele pe unde apuca.
Intr-o zi se prepara in familie din mai nimic o crema de brânză pufoasă pe post de aperitiv. Primim toti cate putin, separat, in farfuria fiecaruia. Stiind, sau cel putn banuind, ca micul nostru patruped nu era un fan brânză inrait, am lasat mancarea nesupravegheata pe masa, in farfurii, pentru cateva clipe. Ca de obicei, simtind mirosul apetisant ce emana din farfurii, javra si-a facut simtita prezenta. A sarit imediat pe scaunul din dreptul uneia dintre farfurii. Vazand ca nu i se dadea atentie, chiar daca maraia uitandu-se in toate partile, de parca zicea: "Nu-mi dati si mie?", s-a saltat cu labele din fata pe masa si si-a bagat botul direct in farfurie, infulecand tot ce a gasit acolo. Si uite-asa a lasat pe unul dintre noi fara portie. Noroc ca a fost de unde completa o portie noua, dupa ce farfuria a fost spalata bine dupa ce fusese folosita de obraznicatura cea blanoasa.
A fost prima si ultima data cand potaia a pozat in postura de hot de mancare. Pentru ca de atunci inainte a primit din timp mai tot din ce mancam noi si ce ar fi putut fi tentant pentru nasucul sau adulmecator de bunatati.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017

”Cuplul” apă + cafea, element al culturii organizaționale: o sedinta "cu bucluc"

Poate ca v-am mai povestit candva ca lucrez in domeniul medical. Mai precis intr-o "ramura" pe care nu se inghesuie prea multi amatori de activitate si de trai; e ca o ramurica a unui copac sarac in surse de hrana de pe care orice inaripata se aseaza ca sa aiba de unde sa zboare spre zari mai favorabile.
Ca orice medic, nu pot spune ca imi ajunge tot ce am acumulat in timpul facultatii. In primul rand m-am obisnuit sa ma informez enorm, asa ca orice zi in care nu citesc macar catusi de putin din domeniul medical. Si nu numai... Practic devorez cartile una dupa alta, ca sa nu mai vorbim de presa de specialitate.
Numai ca cititul nu este de ajuns. Trebuie sa existe si contactul direct intre colegii de breasla: simpozioane, cursuri, congrese, in care schimbul de experienta, teoretica si practica, trebuie sa se imbine perfect cu dorinta de informare si de a pune la punct anumite aspecte ale activitati de zi cu zi.
Lucrez in domeniul medicinii scolare si sunt singura din oras care a mai ramas sa lucreze prin scoli ca medic. Nu ma plang, desi "duc" peste doua norme pentru un singur salar. Desi alerg de colo - colo, invat treptat sa imi dozez timpul, efortul si energia in asa fel incat sa fac fata. Ceea ce este mai greu, privind dintr-un anumit unghi, este sa ma pun la punct cu ultimele noutati in domeniu in asa fel incat sa fac fata. Nu ar fi o problema daca mi-as procura material informativ si as citi la intensitate maxima; problema este sa dovedesc asta celor care tin evidenta activitatii mele. Ca atare trebuie mortis sa mai particip la diferite simpozioane, cursuri sau alte asemenea manifestari medicale creditate de organizatia noastra profesionala. Macar catusi de putin: undeva macar la 2-3 zile pe an.
Numai ca activitatea mea profesionala, ca si ore petrecute la cabinete, se suprapune aproape perfect, pe timp de un an, si asta an de an, pe structura unui an universitar standard. Daca e sa particip la cursuri sau alte manifestari stiintifice, nu o pot face decat in timpul anului universitar, in perioada in care se tin cursuri; dar asta ar insemna sa lipsesc de la cabinete, daca nu cumva acele manifestari stiintifice se tin cumva in weekend sau in zilele libere ale elevilor. cu atat mai mult cu cat nu sunt libera cu totul pentru a fi dedicata studiului decat in concediu, vara, exact cand majoritatea oamenilor aflati in perioada activa isi iau concediu.
