£££

 Lee Yong-soo – femeia care, la 97 de ani, încă cere dreptate pentru „femeile de confort”j

La 14 august, Lee Yong-soo a ajuns într-un scaun cu rotile la Muzeul și Biblioteca Kim Koo din Seul, acolo unde avea loc ceremonia dedicată victimelor sistemului de sclavie sexuală organizat de armata imperială japoneză înainte și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar imaginea acestei femei ajunse la 97 de ani, una dintre ultimele supraviețuitoare recunoscute oficial de statul sud-coreean, spune poate mai mult decât ar putea spune vreodată un discurs despre cât de lungă poate deveni așteptarea dreptății.

Dintre cele 240 de femei înregistrate oficial de guvernul sud-coreean drept victime, numai cinci mai sunt în viață, iar Lee Yong-soo este una dintre ele. Cu numai câteva zile înaintea ceremoniei, ea a repetat o cerere pe care o consideră esențială: guvernul Coreei de Sud să ducă disputa cu Japonia în fața Curții Internaționale de Justiție.

O adolescentă prinsă într-un sistem al exploatării

Lee era adolescentă când, în 1944, a ajuns într-o instalație militară japoneză din Hsinchu, în actualul Taiwan, unde a fost supusă sistemului cunoscut prin expresia eufemistică de „comfort women” – „femei de confort”.

În spatele acestei denumiri aparent inofensive se ascundea însă o realitate cumplită.

Din anii 1930 și până la sfârșitul războiului, în teritoriile controlate de Japonia au funcționat numeroase așa-numite „comfort stations”, în care femei și fete provenite din Coreea, China, Filipine, Taiwan, Indonezia și alte teritorii asiatice au fost exploatate sexual de militari.

Nu toate au ajuns acolo în același mod. Unele au fost luate cu forța, altele au fost înșelate prin promisiunea unor locuri de muncă, iar altele au ajuns în sistem prin intermediari, însă pentru multe dintre ele rezultatul a fost același: pierderea libertății și imposibilitatea de a pleca.

Numărul total al victimelor nu poate fi stabilit cu certitudine, documentele fiind incomplete, iar nenumărate femei nevorbind niciodată despre ceea ce li se întâmplase. Estimările istorice variază de la zeci de mii până la aproximativ 200.000.

Lee a supraviețuit.

S-a întors în Coreea după război, dar au trecut aproape cincizeci de ani înainte să vorbească public despre experiența sa.

Mărturia care a spart tăcerea

Data de 14 august are o semnificație aparte tocmai din cauza unei alte femei.

La 14 august 1991, Kim Hak-soon a devenit prima supraviețuitoare coreeană care și-a făcut publică mărturia despre sistemul de sclavie sexuală militară japonez.

Curajul ei a spart o tăcere care durase aproape jumătate de secol.

După ea au început să vorbească și alte supraviețuitoare din Coreea și din alte țări asiatice. Lee Yong-soo și-a făcut publică propria poveste în 1992.

În 2012, Asia Solidarity Conference a ales ziua de 14 august pentru comemorarea internațională a victimelor, iar din 2018 Coreea de Sud marchează oficial această dată la nivel național.

Astăzi însă timpul devine un adversar pe care supraviețuitoarele nu îl mai pot învinge.

Din cele 240 de femei recunoscute oficial de guvernul sud-coreean, 235 au murit. În martie 2026 a murit și Kang Il-chul, una dintre femeile care locuiseră ani întregi la House of Sharing, centrul creat pentru supraviețuitoare și pentru păstrarea mărturiilor lor.

Locul în care odinioară trăiau femeile se transformă treptat într-un spațiu al memoriei.

Fotografii, obiecte personale, mărturii, busturi.

Urmele unor vieți care dispar una câte una.

Japonia și-a cerut scuze, dar disputa nu s-a încheiat

Există un aspect important al acestei istorii care trebuie spus cu precizie: afirmația că Japonia nu și-ar fi cerut niciodată scuze este incorectă.

