£££

 Hoomio și Iola – copiii pe care lumea i-a numit „sălbatici”, înainte să învețe să-i privească drept oameni

În anii 1860, într-o epocă în care spectacolele ambulante atrăgeau mulțimi dornice să vadă tot ceea ce era prezentat drept neobișnuit, exotic sau nemaivăzut, doi copii au fost aduși în fața publicului sub o poveste atât de spectaculoasă, încât puțini dintre cei care cumpărau un bilet se mai întrebau cât adevăr exista în spatele ei.

Numele sub care au devenit cunoscuți erau Hoomio și Iola.

Erau frate și soră.

Dar organizatorii spectacolelor nu îi prezentau pur și simplu ca pe doi copii.

Publicitatea îi numea „The Wild Australian Children” – „Copiii sălbatici australieni”, iar spectatorilor li se spunea că fuseseră descoperiți undeva în îndepărtatul interior al Australiei, printre oameni izolați de lumea considerată atunci „civilizată”.

Pentru publicul occidental al secolului al XIX-lea, fascinat de relatările despre teritorii îndepărtate, popoare necunoscute și presupuse „rase pierdute”, povestea era aproape irezistibilă.

Oamenii veneau să-i vadă.

Îi priveau.

Îi studiau.

Și probabil plecau convinși că întâlniseră doi copii proveniți dintr-o lume misterioasă.

Numai că exista o problemă fundamentală.

Aceea nu era povestea lor adevărată.

Relatările istorice ulterioare indică faptul că Hoomio și Iola erau, de fapt, copii din Statele Unite și prezentau microcefalie, o condiție caracterizată printr-o circumferință a capului mai mică decât cea obișnuită pentru vârstă și sex și care poate fi asociată cu diferențe în dezvoltarea creierului.

Într-o societate modernă, primul nostru gând ar trebui să fie către nevoile copilului, îngrijirea sa și dreptul său la demnitate.

În lumea spectacolelor din secolul al XIX-lea, diferența putea deveni însă o afacere.

Iar trupurile celor doi copii au devenit materia primă pentru o poveste inventată de adulți.

În loc ca publicului să i se spună cine erau cu adevărat, în jurul lor a fost construită o identitate exotică, suficient de misterioasă pentru a vinde bilete și suficient de spectaculoasă pentru a alimenta imaginația oamenilor.

Un material promoțional publicat în 1864 mergea până la a descrie presupusa lor descoperire și drumul către ceea ce autorii numeau „civilizație”, consolidând impresia că spectatorii aveau în față supraviețuitorii unei lumi necunoscute.

Hoomio și Iola au ajuns astfel parte din cultura spectacolelor ambulante și a așa-numitelor sideshows, extrem de populare în acea perioadă.

Diferența lor fizică a devenit spectacol.

Originea lor a devenit poveste.

Iar identitatea lor adevărată a fost împinsă undeva în spatele afișelor.

Poate tocmai aceasta este partea cea mai tristă a poveștii lor.

Copiii erau reali.

Condiția lor era reală.

Dar povestea prin care erau vânduți publicului fusese construită în mare parte de alții.

În spatele numelor tipărite cu litere mari pe afișe existau două ființe umane care nu aleseseră epoca în care se născuseră, nu aleseseră condiția cu care veniseră pe lume și, fiind copii, cu atât mai puțin puteau înțelege ori controla felul în care adulții aveau să-i prezinte lumii.

Iar aceasta nu este doar povestea lui Hoomio și Iola.

În secolul al XIX-lea și chiar la începutul secolului XX, numeroase persoane cu dizabilități, malformații congenitale sau particularități fizice neobișnuite au fost expuse în asemenea spectacole, uneori sub identități inventate și povești exotice menite să amplifice curiozitatea publicului.

Pentru unele persoane adulte, această industrie putea oferi inclusiv venituri și un anumit grad de independență într-o societate care le oferea foarte puține alte posibilități, motiv pentru care istoria sideshow-urilor este mai complicată decât o simplă poveste despre exploatare.

Dar Hoomio și Iola erau copii.

Și tocmai de aceea povestea lor ne obligă să privim dincolo de fascinația epocii.

Mai mult de 160 de ani mai târziu, nu trebuie să-i mai privim așa cum îi privea publicul care se înghesuia să-i vadă.

Nu trebuie să vedem niște „copii sălbatici”.

Nu trebuie să vedem o curiozitate.

Și nici două personaje dintr-o legendă exotică.

Putem vedea pur și simplu doi copii.

Un frate și o soră.

Doi oameni care aveau nume, o origine adevărată și o existență dincolo de etichetele pe care alții le lipiseră asupra lor.

Poate că nu vom putea reconstrui niciodată toate detaliile vieții lor și nici nu vom putea afla ce simțeau atunci când sute de străini îi priveau, însă putem face astăzi ceea ce societatea vremii a făcut prea puțin:

să le restituim demnitatea.

Pentru că diferența unui trup nu transformă omul într-o curiozitate, iar o dizabilitate nu șterge nici personalitatea, nici sentimentele și nici dreptul fundamental de a fi privit ca o ființă umană.

Poate că adevăratul mister al poveștii lui Hoomio și Iola nu a fost niciodată locul din care proveneau.

Misterul este cât de ușor au putut mii de oameni să accepte povestea extraordinară care le fusese oferită, fără să se oprească o clipă și să întrebe:

„Dar cine sunt, de fapt, copiii din spatele poveștii?”

Istoria nu ne învață numai prin eroi, războaie, descoperiri și mari realizări, ci uneori ne învață arătându-ne felul în care societățile din trecut i-au tratat pe cei vulnerabili și obligându-ne să ne întrebăm dacă noi am devenit cu adevărat mai buni.

Hoomio și Iola nu au nevoie să fie amintiți pentru legenda inventată în jurul lor, ci pentru adevărul mult mai simplu și mai important că diferența nu anulează demnitatea unui om.

După mai bine de un secol și jumătate, poate că cel mai frumos lucru pe care îl putem face pentru ei este să le luăm înapoi eticheta pe care spectacolul le-a pus-o și să le redăm ceea ce nu ar fi trebuit să le fie luat niciodată:

dreptul de a fi văzuți, înainte de toate, ca oameni.

#Hoomio #Iola #WildAustralianChildren #PovesteAdevărată #Istorie #Copii #Demnitate #Dizabilitate #Microcefalie #Sideshow #IstorieSocială #LecțieDeViață #OameniUitați #Respect #Umanitate