Cum incep totusi sa "imbatranesc", incep sa ma gandesc ca ar trebui sa lucrez mai eficient si pe planul invatarii lucrurilor noi aparute. Si ma gandeam tot mai des ca nu ar fi rau sa particip la un simpozion medical (sau orice altceva de acest gen) chiar in orasul unde traiesc si lucrez. Asa ca am sugerat acest lucru cu respect sefilor mei directi: organizarea a 1-2 maxim 3 zile de cursuri medicale pe plan local: ceva mai putin pretentios si mai modest, eventual si cu costuri de organizare mai reduse.
Dupa cateva zile, m-am interesat daca s-a gandit cineva la detaliile organizarii unei manifestari de tipul "Zilele medicale ale orasului" si de detalii cum ar fi durata, costurile orientative, locatia... Propusesem chiar sa suportam parte din costuri sub forma unei taxe de participare. Cand am auzit cat trebuia sa scoatem din buzunar, m-au trecut fiorii... Mi se parea putin cam exagerat.
- De ce asa mult? Unde preconizati ca va fi locatia?
- La restaurantul hotelului XX...
- Nu inteleg. De ce la restaurant? Se poate tine si intr-o sala de sedinte. In fond asistam la prezentarea unor materiale cu caracter medical, nu participam la o masa festiva.
- Dar protocolul? Macar o gustare... ceva acolo...
- Protocolul? cred ca ar fi suficient una sau maxim doua pauze de cafea pe zi. Oricum nu cred ca are rost sa stam mai mult de 5-6 ore pe zi. O prea mare canttate de informatie intr-o zi nici nu poate fi "asimilata"...
- Doar cafea?
-  Cafea, apa, niscaiva gustari... important este gestul. Si nici nu este nevoie, pentru a asigura, in general, apa la birou sau cafea la birou, sa va straduiti sa procurati de la supermarket, de la magazinul din colt sau de la vreun restaurant. Exista firme specializate, cu traditie in domeniu.
- Ca... De pilda?
- Va pot face o sugestie? Va pot recomanda o firma? Iata:
"La Fântâna este cel mai important furnizor de servicii de aprovizionare cu apa și cafea pentru companii și un distribuitor major pentru Horeca de produse și echipamente pentru cafea. Din 2014 asigurăm servicii integrate de apa și cafea pentru afaceri, într-o formulă completă: produse cheie și complementare, livrare, echipamente, service, igienizare și training de utilizare. Operăm într-un domeniu în care produsele noastre, apa și cafeaua, se află într-o relație de durată cu utilizatorii. Înțelegem deplin responsabilitatea și acționăm cu toată seriozitatea pentru ca acestea să ofere încredere."
- Pare tentant..
- Desigur. Si iesiti mai avantajos daca incheiati contracte de tip abonament pentru furnizarea de apa si cafea pentru protocolul tuturor institutiilor din oras. Pentru noi mai importanta este informatia care ne poate fi utila decat un protocol costisitor.Recalculati, va rog, costurile, si veti sesiza diferenta.
Intr-adevar diferenta era incomparabil mai in avantajul nostru. In plus, un client multumit in plus pentru o firma cu traditie nu este deloc de neglijat.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017

(Super)blog

S-a terminat! De cateva zile s-a terminat! Si s-a terminat apoteotic. Competitia de (super)blogging desigur. Ma refer la editia de primavara de anul acesta.
M-am inscris de placere. Din placerea de a scrie pornind de la o provocare pe o anumita tema data, respectand anumite criteri: pe langa faptul ca trebuia sa construiesc, articol dupa articol, texte respectand o anumita tema intr-o maniera cat se poate de logica si de fireasca, trebuiau respectate si anumite criterii mai "tehnice", cum ar fi includerea anumitor cuvinte cheie, adesea si link-uri, eventual si fotografii, unele articole trebuind sa aiba si o anumita "dimensiune" (un numar minim+/- maxim de cuvinte). Si totul avand o forma cat se poate de "digerabila" pentru cel care citeste.
Am avut ambitia sa raspund, rand pe rand, tuturor provocarilor cu cate un articol pe blog. Si, rand pe rand, s-au adunat 18 articole, intr-un adevarat tur de forta. A fost destul de dificil si obositor, epuizant, dar a fost frumos. Mai ca imi pare rau ca s-a terminat. De aceea, poate, astept cu nerabdare o editie viitoare a competitiei.
In primul rand, sper sa fi castigat experienta. Cat de multa experienta se poate. La premii nu ma astept; nu am intrat in atat de multe competitii de acest gen incat sa fiu un as in domeniu, mai ales ca sunt si asa destul de multi competitori care se lupta pentru a fi cat mai aproape de primele locuri. Important este sa fiu, pe cat posibil, pe o pozitie in clasament mai buna decat la editia precedenta, eventual cu un punctaj mai bun.
Din cele 18 articole au fost jurizate si notate deja 13 articole. Mai sunt inca 5 articole pentru care trebuie sa mai astept cateva zile bune pentru a vedea, rand pe rand, cum au fost apreciate si notate si aceste ultime cinci articole. Punctajele au fost si mai bune (inca nici unul nu a obtinut punctajul maxim posibil!), cat si mai putin stralucite. Depinde cat de bine au fost scrise.
Poate ca, dupa terminarea competitiei si desemnarea castigatorilor, voi transcrie si aici toate cele 18 articole. Sper sa fac asta si cu ocazia celorlalte competitii de acest gen. Poate asa voi vedea evolutia mea in domeniul competitiilor de blogging. Mai dureaza cam o saptamana pana se vor nota toate articolele scrise si, poate, inca cateva zile pentru definitivarea clasamentului final si desemnarea castigatorilor. Ce pot sa spun? Urati-mi succes!

Mesajul de dincolo de vise

Sunt convinsa ca intr-o perioada a vietii mele mi-am cam batut joc de mine lasand stresul sa imi domine viata si sa ma distruga pe diverse planuri: viata personala, sanatate, orgoliu/amor propriu. E adevarat! este o utopie sa crezi ca viata este lipsita de stres, de tracasare, de (supra)solicitare. Pe undeva, este benefic sa lasi stresul/solicitarea sa iti invadeze viata, in masura in care te ajuta sa te ridici cu mult deasupra stadiului de simpla leguma. Doar sa nu treci de acel prag dincolo de care incepi sa cobori spre stadiul de leguma, si aceea uscata.
Destul de multa vreme am turat motoarele dincolo de limita posibilitatilor. Stiam ca, in timp, ma pricopsisem cu anumite carente: evidenta si dovedita era carenta organismului in fier (o anemie destul de accentuata, dar instalata suficient de lent pentru ca organismul sa se obisnuiasca cu ea si sa nu resimta acut anumite simptome ce ar fi dat de banuit ca ar fi existat asa ceva in organism). Din cauza anemiei, organismul nu se oxigena suficient si adesea aparea senzatia de oboseala, de ameteala, de toleranta redusa la efort. Repet, la inceput organismul reusea ca prin minune sa compenseze destul de bine dezechilibrul aparut si simptomele nu erau asa de evidente, asa ca afectiunea a fost descoperita absolut intamplator.
La inceput mi-am zis ca merge si asa treaba. Ca dezechilibrul se va corecta de la sine printr-o alimentatie mai buna, ca voi face fata in continuare provocarilor. Numai ca, in lunile urmatoare, stresul s-a accentuat. Desi trebuia sa ma astept oarecum ca unele provocari vor putea fi mai mari, stresul s-a accentuat, in timp, dincolo de asteptarile mele. Crezusem ca voi putea remedia usor unele lucruri, dar nu a fost asa. Mai mult chiar, mi-am neglijat starea de sanatate, nu am monitorizat-o si, ca atare, nici nu am luat la timp masuri de remediere. Cum era de asteptat, la un moment dat organismul a clacat si au inceput sa apara anumite simptome; la un moment dat am avut un puternic atac de panica, probabil din cauza ca organismul incerca sa faca fata situatiei exagerand cu productia de adrenalina. Vreo 2-3 saptamani am tinut-o asa intr-o veselie, cu palpitatii ingrozitoare, ameteli pana aproape de lesin, de imi era si frica sa ies pe strada; chiar atunci cand eram nevoita sa pornesc la drum si la treaba, simptomele se accentuau brusc si incercam cu disperare sa ma agat de orice punct de sprijin ca sa pot merge mai departe. Mi-am spus ca prin perioade mai prelungite de odihna se vor potoli lucrurile; numai ca nu a fost suficient. Panica s-a transformat intr-o anxietate aproape continua si in fobia fata de spatii largi. Pur si simplu evitam instinctiv locurile in care nu gaseam puncte de sprijin la indemana. Am continuat sa cred, vreun an si jumatate, ca totul se va rezolva de la sine; nu a fost asa, astfel incat la un moment dat am apelat la sfatul unui coleg de breasla care sa imi spuna cum sa scap de aceasta stare de permanenta dependenta de ajutorul cuiva: vroiam sa ajung din nou sa ma misc libera oriunde si oricand. Ca atare am inceput mai intai, prin tratament medicamentos (caci nu se putea altfel in acel stadiu), sa imi calmez putin sistemul nervos astfel incat sa poata disparea starea de anxietate permanenta. A durat ceva timp, cel putin cateva luni bune, sa constientizez ca se poate reveni prin autocontrol la starea dinainte. Numai ca se pare ca eram din ce in ce mai slabita fizic, caci incepusem sa nu mai fac fata asa cum trebuie efortului fizic si psihic. Intrasem ca intr-un fel de cerc vicios: stresul imi afectase sanatatea, iar sanatatea precara imi crea stari suplimentare de stres. Obligatiile de serviciu le indeplineam din ce in ce mai fara chefsi mai cu intarziere. Ca urmare incepeam sa devin "ciuca batailor", caci nimeni nu credea ca in realitate nu intotdeauna aveam putere de munca, ci, dimpotriva, ca nu am bunavointa sa ma tin de treaba. De vreo doua ori mi s-a spus explicit: "Ori te tii de treaba, ori zbori de pe post!". A doua oara am remediat problemele stringente si mi-am spus: "Asa nu se mai poate! De acum trebuie sa pun piciorul in prag! Si sa imi organizez viata in asa fel incat sa revin la normal"...
Se pare ca la un moment dat o forma de depresie a trecut razant pe langa mine; o colega, cu ochi de expert, chiar imi sugerase ca as putea fi depresiva, dar sa nu fiu ingrijorata, ca asta se rezolva usor, daca se iau din timp masuri. "Haida-de! Eu depresiva?" mi-am spus. "Poate ca totusi nu sunt in ziua mea cea mai buna. Poate ca sunt putin obosita... Cine stie? Sa nu o iau chiar asa..."
Intre timp am pus cu adevarat piciorul in prag. Am tras tare si am rezolvat, pe cat se putea, problemele cu care ramasesem in urma pe plan profesional. Nu chiar "ca la carte", dar destul de rezonabil, astfel incat sa nu mi se poata reprosa mare lucru si sa existe speranta ca in timp sa reintre totul in normal. Intr-o toamna am profitat de situatia de moment si am repetat o anume analiza de sange care sa imi arate cam in ce stadiu sunt cu anemia cea veche. Rezultatele erau dezastruoase: eram la jumatate fata de limita inferioara a normalului. Ma miram ca mai traiam si ca ma mai miscam, desi abia ma tineam pe picioare. In acel moment mi-am spus: gata cu ideea ca anemia se rezolva doar din alimentatie. Am inceput sa iau suplimente cu fier. Multe.... Curand am inceput sa ma simt mai bine. Inclusiv cu moralul, caci simteam ca am din nou chef de munca, chiar daca cu energia stateam inca destul de prost. Asa ca am inceput sa ma gandesc cum as putea sa recuperez ceea ce pierdusem in toti acesti ani de stare precara de sanatate. Numai ca imi doream atat de multe ca nu stiam cu ce sa incep.
Din fericire, organismul, din subconstientul sau, a inceput sa dea semnale: am inceput sa visez intens, chiar foarte intens. Pe langa medicatie, alimentatie si autoeducatie mai era nevoie de ceva: de odihna. Multa odihna. Odihna prin somn si odihna activa. o ora sau doua in plus de somn (pe zi!!) si odihna activa prin activitati din ce in ce mai variate. Totul trebuia recuperat din mers.
Numai ca in timpul somnului de noapte (si nu numai!) organismul meu dadea semnale: visam, si inca visam destul de mult si de intens. Atat de intens incat visul aproape ca parea realitate. In timp imi dadeam seama ca prin vis organismul isi cerea unele drepturi neglijate mult timp.
Ca sa exemplific... Noaptea trecuta, de pilda, m-am visat ca eram impreuna cu mama; veneam de undeva impreuna si il asteptam pe tata sa ne ajunga din urma. Ca sa nu asteptam in mijlocul strazii, am intrat intr-un parc. Ca pozitie, semana mult cu parcul municipal al orasului. Numai ca parea cu mult mai mare. Am inaintat, cu gandul sa ne asezam pe o banca nu departe de intrare, tocmai ca sa il vedem pe tata cand vina si sa ne vada si el pe noi. Numai ca eu am insistat sa mergem mai depare si sa ne plimbam putin. "Lasa ca nu ne ducem prea departe! Apucam sa vedem cand apare tata sau ne vede el pe noi!"... Parca ma tragea ceva sa vad cat mai mult verde, cat mai multe alei, cat mai multe plante, arbori, peisaje, flori... Curand m-am trezit adanc afundata in imensitatea parcului, haladuind printre arbori, cu tot felul de animale si pasari tasnind pe langa mine in toate directiile. Acum chiar ca mi-as fi dorit sa gasesc iesirea din parc. Se pare ca prin acest vis
Organismul imi da semne ca ar trebui sa petrec cat mai mult timp cu fata spre natura, fie ca stau in balcon si privind afara, fie ca ma plimb prin oras, pe strazi, prin parc sau prin zonele cu spatiu verde. Tocmai ca sa imi oxigenez organismul, sa ma reinvat arzand calorii in plin aer curat, astfel ca si mintea si corpul sa aiba activitate intensa.
In alte nopti ma visam inconjurata de carti. Nu una sau cateva carti, ci rafturi intregi suprapuse. Dulapuri intregi de carti. Cele din biblioteca de acasa sau din bibliotecile altor persoane, rafturi intregi de carti din biblioteca publica sau din librarii. Carti de pe tarabe sau din vitrine. Sau, in alte nopti ma visam ca reluam studiile: din scoala generala, liceu, facultate, studii postuniversitare. Sa fie asta un semn ca propriul creier isi doreste din nou sa studieze, sa citeasca, sa recupereze informatii, sa acumuleze informatii noi?
De aici as trage cateva concluzii:

• Niciodata o problema nu se rezolva de la sine. Trebuie actionat imediat ce apar semne sau chiar inainte de aceasta. Viata se organizeaza in mod activ. Nimic nu se rezolva de la sine.
• Nimic nu se rezolva "dupa ureche". Totul se rezolva inteligent cu rigoarea unui specialist in domeniu, cautand cauza si rezolvand acolo tot ce se poate rezolva. Solutiile nu le da vecinul de peste drum sau cineva oarecare pe internet, ci doar acel specialist care stie cum stau lucrurile, care stie sa studieze problema si sa rezolve lucrurile. Totul este sa stim sa cerem ajutor. Si sa stim cui si cand sa cerem ajutorul, fara jena, fara retineri.
