Destul de multa vreme am turat motoarele dincolo de limita posibilitatilor. Stiam ca, in timp, ma pricopsisem cu anumite carente: evidenta si dovedita era carenta organismului in fier (o anemie destul de accentuata, dar instalata suficient de lent pentru ca organismul sa se obisnuiasca cu ea si sa nu resimta acut anumite simptome ce ar fi dat de banuit ca ar fi existat asa ceva in organism). Din cauza anemiei, organismul nu se oxigena suficient si adesea aparea senzatia de oboseala, de ameteala, de toleranta redusa la efort. Repet, la inceput organismul reusea ca prin minune sa compenseze destul de bine dezechilibrul aparut si simptomele nu erau asa de evidente, asa ca afectiunea a fost descoperita absolut intamplator.
La inceput mi-am zis ca merge si asa treaba. Ca dezechilibrul se va corecta de la sine printr-o alimentatie mai buna, ca voi face fata in continuare provocarilor. Numai ca, in lunile urmatoare, stresul s-a accentuat. Desi trebuia sa ma astept oarecum ca unele provocari vor putea fi mai mari, stresul s-a accentuat, in timp, dincolo de asteptarile mele. Crezusem ca voi putea remedia usor unele lucruri, dar nu a fost asa. Mai mult chiar, mi-am neglijat starea de sanatate, nu am monitorizat-o si, ca atare, nici nu am luat la timp masuri de remediere. Cum era de asteptat, la un moment dat organismul a clacat si au inceput sa apara anumite simptome; la un moment dat am avut un puternic atac de panica, probabil din cauza ca organismul incerca sa faca fata situatiei exagerand cu productia de adrenalina. Vreo 2-3 saptamani am tinut-o asa intr-o veselie, cu palpitatii ingrozitoare, ameteli pana aproape de lesin, de imi era si frica sa ies pe strada; chiar atunci cand eram nevoita sa pornesc la drum si la treaba, simptomele se accentuau brusc si incercam cu disperare sa ma agat de orice punct de sprijin ca sa pot merge mai departe. Mi-am spus ca prin perioade mai prelungite de odihna se vor potoli lucrurile; numai ca nu a fost suficient. Panica s-a transformat intr-o anxietate aproape continua si in fobia fata de spatii largi. Pur si simplu evitam instinctiv locurile in care nu gaseam puncte de sprijin la indemana. Am continuat sa cred, vreun an si jumatate, ca totul se va rezolva de la sine; nu a fost asa, astfel incat la un moment dat am apelat la sfatul unui coleg de breasla care sa imi spuna cum sa scap de aceasta stare de permanenta dependenta de ajutorul cuiva: vroiam sa ajung din nou sa ma misc libera oriunde si oricand. Ca atare am inceput mai intai, prin tratament medicamentos (caci nu se putea altfel in acel stadiu), sa imi calmez putin sistemul nervos astfel incat sa poata disparea starea de anxietate permanenta. A durat ceva timp, cel putin cateva luni bune, sa constientizez ca se poate reveni prin autocontrol la starea dinainte. Numai ca se pare ca eram din ce in ce mai slabita fizic, caci incepusem sa nu mai fac fata asa cum trebuie efortului fizic si psihic. Intrasem ca intr-un fel de cerc vicios: stresul imi afectase sanatatea, iar sanatatea precara imi crea stari suplimentare de stres. Obligatiile de serviciu le indeplineam din ce in ce mai fara chefsi mai cu intarziere. Ca urmare incepeam sa devin "ciuca batailor", caci nimeni nu credea ca in realitate nu intotdeauna aveam putere de munca, ci, dimpotriva, ca nu am bunavointa sa ma tin de treaba. De vreo doua ori mi s-a spus explicit: "Ori te tii de treaba, ori zbori de pe post!". A doua oara am remediat problemele stringente si mi-am spus: "Asa nu se mai poate! De acum trebuie sa pun piciorul in prag! Si sa imi organizez viata in asa fel incat sa revin la normal"...
Se pare ca la un moment dat o forma de depresie a trecut razant pe langa mine; o colega, cu ochi de expert, chiar imi sugerase ca as putea fi depresiva, dar sa nu fiu ingrijorata, ca asta se rezolva usor, daca se iau din timp masuri. "Haida-de! Eu depresiva?" mi-am spus. "Poate ca totusi nu sunt in ziua mea cea mai buna. Poate ca sunt putin obosita... Cine stie? Sa nu o iau chiar asa..."