În 1993, prin declarația Kōno, guvernul japonez a recunoscut implicarea autorităților militare în înființarea și administrarea „comfort stations” și faptul că, în numeroase cazuri, recrutarea femeilor s-a realizat împotriva voinței lor, inclusiv prin constrângere și înșelăciune, exprimând scuze și remușcări.

În 2015, Japonia și Coreea de Sud au încheiat un nou acord, premierul japonez Shinzo Abe exprimând din nou scuze, iar Japonia oferind un miliard de yeni unei fundații destinate sprijinirii supraviețuitoarelor.

Cele două guverne au declarat atunci problema rezolvată „definitiv și ireversibil”.

Dar pentru Lee Yong-soo și alte supraviețuitoare, lucrurile nu s-au încheiat.

Ele au susținut că nu au fost consultate suficient în procesul care a dus la acord și că sprijinul financiar și scuzele politice nu pot înlocui ceea ce ele solicită: recunoașterea responsabilității juridice și o soluție în centrul căreia să se afle chiar victimele.

În 2017, o comisie de analiză instituită de Ministerul de Externe sud-coreean a concluzionat că procesul care dusese la acordul din 2015 nu reflectase suficient o abordare centrată pe victime.

Japonia, în schimb, susține că problemele privind despăgubirile au fost soluționate prin acordurile dintre cele două state și că înțelegerea din 2015 a confirmat caracterul definitiv al soluției.

Și tocmai aici se află conflictul care continuă.

La 97 de ani, Lee mai cere un singur lucru

Lee Yong-soo dorește ca problema să ajungă în fața Curții Internaționale de Justiție.

Nu poate merge însă singură acolo și depune o plângere, deoarece Curtea Internațională de Justiție soluționează litigii între state, nu procese penale individuale, iar pentru ca un asemenea demers să poată exista sunt necesare condiții juridice privind jurisdicția Curții și implicarea statelor.

Cererea ei are însă o semnificație profundă.

După mai bine de opt decenii de la ceea ce a trăit în adolescență și după mai bine de trei decenii în care și-a spus public povestea, Lee nu mai cere lumii să afle ce s-a întâmplat.

Lumea știe.

Documentele există.

Mărturiile există.

Memorialele există.

Ea cere ca memoria să nu fie confundată cu dreptatea.

Pentru că există poate ceva profund dureros în imaginea unei femei de 97 de ani care ajunge într-un scaun cu rotile la o ceremonie dedicată victimelor și continuă să vorbească despre aceeași rană pe care o purta când era adolescentă.

Generațiile s-au schimbat, guvernele s-au schimbat, tratatele au fost semnate, monumentele au fost ridicate, iar dintre cele 240 de femei recunoscute oficial de Coreea de Sud au mai rămas doar câteva.

Dar Lee Yong-soo continuă să vorbească.

Nu pentru ca vina să fie transmisă oamenilor de astăzi pentru faptele generațiilor trecute, ci pentru ca ceea ce li s-a întâmplat acelor femei să nu fie redus la o notă de subsol într-o carte de istorie.

Uneori, cea mai grea luptă nu este aceea de a supraviețui unei nedreptăți, ci aceea de a trăi suficient de mult încât să vezi cum lumea începe să uite. Iar memoria adevărată nu înseamnă să păstrăm ura, ci să avem curajul de a privi trecutul fără să-l ascundem și fără să le cerem victimelor să tacă doar pentru că au trecut prea mulți ani.

O întrebare rămâne: poate un conflict istoric să fie declarat „definitiv și ireversibil rezolvat” de două guverne atunci când supraviețuitoarele consideră că vocea lor nu a fost ascultată?

#LeeYongSoo #ComfortWomen #CoreeaDeSud #Japonia #Istorie #DrepturileOmului #MemorieIstorică #AlDoileaRăzboiMondial #FemeileDeConfort #SăNuUităm