£££

 Prințul Mikasa – fratele împăratului care a denunțat atrocitățile propriei armate

În 1944, Japonia se afla încă în război, propaganda imperială continua să prezinte conflictul din Asia prin justificările oficiale ale regimului, iar contestarea conduitei armatei era departe de a fi un gest lipsit de riscuri, când un ofițer japonez a pus în scris lucruri profund incomode despre ceea ce văzuse și aflase în China: jafuri, violențe împotriva civililor, agresiuni sexuale și ucideri comise de militari japonezi.

Ofițerul nu era însă un soldat oarecare.

Era Takahito, Prințul Mikasa, fratele mai mic al împăratului Hirohito și membru al familiei imperiale japoneze.

Născut în 1915, Mikasa crescuse chiar în centrul instituției care simboliza Japonia imperială, iar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a servit în Armata Imperială Japoneză, folosind în anumite împrejurări numele Wakasugi, tocmai pentru ca statutul său imperial să nu fie imediat evident.

În anii 1943–1944 a fost trimis în China, iar experiența de acolo l-a confruntat cu o realitate mult mai întunecată decât imaginea războiului prezentată populației japoneze.

Relatările despre comportamentul unor militari japonezi față de populația chineză și față de prizonieri descriau o lume în care ocupația adusese nu numai lupte între armate, ci și suferință pentru nenumărați oameni lipsiți de apărare.

Pentru Mikasa, confruntarea cu asemenea informații avea să producă o ruptură.

Și ceea ce face cazul său cu adevărat neobișnuit este momentul în care a ales să vorbească.

Nu a așteptat înfrângerea Japoniei.

Nu a așteptat procesele pentru crime de război și nici momentul în care criticarea militarismului devenise posibilă într-o Japonie ocupată și reconstruită după 1945.

În 1944, în timp ce războiul continua, Mikasa a redactat un document critic în care punea sub semnul întrebării comportamentul armatei și propaganda prin care ocupația Chinei era justificată, încercând să provoace o reflecție chiar în interiorul structurii militare din care făcea parte.

Ani mai târziu avea să explice că își dorise cu disperare ca războiul să se termine.

Documentul său avea însă să dispară aproape complet din memoria publică pentru aproximativ jumătate de secol.

În 1994, o copie a fost descoperită în Biblioteca Dietei Naționale a Japoniei, iar Prințul Mikasa, ajuns între timp la o vârstă înaintată, a confirmat că el fusese autorul textului.

Reapariția documentului oferea o perspectivă neobișnuită asupra războiului, pentru că mărturia nu provenea de la un adversar al Japoniei și nici de la un istoric care analiza evenimentele în siguranța oferită de trecerea deceniilor.

Provenea chiar din familia imperială.

De la fratele împăratului.

Și de la un om care purtase uniforma armatei despre care scria.

În deceniile următoare, Mikasa a vorbit și despre alte aspecte întunecate ale războiului dus de Japonia în China, inclusiv despre utilizarea și cercetarea armelor chimice și biologice, într-o perioadă în care confruntarea societății japoneze cu propriul trecut militar continua să provoace dispute.

Pozițiile sale critice nu s-au încheiat odată cu capitularea Japoniei din august 1945.

După război, Mikasa a ajuns să susțină inclusiv ideea că fratele său, împăratul Hirohito, ar fi trebuit să-și asume responsabilitatea pentru catastrofa războiului și să renunțe la tron.

Acest lucru nu s-a întâmplat.

Hirohito a rămas împărat până la moartea sa, în 1989.

Mikasa, în schimb, s-a îndepărtat treptat de lumea militară care îi marcase tinerețea și și-a dedicat o mare parte din viață studiului istoriei și culturilor Orientului Apropiat antic, devenind cunoscut ca cercetător și susținând, în același timp, necesitatea ca Japonia să-și privească trecutul cu luciditate.

A trăit suficient pentru a vedea o lume aproape imposibil de imaginat pentru tânărul ofițer care fusese în China în timpul războiului.

Prințul Mikasa a murit la 27 octombrie 2016, la vârsta de 100 de ani.

Povestea sa nu îl transformă într-un om aflat în afara sistemului militar japonez al epocii și nici nu poate șterge faptul că el însuși fusese ofițer al unei armate responsabile de atrocități grave în teritoriile ocupate.

Dar tocmai aici se află importanța istorică a gestului său.

Este relativ ușor să condamni nedreptatea după ce regimul care a produs-o a căzut, după ce arhivele au fost deschise, după ce vinovații au fost judecați și după ce societatea însăși îți permite să vorbești.

Este infinit mai greu să privești în jur atunci când nedreptatea este încă în desfășurare și să spui:

„Oamenii mei fac ceva greșit.”

Mikasa nu vorbea despre armata unui dușman.

Vorbea despre propria armată.

Nu vorbea despre o țară străină.

Vorbea despre propria țară.

Și nu privea uniformele japoneze de la distanță.

Purta una dintre ele.

Adevărata probă a conștiinței nu apare atunci când trebuie să condamnăm răul făcut de adversarii noștri, pentru că aceasta este partea ușoară, ci atunci când suntem obligați să recunoaștem răul făcut de oamenii de partea cărora ne aflăm, de instituțiile cărora le aparținem sau chiar de propria noastră țară.

A-ți iubi patria nu trebuie să însemne să-i negi greșelile, pentru că memoria sinceră nu slăbește o societate, ci îi oferă șansa de a nu repeta ceea ce generațiile precedente au făcut.

Uneori curajul nu înseamnă să înfrunți dușmanul din fața ta, ci să ai puterea de a spune adevărul atunci când cei care greșesc poartă aceeași uniformă ca tine.

#PrințulMikasa #Takahito #Hirohito #Japonia #China #AlDoileaRăzboiMondial #ArmataImperialăJaponeză #CrimeDeRăzboi #Istorie #MemorieIstorică #Conștiință #Curaj #Adevăr #NuUităm