Intre timp am pus cu adevarat piciorul in prag. Am tras tare si am rezolvat, pe cat se putea, problemele cu care ramasesem in urma pe plan profesional. Nu chiar "ca la carte", dar destul de rezonabil, astfel incat sa nu mi se poata reprosa mare lucru si sa existe speranta ca in timp sa reintre totul in normal. Intr-o toamna am profitat de situatia de moment si am repetat o anume analiza de sange care sa imi arate cam in ce stadiu sunt cu anemia cea veche. Rezultatele erau dezastruoase: eram la jumatate fata de limita inferioara a normalului. Ma miram ca mai traiam si ca ma mai miscam, desi abia ma tineam pe picioare. In acel moment mi-am spus: gata cu ideea ca anemia se rezolva doar din alimentatie. Am inceput sa iau suplimente cu fier. Multe.... Curand am inceput sa ma simt mai bine. Inclusiv cu moralul, caci simteam ca am din nou chef de munca, chiar daca cu energia stateam inca destul de prost. Asa ca am inceput sa ma gandesc cum as putea sa recuperez ceea ce pierdusem in toti acesti ani de stare precara de sanatate. Numai ca imi doream atat de multe ca nu stiam cu ce sa incep.
Din fericire, organismul, din subconstientul sau, a inceput sa dea semnale: am inceput sa visez intens, chiar foarte intens. Pe langa medicatie, alimentatie si autoeducatie mai era nevoie de ceva: de odihna. Multa odihna. Odihna prin somn si odihna activa. o ora sau doua in plus de somn (pe zi!!) si odihna activa prin activitati din ce in ce mai variate. Totul trebuia recuperat din mers.
Numai ca in timpul somnului de noapte (si nu numai!) organismul meu dadea semnale: visam, si inca visam destul de mult si de intens. Atat de intens incat visul aproape ca parea realitate. In timp imi dadeam seama ca prin vis organismul isi cerea unele drepturi neglijate mult timp.
Ca sa exemplific... Noaptea trecuta, de pilda, m-am visat ca eram impreuna cu mama; veneam de undeva impreuna si il asteptam pe tata sa ne ajunga din urma. Ca sa nu asteptam in mijlocul strazii, am intrat intr-un parc. Ca pozitie, semana mult cu parcul municipal al orasului. Numai ca parea cu mult mai mare. Am inaintat, cu gandul sa ne asezam pe o banca nu departe de intrare, tocmai ca sa il vedem pe tata cand vina si sa ne vada si el pe noi. Numai ca eu am insistat sa mergem mai depare si sa ne plimbam putin. "Lasa ca nu ne ducem prea departe! Apucam sa vedem cand apare tata sau ne vede el pe noi!"... Parca ma tragea ceva sa vad cat mai mult verde, cat mai multe alei, cat mai multe plante, arbori, peisaje, flori... Curand m-am trezit adanc afundata in imensitatea parcului, haladuind printre arbori, cu tot felul de animale si pasari tasnind pe langa mine in toate directiile. Acum chiar ca mi-as fi dorit sa gasesc iesirea din parc. Se pare ca prin acest vis
Organismul imi da semne ca ar trebui sa petrec cat mai mult timp cu fata spre natura, fie ca stau in balcon si privind afara, fie ca ma plimb prin oras, pe strazi, prin parc sau prin zonele cu spatiu verde. Tocmai ca sa imi oxigenez organismul, sa ma reinvat arzand calorii in plin aer curat, astfel ca si mintea si corpul sa aiba activitate intensa.
In alte nopti ma visam inconjurata de carti. Nu una sau cateva carti, ci rafturi intregi suprapuse. Dulapuri intregi de carti. Cele din biblioteca de acasa sau din bibliotecile altor persoane, rafturi intregi de carti din biblioteca publica sau din librarii. Carti de pe tarabe sau din vitrine. Sau, in alte nopti ma visam ca reluam studiile: din scoala generala, liceu, facultate, studii postuniversitare. Sa fie asta un semn ca propriul creier isi doreste din nou sa studieze, sa citeasca, sa recupereze informatii, sa acumuleze informatii noi?
De aici as trage cateva concluzii:
- Niciodata o problema nu se rezolva de la sine. Trebuie actionat imediat ce apar semne sau chiar inainte de aceasta. Viata se organizeaza in mod activ. Nimic nu se rezolva de la sine.
- Nimic nu se rezolva "dupa ureche". Totul se rezolva inteligent cu rigoarea unui specialist in domeniu, cautand cauza si rezolvand acolo tot ce se poate rezolva. Solutiile nu le da vecinul de peste drum sau cineva oarecare pe internet, ci doar acel specialist care stie cum stau lucrurile, care stie sa studieze problema si sa rezolve lucrurile. Totul este sa stim sa cerem ajutor. Si sa stim cui si cand sa cerem ajutorul, fara jena, fara retineri.
- Trebuie sa stim sa ne observam propriul organism. Sa il urmarim cum functioneaza, sa ii "ascultam" semnalele, sa ne cunoastem propriul corp si sa invatam sa avem grija de el constant si la timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu