$$$

 Ioana și Sergiu Celibidache – Istoria unei mari iubiri

Sergiu Celibidache s-a nascut pe 28 iunie 1916, la Roman, jud.Neamt.

Ioana-Sergiu Celibidache: “Ne certam, dar nu ne plictiseam”!

”- Stii tu cine este Ioana? l-a intrebat odata Sergiu Celibidache pe un prieten de-al sau.

– Stiu si eu?! bangui acela de teama unui raspuns gresit.

– Ioana este insasi viata!

Zeci de ani mai tarziu, dupa disparitia fizica a marelui compozitor si dirijor roman, fu randul Ioanei sa-si intrebe o prietena:

– Tu stii cine era Sergiu? Imi manca aerul! Nu voia saracul, dar mi-l manca. Eu nu mai respiram. Si cred ca am fost un fel de eroina ca i-am rezistat.

Exuberanta, frenetica in felul ei de a trai, „ o cratita mereu in clocot” cum se descria ea insasi, dar in aceeasi masura calda si apropiata, o femeie plina de har spiritual, si nu in ultimul rand , o pictorita de mare talent , supranumita „sora mai glumeata a lui Paul Klee”, Ioana Celibidache a fost timp de 45 de ani nu doar sotia lui Sergiu Celibidache, ci insasi viata lui.

S-au intalnit in Buenos Aires la Teatrul Colon unde Celibidache, in varsta de 38 de ani, se afla in turneu cu orchestra Filarmonicii din Berlin. Ioana venise in Argentina cu al doile ei sot, Nicolae Duca, „baiat de baiat”, „licentiat in drept” , cu un cap de „fanariot afurisit” doar ca sa-i arunce rutinii vietii manusa provocarii unei aventuri.

In acea seara orchestra interpreta Simfonia a IV-a a lui Brahms. Cand l-am vazut pe Sergiu Celibidache, spunea ea mai tarziu, octogenara deja, am fost ca lovita de apoplexie. Nu mai vazusem si nu mai auzisem asa ceva pana atunci. Ce a facut tanara Ioana de 26 de ani care la 4 ani era „praf” dupa baiatul spalatoresei familiei ei; la 9 ani era „lulea” dupa baiatul bancherului parintilor ei, iar la 15 ani era deja maritata? Dupa concert a mers direct in cabina lui Celibidache sa-i ceara un autograf pe programul orchestrei. A fost un „coup de foudre” pentru amandoi!

– Sergiu m-a masurat cu privirea de jos in sus, apoi s-a uitat cu privirea catifelata in ochii mei si am plecat zbuciumata …

Ajunsa acasa, Ioana, fara pic de retinere, ii declara sotului:

– Draga, l-am gasit pe barbatul vietii mele!

Si a plecat. A lasat totul si a plecat. Sotul a crezut ca e o joaca, o gluma, ca Ioana a innebunit. Spera intr-o revenire a ei dupa ce-i trece frenezia amorului. „Jamais!” a fost raspunsul Ioanei. „Je suis partie pour la vie!” Si asa a fost. Timp de 45 de ani, pana la disparitia pamanteasca a lui Sergiu Celibidache, Ioana l-a urmat pretudindeni, cu sevaletul sub brate, oriunde acesta avea concerte: Italia, Anglia, Danemarca, Suedia, Germania … Intrebata cat de greu sau cat de usor i-a fost sa traiasca atatea ani in intimitatea lui Celibidache, Ioana Celibidache raspundea senin: ”Nu stiu. Mie mi s-a parut a fi un dar de la Dumnezeu.” Despre Sergiu Celibidache s-au scris nenumarate biografii, dar „una mai proasta decat alta”, spunea Ioana Celibidache, deoarece nici una nu a reusit sa patrunda esenta clocotului existential al dirijorului.

Celibidache era altfel: un tumult, un vulcan, o furie, foarte critic, disciplinat, nu accepta mediocritatea. Un om care-si cunostea valoarea, dar care adesea se purta ca un copil. Te jucai cu el, era vesel, era amuzant. In cartea „ Sergiu altfel …” Ioana Celibidache vorbeste despre Omul Celibidache, despre felul acestuia de a fi, despre obiceiurile si comportamentul lui cu care s-a obisnuit atat de greu: sa fii prezenta la cele 5 min. de rugaciune ale dirijorului inainte de concerte, sa fii disciplinata, sa fii punctuala in orice, sa fii intotdeauna acasa cand venea de la repetitii. Cat de usor poate fi sa stai alaturi de o fiinta care traia exclusiv prin orchestra si repetii, iar tu sa fii mereu disponibila pentru el? Era acaparator, spunea Ioana Celibidache, nu puteam sa fac tot ce-mi doream.

Daca reuseam sa ies cumva de sub umbra lui, Sergiu intotdeauna ma determina sa inteleg ca e foarte important sa stau cu el. Si tot ea gasea raspunsul vindecator: ”Dar si eu eram la fel, ingrozitor de acaparatoare”. Doua firi atat de profund personalizate artistic, atat de libere in cuget au trait esenta iubirii fara a umbri calea destinului celuilalt. Dimpotriva. Sergiu, spunea Ioana Celibidache, m-a crescut. Eu eram tanara si toata teoria lui despre viata am absorbit-o ca un burete. El a fost cel care a incurajat-o sa urmeze cursuri de pictura si tot el era cel mai dur critic al tablourilor ei.

– Ce-s chestiile astea? Intreba Celibidache dupa ce privea indelung un tablou pe care sotia sa il semna simplu cu „Ioana”. Unde vrei sa ajungi? Nu vezi ca nu-i organic?

Pentru Ioana Celibidache pictura a fost cea care i-a adus totul in viata, inclusiv pe Sergiu Celibidache. Am descoperit pictura in el, spunea ea. Eu intotdeauna am mazgalit. Nu cautam. El m-a invatat sa caut. Spre sfarsitul vietii marele dirijor a carui concerte erau „adevarate liturghii simfonice” (Klaus Umbach), privea timp indelungat tablourile Ioanei in care nu erau pictate lucruri ci efecte, stari si o intreba: ”Cum faci tu sa ajungi la Dumnezeu cu pictura?”. Ioana nu-i raspundea. Nu eram demna de raspuns, spunea ea.

Si totusi Iubirea nu e de ajuns? Unora le este de ajuns.

Au existat certuri, dispute sau conflicte in familia Celibidache? Bineinteles ca au existat, spunea razand Ioana Celibidache, amintindu-si cum a plecat odata de acasa suparata ca sotul ei nu vroia in ruptul capului sa inchida gastele pe care le aveau la „casa de moara” , vila lor ce se afla la 100 km de Paris. Gastele sau eu, a fost ultimatumul Ioanei. Celibidache a ales gastele, iar sotia si-a facut bagajele si a plecat … pentru cateva zile cand dirijorul a cedat in defavoarea gastelor. „Ne certam, dar nu ne plictiseam!” pare a fi secretul fericirii familiei Celibidache. Sa inveti sa razi cu „adversarul”, nuanta mai tarziu Ioana. Sa razi chiar daca nu ai de ce, altfel , te plictisesti de te ia dracu! Asa au ras 45 de ani!

– Barbatul meu s-a prapadit asa, dintr-o data. Dupa moartea dirijorului in anul 1996 Ioana Celibidache a intrat „intr-un tunel al durerii”. A incetat sa picteze, iar cei 5 caini Saint-Bernard pe care dirijorul ii ingrijea personal, au refuzat mancarea pierind de foame. Viata isi pierduse sensul. Salvarea a venit tot de la Celibidache: Ioana a inceput sa scrie despre el, astfel stiindu-l aproape, veghind asupra ei. Sergiu e aici, spunea ea absolut convinsa. E cu mine. Nu e mort. E transparent.

Viata este un dar ce ni se retrage la un moment dat. Ea nu dainuie si nu ar trebui sa avem aceasta pretentie la dainuire” , spunea la apusul vietii (2012) Ioana Celibidache.

Sa nu uitam, insa, sa radem asa cum au facut-o Ioana si Sergiu Celibidache. Si au fost fericiti ca nimeni altii in aceasta lume.

$$$

 Stefan Luchian moare in zorii zilei de 28 iunie 1916...

„Este între morți și cadavre o deosebire, cadavrele continuă să moară și morții încep să trăiască. Neașteptând să-i cotropească anchiloza reumatismelor sentimentale și diabetul psihologic, de care suferă, sub pretext de rafinament și cumințenie obeză, inspirația și valoarea marelui partid economic și de bursă al turmei oficiale de pictori, părăsită de dânșii, înlăturând cadavrele din drumul lor, artiștii grupați sub steagul agil al Artei române s-au asociat însă cu un mort, cu cel mai tânăr, mai viu și mai revoluționar dintre morți, cu Ștefan Luchian, sfântul și mucenicul picturii românești”, scria cu elan Tudor Arghezi în prefața catalogului la expoziția grupului Arta română, din primăvara anului 1920. În acel an, se făceau patru ani de la moartea pictorului, cel supranumit cu afecțiune poetul plastic al florilor.

Născut la Stefanesti, Botosani, pe 1/13 februarie 1868, într-o familie avută, Ștefan a simțit de timpuriu chemarea penelului, mai mult ca pasiune, nu neapărat ca profesie.

Când avea cinci ani, familia s-a mutat în București, unde părinții lui au cumpărat o casă pe strada Popa Soare din pitoreasca mahala Mântuleasa.

Aici, se bucura de grădinile încărcate cu flori ale oamenilor și se întrista când le privea, la sfârșit de toamnă, cum păleau și mureau.

„Dacă aş fi pictor, aş păstra macii pe pânză. Şi nu numai macii, ci şi celelalte flori, care-şi pierd culorile, când sunt presate în ierbar”, spunea.

La vârsta copilăriei, a primit de la o mătușă ca dar de Paște „o stea cu acuarele d-acelea proaste”: „Mama îşi bea cafeaua afară, în pridvor. Eu, ca un diavol, m-am strecurat în odaia de musafiri. O uitase descuiată. M-am aşezat la un perete şi dă-i, şi dă-i! Îmi pusesem în gând s-o fac pe Safta, bucătăreasa noastră. Mă, şi era urâtă! Biata mama, ce mai întindea de noi…”

Cu toate că nu a fost un elev silitor, la desen nu avea concurență: „Făceam desenul la toată clasa, pe treizeci de gologani. Atât era tariful”.

După moartea tatălui, mama lui a crezut că i-a hotărât destinul: Ștefan va fi militar ca și tatăl său. Nu dorea să fie pictor, deoarece credea ea, nu e o meserie bănoasă. L-a avut ca exemplu pe tatăl soțului ei, tot pictor, care a ajuns sărac și nevoit să colinde sate ca să zugrăvească biserici pentru câțiva bănuți.

Așa că, l-a înscris pe băiat la Școala de Infanterie, însă, la examen, lui Ștefan, care nu se vedea chip militar, nu i-a fost greu să convingă comisia de examinare să-l pice. În acest fel, s-a înscris la Școala de Belle Arte, apoi a mers și a studiat la școli de artă din München și Paris.

În primii ani, când încerca să se facă și el cunoscut prin arta lui, scria Gabriela Rus, într-un studiu dedicat pictorului, Luchian a suferit imens pentru că nici colegii, nici ziariștii care vorbeau despre munca lui nu l-au înțeles și făceau afirmații de genul „un artist poate fi mai mult decât un pierde-vară, care lucrează la voia întâmplării”. Într-un articol din ziarul „Naționalul” din 1894, era numit „un leneș distins”.

Chiar dacă nu l-au fericit asemenea remarci, artistul a știut că va trebui să muncească mult mai mult și pentru a pune capăt unor asemenea prejudecăți.

Jurnalistul N. Petrașcu a fost primul care a observat și a scris în 1894 un articol despre prospețimea picturii lui Luchian: „Dacă e în lumea noastră o boală generală ce s-a întins și ne cuprinde, e boala tristă a platitudinii, a banalității corecte, reci și mute… Când se întâmplă de întâlnești un om cu o notă originală în viață, în gândire, în artă, te simți impresionat extraordinar. Simți răcoarea pe care ți-o dă dimineața zilei, ai impresia primăverii, ești în iluzia fericirii ce ți-o desfășoară închipuirea copilăriei”.

Poetul și criticul de artă Alexandru Bogdan-Pitești, care a susținut și promovat intens arta lui Luchian, a legat o prietenie cu pictorul și i-a oferit multe sfaturi constructive. El a scris numeroase articole în care și-a arătat entuziasmul față de pictura lui Luchian, spunând că, din generația lui, „extrem de banală”, a avut cea mai puternică personalitate.

„Suflet duios, inimă de poet, el este cam rebel tehnicii savante după un anume calapod… în operele sale este o mare intensitate de viață… La el, niciodată un tablou nu este o minuțioasă descripție a naturii… pentru el, arta nu este o simplă reproducție a vieții. El caută să puie în ceea ce face ceva din el, din sufletul lui, din ceea ce simte, fie o idee fie o senzație. Are o viziune încântătoare a naturii, dar întotdeauna adaugă la aceasta și nota sa personală, simțirea sa.”

Scriitorul elvețian Léo Bachelin, care în 1889 a venit în România și a ocupat funcția de bibliotecar al regelui Carol I, spunea că „Luchian încorporează lumina în culoare”.

Din 1901, primele semne de boală s-au făcut simțite. Bătălia pe care pictorul a dat-o pentru a îndura suferințe, lipsuri, tristeți, s-a simțit în lucrările lui din care răzbatea bucuria în fața naturii, cum nota Ștefan Dițescu în cartea Luchian.

Timp de aproape un sfert de veac a trăit modest, în cartierele sărace ale Bucureștiului, nevoit să se mute mereu și să înfrunte mizerie, frig și, ceea ce durea și mai rău, indiferența contemporanilor care spuneau că arta lui nu producea nimic și, în urma vreunei expoziții, nu câștiga mai mult ca un „lampagiu de la primărie”.

Bolnav, și-a păstrat totuși voioșia și optimismul și, ieșit din spital, era fericit că poate să picteze în continuare și nu era totul pierdut.

În martie 1904, a avut o lucrare la expoziția Tinerimii artistice, pe care a vizitat-o și Nicolae Grigorescu. Tot Grigorescu i-a cumpărat acel tablou și, impresionat, acesta a exclamat: „În sfârșit am un urmaș!”, dar nu un epigon.

În ultima lună din acel an a avut prima expoziție personală în București, cu 50 de lucrări. În urmă cu doi ani îi spunea bunului lui prieten, critic și colecționar de artă, Virgil Cioflec, într-o scrisoare: „Ca să vinzi pictură, fie în București sau aiurea, îți trebuiesc multe! Să fii introdus, să ai cunoștințe bune, să ai reputație și eu din toate astea nu am nici una” .

Mai nimeni nu a fost să-i vadă expoziția, ceea ce l-a făcut pe Virgil Cioflec să scrie: „Nepăsarea aceasta este o ofensă, un act de nedreptate față de un artist de valoare, bolnav și sărac, ce nu a umblat niciodată după milogeli”.

Tot el a povestit acel moment sfâșietor pentru artist: „Încărcăm tablourile să le ducem îndărăt. Pe-o dimineață tristă de iarnă, amândoi pășim după sanie, cu capul în pământ. Acasă, le răzimăm de zid, cu fața la perete. Babacu, prăpădit, foarte abătut, se suie-n pat, cu paltonul pe el. Întins pe spate, cu mâinile pe după ceafă, se uită fix în tavan. Geamurile sunt înghețate. În sobă, două crâmpeie de lemne sâsâie, încearcă să s-aprindă. Se face o tăcere lungă dureroasă.

– O să intru iar în spital…

Două lacrimi mari, ca două boabe, îi scapă printre pleoapele grele, peste obrajii nemișcați, palizi.”

Din 1909, nu s-a mai putut mișca, avea picioarele paralizate și o vedere tot mai slabă. A continuat însă să picteze. Singurul care i-a rămas mereu alături a fost Virgi Cioflec, cel care l-a sprijinit și material.

Spre sfârșitul vieții, când nu mai putea să meargă în mijlocul naturii și să picteze peisaje, florile i-au înviorat viața: „… pentru el, floarea vine ca un mesaj al acestui pământ, care rodește și cântă departe de fotoliul lui și înăuntrul câtorva buchete de mac și micșunele, îi geme sufletul întreg, dornic de ape, de ceruri, de drumuri…”, scria Tudor Arghezi. Ultimele lui flori le-a pictat cu penelul legat de încheietura mâinii și cu ajutorul unor nepoți.

În 1915, a avut ultima lui expoziție personală. Dintr-o dată, toată lumea a descoperit pictura lui Luchian și părea să-l admire. Deși tot mai bolnav, a avut puterea să primească acasă bucuros pe oricine. Negustorii și amatorii de artă veneau tot mai des la pictor și tablourile lui au intrat, cum scria Tudor Arghezi, care l-a vizitat deseori pe pictor, „în casele în care artistul nu putuse să șadă”.

Înainte de a muri, vechiul lui prieten, Virgil Cioflec, i-a făcut o bucurie imensă. Luchian iubea muzica lui Enescu și a mers deseori la concertele acestuia. Imobilizat, regreta că nu mai putea să se bucure de muzica lui Enescu. După un concert, Virgil Cioflec l-a rugat pe George Enescu să-i facă o vizită lui Luchian. Au mers atunci împreună la locuința pictorului și George Enescu a cântat doar pentru pictorul Ștefan Luchian timp de două ore.

Gestul lui George Enescu a fost, scria Petru Comănescu, în cartea Ștefan Luchian, darul celui mai mare liric al muzicii noastre făcut celui mai liric dintre pictorii noștri și care i-a înviorat pentru multe zile sufletul.

În zorii zilei de 28 iunie 1916, pictorul Ștefan Luchian a încetat din viață. Virgil Cioflec a scris primul studiu monografic al pictorului Ștefan Luchian. După moartea prietenului său, el și Tudor Arghezi au scris o serie de articole pentru a-i promova arta și au organizat numeroase expoziții cu lucrările artistului.

După mai mulți ani de la moarte, Ștefan Luchian a început să fie prețuit la adevărata lui valoare artistică. În mare parte, tablourile lui se află în patrimoniul muzeal. În 2013, un tablou al pictorului s-a vândut cu 300.000 de euro, un record pe piața românească de artă.

&__&&&

 28 iunie 1883 – Eminescu a fost dus la spitalul de nebuni în cămaşă de forţă

În fiecare an, în această zi de 28 iunie, ar trebui să ne cutremurăm cu toţii şi să ne întrebăm: cum a fost posibil ca în 1883, la numai 33 de ani, însuşi Mihai Eminescu să fie pus în cămaşă de forţă şi aruncat în spitalul de nebuni printr-un complot pus la cale de cei mai buni „prieteni” ai săi?

Culmea este că mereu apar cîţiva specialişti care vor şi azi să legitimeze tragedia de acum 137 de ani printr-o „nebunie” certă, deşi documentele arată cu totul altceva. Culmea acestei mistificări a dus chiar la apariţia unui volum colectiv, „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, coordonat de acad. Eugen Simion, în care 13 academicieni au vrut să certifice acest fals, în tentativa de a impune „o dată pentru totdeauna” teoria falsă a nebuniei lui Mihai Eminescu.

BILETUL PRIMIT DE MAIORESCU DE LA SOŢIA LUI IOAN SLAVICI

În dimineaţa acelei zile de 28 iunie 1883, la ora 6 dimineaţa, Titu Maiorescu primeşte un bileţel de la Ecaterina Slavici, născută Szöke, scris pe o carte de vizită, în care i se spune: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu”! Aflăm acest lucru chiar din „Însemnările” lui Titu Maiorescu:

După cum se vede, în această însemnare din ziua de 28 iunie 1883, practic, Titu Maiorescu devoalează întregul plan al internării forţate a lui Mihai Eminescu în ospiciul dr. Şuţu! Argumentele care susţin această afirmaţie sînt atît de simple, încît îi umplu de ridicol pe toţi cei care continuă să justifice internarea lui Eminescu pe baza nebuniei. Să le mai trecem o dată în revistă:

– 1. Biletul nevestei lui Slavici a rămas şi astăzi să înlocuiască stabilirea unui diagnostic măcar pe baza unei simple consultaţii. O absurditate pe care o susţin constant toţi detractorii de azi ai lui Mihai Eminescu.

– 2. Pe baza acestui bileţel, Titu Maiorescu a decis cu de la sine putere să se ducă la ospiciul dr. Şuţu şi să-l interneze IMEDIAT pe Eminescu, plătind chiar 300 de lei pe lună, fără ca măcar să-l vadă pentru a se convinge dacă presupunerile Ecaterinei Slavici avea sau nu o bază reală. A fost însoţit de Simţion, cel cu care a pus la cale scenariul internării.

– 3. Deşi, conform aceleiaşi însemnări, la ora 10 Mihai Eminescu a venit la el acasă, Titu Maiorescu nici măcar nu-l anunţă că i-a plătit deja internarea la ospiciul de nebuni, ci îl trimite la „Societatea Carpaţii”, de unde, „potrivit înţelegerii” cu Simţion, trebuia dus la „nebuni”. Simţion este exact cel care avea să semneze şi Procesul-verbal întocmit de poliţie la Băile Mitraşevschi, de unde a fost ridicat cu forţa Mihai Eminescu.

– 4. Maiorescu spune fără dubii că planul era ca Eminescu să se ducă la „Societatea Carpaţii”, adăugînd aceste două propoziţii-cheie: „De acolo e vorba să fie dus la dr. Şuţu. Numai de s-ar face asta fără greutate!”

UN COMPLOT ÎN TOATĂ REGULA

Acesta era planul, descris chiar de Titu Maiorescu, conform căruia, imediat după primirea biletului de la Ecaterina Slavici, Mihai Eminescu era deja condamnat la internarea forţată, lucru care avea să se producă efectiv în seara zilei de 28 iunie 1883, la ora 19, odată cu încheierea acelui Proves-verbal din Băile Mitraşevschi de către comisarul Nicolescu, semnat chiar de Simţion şi Ocăşanu de la Societatea „Carpaţii”:

Aşa se încheie ziua de 28 iunie 1883, cea mai neagră zi din istoria literaturii române, începută cu biletul ciudat al Ecaterinei Slavici către Titu Maiorescu şi sfîrşită cu Procesul-verbal întocmit de comisarul Nicolescu în Băile Mitraşevschi. A urmat apoi acel episod crîncen, cînd Mihai Eminescu, „omul deplin al culturii româneşti”, cum îl numea Constantin Noica, a fost pus în cămaşă de forţă, aruncat într-o căruţă cu coviltir şi internat forţat la ospiciul de nebuni al dr. Şuţu!

Tot ce a urmat după această zi de coşmar reprezintă o altă dramă, asupra căreia nu insistăm aici. Despre această tragică zi şi despre consecinţele ei în anii următori ai vieţii lui Mihai Eminescu am scris pe larg în cartea noastră „Asasinarea lui Eminescu”, ce va fi reeditată în zilele următoare.

Un lucru rămîne cert: internarea forţată a lui Mihai Eminescu în ziua de 28 iunie 1883 nu a fost urmarea unui diagnostic medical, ci a derulării unei operaţiuni pusă la cale de „prietenii” poetului, în frunte cu Titu Maiorescu. Orice încercare de a justifica acţiunea complotiştilor nu face altceva decît să-i umple de ridicol pe cei care nu încetează nici azi să urmeze sfatul lui P.P. Carp, cel care-i scria lui Maiorescu chiar în acele zile: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

Răspunsul cel mai potrivit, şi atunci, dar şi acum, rămîne ceea ce scria Alexandru Vlahuţă după moartea poetului ce avea să vină şase ani mai tîrziu: „Într-o ţară cu atîtea nulităţi triumfătoare, un poet atît de mare şi de cinstit nu putea să moară decît într-un spital de nebuni”!

P.S. Dacă ziua de 15 ianuarie, data naşterii lui Mihai Eminescu, a fost declarată „Ziua culturii naţionale”, poate că ar fi potrivit ca ziua de 28 iunie să fie declarată „Ziua presei”, căci în această zi a fost scos din viaţa publică ziaristul Mihai Eminescu!

Sursa: Ion Spanu

$$$

 Spioni faimoși care au vândut Uniunii Sovietice secrete de stat din SUA

În timpul Războiului Rece, pe teritoriul SUA acționau sute de spioni sovietici, cu toții având o singură misiune: „distrugerea marelui dușman al URSS”. Deși nu s-a soldat cu o confruntare armată, rivalitatea dintre SUA și Uniunea Sovietică a fost marcată de tensiuni, suspiciuni și paranoia.

Lupta dintre cei doi giganți mondiali s-a dat mai mereu prin războaie în țări terțe sau în culise, în enigmatica lume a spionajului.

Rusia fura informații din SUA încă din anii ’20

Când vorbim despre spioni sovietici care au lucrat în Statele Unite, gândul ni se îndreaptă, în mod firesc, către Războiul Rece. Cu toate acestea, rușii au început operațiuni de spionaj în SUA încă din anii ’20.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, paranoia tot mai mare a lui Iosif Stalin l-a determinat pe liderul sovietic să infiltreze un număr semnificativ de spioni sovietici în Statele Unite.

Scopul lor? Să afle tot ce se putea despre programele americane de creare a bombei atomice.

Moartea din cauza surmenajului: cum cresc orele suplimentare riscul de deces

  1. John Walker a fost ofițer în Marina SUA și a făcut parte din Flota de Submarine cu Rachete Balistice. Datorită funcției sale, în anii ‘60, Walker avea acces la documente secrete.

Încartiruit la Charleston, Carolina de Sud, și având nevoie de bani, Walker și-a deschis și o mică afacere: un bar, numit Bamboo Shack. Însă cheltuielile cu deschiderea barului, iar apoi încasările mici pe care le avea l-au împins pe Walker într-o groapă financiară.

Problemele cu banii, dublate de alcoolismul soției sale, l-au făcut să vândă informații secrete Uniunii Sovietice. Așa a ajuns Walker să facă parte din armata de spioni sovietici de pe teritoriul SUA.

Walker le vindea rușilor tot ce apuca: coduri radio, planuri utilizate de forțele armate, dar și informații cu privire la coordonatele flotei americane. La o lună după ce Walker a vândut primul material sovieticilor, Coreea de Nord a capturat USS Pueblo, un vas de supraveghere al marinei americane.

Mai târziu, Walker l-a recrutat pe Jerry Whitworth, care avea să ajungă șef peste secția de sonare și care avea acces la și mai multe materiale secrete. Whitworth și fiul său, Michael, precum și fratele lui Whitworth, Arthur, au devenit și ei parte din rețeaua de spioni sovietici.

După ce s-a retras din marină, Whitworth a lucrat ca detectiv particular, dar a continuat, prin fiul său și fratele său mai mare, să obțină și să vândă informații clasificate sovieticilor.

Până la urmă, sfârșitul operațiunilor lui Walker a fost cauzat de fosta sa soție, Barbara. După mai multe încercări de a contacta FBI-ul, în 1984 a reușit, în sfârșit, să-i convingă pe agenți că soțul ei desfășura activități de spionaj.