• Trebuie sa stim sa ne observam propriul organism. Sa il urmarim cum functioneaza, sa ii "ascultam" semnalele, sa ne cunoastem propriul corp si sa invatam sa avem grija de el constant si la timp.

Sper ca totul va merge spre bine de acum inainte. Ca voi avea intelepciunea sa nu mai repet greselile facute pana acum si ca nu voi face si alte greseli in viitor.

(Super)blog

V-am mai povestit ca de la intai martie m-am inscris intr-un maraton de blogging. Mai precis de scris advertoriale: articole scrise pentru diversi sponsori, pe teme date, respectand anumite cerinte tehnice, dar scrise totusi intr-un mod firesc si original. E destul de epuizant, mai ales ca trebuie avut grija de faptul ca trebuie respectate anumite cerinte tehnice: cuvinte cheie, link-uri plasate corect, eventual poze adecvate, eventual impact cat mai mare in diverse retele sociale. Slava Domnului ca aceasta ultima cerinta nu se aplica pentru toate articolele, ca ar fi dezastru: sunt inca un anonim intr-ale bloggingului, nici persoana publica nu sunt, nici prea citita nu sunt pe blog, asa ca trebuie sa ma bazez doar pe "vocea si talentul meu"...
Deja am scris 14 articole pentru tot atatea probe. Nu stiu daca mai sunt multe probe (probabil nu mai mult de 2-3, ca se apropie Pastele si nu stiu cine mai are timp de scris si de jurizat), dar ceva e cert: desi incepe sa imi placa mai mult sa scriu acum decat in editiile trecute, dat fiind ca abordarea probelor este putin diferita, incep sa resimt oboseala si parca incep sa imi doresc sa se termine mai repede concursul.
Desi mi-as dori sa castig si eu ceva mai mult decat simpla experienta de blogger, sunt absolut sigura ca nu voi lua mai mult decat "premiul de consolare" acordat din start tuturor finalistilor. Cu alte cuvinte, sunt absolut convinsa ca nu voi lua nici un premiu la vreuna dintre probe, cu atat mai putin vreunul dintre premiile cele mari; sunt foarte multe bloguri inscrise in concurs, si cu mult mai multe bloguri mult mai bune decat mine incat sa sper ca as putea sa ma aflu undeva pe locurile 1-2-3 macar la vreo proba. In plus, oricat de mult s-ar juriza cu obiectivitate, exista un grad de subiectivitate oricat de mic. Plus ca sunt constienta ca nu am cine stie ce talent la scris. Si inca un plus: sunt teme la care, din start, m-am simtit putin depasita, in sensul ca nu ma pricep aproape deloc la domeniul de activitate al sponsorului. Concret vorbind, ca sa dau un exemplu, medic fiind, nu am absolut nici o tangenta cu domeniiul creditelor bancare, al brokerajelor, al dezvoltarii imobiliare si amenajarii constructiilor sau alte domenii asemenea. Oricat m-as stradui, nu as reusi sa realizez un articol superdocumentat si adecvat intr-o astfel de tema.Asa ca nu ar fi cu mirare daca un astfel de articol scris cumva cu noduri in gat ar primi vreo 40-60 de puncte din maxim 100.
Ideal pentru mine ar fi, insa, sa ma clasez pe o pozitie de finalist si inca cat mai sus cu putinta. Daca as fi in prima jumatate a plutonului de finalisti si tot ar fi incredibil de bine. Si mi-as spune ca la urmatoarele editii ar putea fi cu mult mai bine.
Asa ca astept sa vad cam pe unde ma situez. Cu emotie si cu strangere de inima astept si celelalte eventuale probe si restul de jurizari.