În schimbul acestor informații, Barbara a primit imunitate. Cercul de spioni sovietici recrutați de Walker a compromis grav capacitatea Marinei Statelor Unite de a comunica în siguranță cu propriile submarine și de a depista submersibilele sovietice în timpul Războiului Rece.

Se estimează că Walker a obținut peste un milion de dolari de la sovietici în schimbul materialelor secrete, de-a lungul anilor. A fost condamnat la trei sentințe de închisoare pe viață, plus 40 de ani pentru spionaj. Jerry Whitworth a primit o sentință de 365 de ani de închisoare.

   2. Alger Hiss, un comunist în guvern

Guvernul american a fost, la rândul lui, împânzit de spioni sovietici. Deși implicarea sa nu a fost niciodată dovedită oficial, potrivit istoricilor, Alger Hiss a furnizat informații secrete Uniunii Sovietice.

Suspiciunile au planat asupra lui foarte mult timp, însă sistemul de justiție american nu a reușit să-i dovedească vinovăția. În timp ce lucra pentru guvern, Hiss a fost acuzat că era membru al Partidului Comunist, dar a negat cu tărie toate acuzațiile.

Mai mult, Hiss l-a dat în judecată pe acuzatorul lui, Whittaker Chambers, pentru defăimare. Chambers a adus probe care arătau că Hiss lucrase ca spion sovietic.

Potrivit lui Chambers, Alger Hiss fusese implicat într-o misiune de obținere de informații referitoare la armele nucleare americane. Mai multe surse independente l-au indicat pe Hiss ca fiind un membru activ al Grupului Ware, o organizație de spioni sovietici cunoscuți că activau în SUA și Canada.

Mai mult, informațiile adunate de FBI indicau în mod clar că Alger Hiss (care lucra la Departamentul de Stat) era un comunist influent.

În pofida acestor informații, Hiss nu a fost niciodată pus sub acuzare, iar apoi fapta s-a prescris.

  3. William Fisher, spionul dat de gol de o monedă

spioni sovietici

Activitatea grupurilor de spioni sovietici de pe teritoriul SUA s-a concentrat în mare parte pe obținerea de informații despre programul nuclear american. Un alt spion care a avut această misiune a fost William Fisher (Rudolf Ivanovici Abel), ofițer KGB.

Acesta a folosit multiple identități pentru a înființa un cerc de spioni în Statele Unite. Abil și priceput, în câțiva ani, Fisher a pus bazele unei rețele de spionaj extinse. Aceasta era sprijinită îndeaproape de ofițeri KGB, atât din Moscova, cât și din SUA.

Fisher a comunicat cu Moscova folosind metode dintre cele mai inedite. Pentru a trimite mesaje codate, folosea monede americane false, goale pe dinăuntru, în care plasa mesaje microscopice.

Deoarece nu trezeau suspiciuni, monedele puteau fi scoase din țară foarte ușor. Însă tocmai acest truc ingenios i-a adus sfârșitul lui Fisher.

Din greșeală, agentul sovietic a plătit cu o astfel de monedă unui băiat care vindea ziare. Moneda s-a deschis când băiatul a scăpat-o jos, iar microfilmul pe care îl conținea a ajuns în curând în mâinile FBI-ului.

În următorii patru ani, cei de la FBI s-au străduit să descifreze informațiile codate de pe microfilm, precum și originea monedei. În mai 1957, Reino Haihanen, un agent KGB căruia i se ordonase să se întoarcă la Moscova, a trădat și a dezvăluit FBI-ului semnificația mesajului.

Fisher este reținut de agenți americani de securitate. 

Tot Haihanen a dezvăluit implicarea lui Fisher în activitățile de spionaj. Prin urmare, Fisher a fost arestat, judecat și condamnat la 30 de ani de închisoare.

Ulterior, a fost folosit ca monedă de schimb pentru pilotul american Francis Gary Powers, capturat de sovietici. După întoarcerea sa la Moscova, fostul spion a devenit lector.

A murit în 1971, fără ca FBI-ul să reușească să aresteze vreun alt membru al rețelei pe care o crease.

4

„Soții nucleari” Julius și Ethel Rosenberg

Soții Julius și Ethel Rosenberg au fost cetățeni americani aflați în centrul unui cerc de spioni înființat, în mare parte, de Julius. Cuplul oferea informații sovieticilor cu privire la cercetarea și dezvoltarea armelor atomice americane.

De asemenea, cei doi au obținut ilegal și au transmis sovieticilor informații despre alte proiecte de apărare americane avansate. Acestea includeau dezvoltarea de motoare cu reacție pentru avioane, sisteme de sonare pentru submarine și sisteme radar.

Rețeaua pe care au dezvoltat-o îi includea pe David Greenglass (fratele lui Ethel), Harry Gold și Klaus Fuchs. Acesta din urmă a fost un om de știință german care a lucrat în programul britanic de dezvoltare a bombei atomice, înainte să se alăture proiectului american Manhattan, la Los Alamos.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Fuchs a transmis informații clasificate soților Rosenberg, care le dădeau mai departe sovieticilor. Când Harry Truman l-a informat pe Stalin, în 1945, că Statele Unite au dezvoltat o armă cu o putere de distrugere nemaiîntâlnită, americanii au observat că liderul sovietic Stalin nu era deloc surprins sau îngrijorat.

Faptul că Stalin știa despre existența bombei atomice era, cel mai probabil, rezultatul acțiunii grupului Rosenberg. Când Al Doilea Război Mondial s-a sfârșit, doar Statele Unite aveau bomba atomică, însă sovieticii au detonat o bombă de test în 1949, spre totala uimire a oficialilor și oamenilor de știință americani.

Investigațiile l-au identificat pe Fuchs drept sursa care fura materialul secret și îl transmitea sovieticilor. Nu după mult timp, rolurile de spioni ale lui Julius și Ethel au devenit cunoscute autorităților.

După condamnarea și executarea soților Rosenberg pe scaunul electric, în 1953, a început o campanie care continuă și astăzi, condusă în mare parte de cei doi fii ai lor. Aceștia încearcă să dovedească nevinovăția părinților lor, susținând că au fost victime ale valului de paranoia Războiului Rece.

Publicarea de documente secrete din fosta Uniune Sovietică a revelat activitățile lor de spionaj de lungă durată împotriva Statelor Unite. Julius acționa ca un curier și dădea informațiile clasificate altor agenți sovietici.

El s-a ocupat cu recrutarea majorității membrilor rețelei care furau informațiile secrete, în timp ce Ethel oferea sfaturi și ghidare. De asemenea, Ethel încasa banii de la sovietici în numele cuplului, ca plată pentru serviciile de spionaj.

   5. Aldrich Ames

Aldrich Ames este unul dintre cei mai celebri spioni sovietici care au acționat pe teritoriul SUA. Specialist în contraspionaj al serviciului american de informații, Ames a lucrat ca spion dublu pentru URSS, iar mai târziu pentru Federația Rusă.

A fost cel mai prolific spion sovietic din SUA, reușind să compromită numeroși agenți americani. Surprinzător este faptul că Ames nu a fost recrutat, ci el însuși și-a oferit serviciile sovieticilor.

Din dorința de a câștiga bani ca să-și plătească imensele datorii pe care le acumulase, din 1985 Ames a transmis Uniunii Sovietice secrete din interiorul CIA.

De-a lungul anilor, a reușit să compromită un număr mare de agenți americani, care fie au dispărut, fie au sfârșit în închisorile sovietice.

Din cauza cheltuielilor prea mari pe care le avea, Ames a atras în cele din urmă atenția CIA, care a început să-l supravegheze. După ce a fost surprins vizitând de mai multe ori ambasada sovietică, Ames a fost arestat, iar ulterior a fost condamnat la închisoare pe viață.

***

 Trei oșence, foste prietene din copilărie, colege de școală mai târziu, se întâlnesc după mai mulți ani, deja mature. După îmbrățișările de rigoare, se întreabă reciproc:

– D-apoi tu, Mărie, luatu-te-ai?

– Luat, dară.

– Si, cum-ui?

– D’apoi, drajile mele, mi-am luat un ficior mândru, chipeș, puternic, numa’ că are un beteșug!

– Dusu-l-ai la doftor?

– Dus.

– Si, ce-o zîs doftoru’?

– O zîs ca-i surd de-o ureche!

– No, las’, că nu-i bai, doar nu trebe să audă toate cele!

– D-apoi tu, Anuță, tu luatu-te-ai?

– D-apoi, cum?!

– Și-al tău, cum-ui?

– Doamne, al meu îi ca o cătană, mere țanțoș pe uliță și îi tare ca un taur, frumos ca soarele, da’ are un beteșug!

– Dusu-l-ai la doftor?

– Dus.

– Si, ce-o zîs doftoru’?

– O zîs ca-i chior de-un ochi, nu vede bine!

– No, las’, ca nu-i bai, doară nu trebe să vadă chiar toate cele!

– D-apoi tu, Minodoră, tu luatu-te-ai?

– Pai, tu fetilor, eu mi-am luat un ficior cum nu s-a mai ezistat pe suprafata pământului! Păi, al meu îi cât bradul, îi deștept, puternic ca un urs, frumos ca o icoană, da’ are ș-al meu un beteșug!

– Da’ ce beteșug are, bată-l norocu’?

– Păi, al meu dimineata mă …, la amiaz’ mă … , seara mă … iară!

– Și, dusu-l-ai la doftor?

– Dus.

– Și, ce-o zis doftoru’?

– O zîs că n-are ținere de minte.

$#$

 Elisabeta Rizea, nascuta in urma cu 115 ani, simbolul rezistenţei anticomuniste: „Îmi făceam cruce cu limba şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic“

 Elisabeta Rizea, supranumită „Viteaza din Nucşoara“, reprezintă simbolul curajului şi jertfei în rezistenţa anticomunistă. Ţăranca din satul Nuşcoara, fără prea multă şcoală, care şi-a petrecut întreaga viaţă în locul de baştină din judeţul Argeş, a fost închisă de comunişti 13 ani pentru faptul că a ajutat şi eroii rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraşului. 

 Nepoata liderului ţărănist Gheorghe Şuţa, ucis de comunişti în 1947, a fost o ţărancă simplă. A avut motive personale să urască comuniştii. 

” Uite pentru ce am făcut io ce-am făcut doamnă! Că sunt înaintea icoanei şi Dumnezeu aşa să mă ajute dacă mint...Mi-au omorât unchiu ăsta. Mi l-a împuşcat când a venit comuniştii. Văr primar cu tata, părinţii fraţi. Nu putea face comunismul de el, d-aia l-au împuşcat”, mărturisea ţăranca din Nucşoara în cartea-document ”Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi”.  

 Mânată de ura faţă de comuniştii care i-au ucis unchiul şi care îi hărţuiau apropiaţii, ţăranca Elisabeta Rizea s-a alăturat şi ea rezistenţei anti-comuniste. A fost numită ”duşman al poporului”, iar gospodăria ei din Nucşoara a fost botezată de comunişti ”casă de bandiţi”. Pentru comunişti, bandiţii erau eroii rezistenţei anticomuniste, ascunşi în Munţii Făgăraşului. Lor le-a dus Elisabeta Rizea vreme de patru ani, pe ascuns şi în condiţii grele, bani şi mâncare pentru a rezista în sălbăticie şi pentru a nu fi prinşi de comunişti. Eroilor din ”banda” Arsenescu-Arnătoiu li s-a alăturat şi soţul Elisabetei Rizea, Gheorghe. Pe 18 iunie 1949, Elisabeta Rizea a fost prinsa, dusa pe sus la primaria din localitate si bătută de securişti. A stat nemâncată în subsolul unei case timp de patru zile. Când comuniştii au prins-o pe ţăranca care aprovizionase vreme de patru ani eroii ascunţi în munţi au condamnat-o la şapte ani de închisoare ” pentru favorizarea infractorului”. A fost dusă în închisoarea de la Piteşti în lanţuri şi închisă într-o celulă de maximă securitate. În puşcărie a fost torturată de comunişti pentru a spune unde se ascundea în munţii gruparea de rezistenţă. Bătută până la leşin şi schingiuită până la sânge, ţăranca nu a spus nimic despre cei care se ascundeau.  

  “După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început sa ma bată cu un băţ pana la sange. Mi-au rupt cateva coaste şi am lesinat. Îmi faceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”. 

  Comuniştii i-au smuls părul din cap

   Elisabeta Rizea a scăpat din închisoarea de la Piteşti în 1958. A continuat să susţină rezistenţa anti-comunistă din munţi cu orice preţ. 

”De când m-au adus din puscarie, eu am mers târâş. Faceam toate draciile contra comunismului. Îmi dam drumu’ pe scara în camasa da noapte, sa creada ca intru-n closet. Aveam cuiele scoase la doua uluci şi treceam dincolo. Băgam mancarea pentru partizani într-o gramada mare de craci. Ce auzeam scriam şi puneam hârtia într-o scorbura. Puneam cana pe perete, ţineam urechea pe fundul canii şi auzeam ce vorbeau securiştii în camera de-alături”, povestea ţăranca eroină din Nucşoara. 

 Elisabeta Rizea a ”corespondat” cu rezistenţa anticomunistă prin intremediul unei scorburi de copac din Valea Morii. Acolo le lăsa ţăranca veşti şi informaţii partizanilor.   

Gheorghe Arsenescu, conducătorul rezistenţei anti-comuniste, a fost arestat in 1961. În acelaşi an Elisabeta Rizea a fost arestata din nou si a primit 25 de ani de temniţă. Comuniştii au dus-o la închisoarea centrala a femeilor detinut politic de la Mislea. A urmat o altă perioadă grea de tortură de neimaginat. Comuniştii i-au smuls părul din cap şi au bătut-o până la leşin. În încercarea de a o face să vorbească, opresorii i-au oferit şi bani, însă ţăranca nu i-a vândut pe partizani.  

 ”M-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masa, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coada cu funtă. Mi-au aruncat fota şi am ramas în iie. Mi-a legat coada sub cârligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram si eu altfel la 38 de ani. Cârnu mi-a tras scaunu’. Alalalt mi-a tras şi masa. Coada mi-a ramas n carlig şi eu am căzut la pamant. Aşa mi-au smuls paru’. Am facut tratament si nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vandut”, povestea Elisabeta Rizea în interviurile date după căderea comunismului. Trei decenii a fost supravegheată de comunişti 

   Elisabeta Rizea a fost eliberata din inchisoare în 1964. La întoarcerea acasă n-a mai găsit nimic în gospodăria ei de la Nucşoara. „Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine şi de inima rea pe care am avut-o. Aşa. Şi să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă şi în magazia mea şi în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine şi tot chinu cu care m-a chinuit hoţii ăştia”, povestea ţăranca în cartea ” Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi”. 

  Vreme de trei decenii, sub comunişti a purtat eticheta de ”duşman al poporului”. A fost strict supravegheată şi interogată periodic. După Revoluţia din 1989, povestea ţărăncii eroine din Nuşcoara a fost făcută publică şi a impresionat o ţară întreagă. Povestea ei a fost inclusă în documentarul ” Memorialul Durerii”. A devenit simbolul luptei împoriva comunismului. Vocea Elisabetei Rizea s-a auzit la alegerile din 1990, când ţăranca a îndemnat oamenii de la sate să nu aleagă un singur partid, pentru ca istoria comunismului să nu se repete.  

  Ţăranca din Argeş a apucat să vadă România scăpată de comunism. A murit la vârsta de 91 de ani, în 2003. Ultima sa dorinţă a fost să vadă lumea limpezită : „Trei zile dacă mai trăiesc, dar vreau să ştiu că s-a limpezit lumea” .

$$#

 ANTONIO CANOVA

Cel mai mare sculptor italian al timpurilor moderne, născut la Possagno, în provincia Treviso , la 1 noiembrie 1757; decedat la Veneția la 13 octombrie 1822. Educat de bunicul său, Pasino Canova, un pietrar cu o abilitate neobișnuită, băiatul putea modela în lut și sculpta mici altare din marmură înainte de a împlini zece ani. Atenția senatorului Giovanni Falieri a fost atrasă de copil, pe care l-a plasat la sculptorul Torretto la Bassano, unde a lucrat timp de doi ani. Canova s-a întors apoi la bunicul său; dar fiii lui Falieri au mijlocit pentru tovarășul lor de joacă, iar băiatul artist a fost invitat la palatul din Veneția . După un an petrecut sub nepotul lui Torretto, a petrecut următorii patru ani dedicându-se independent. Primul său atelier și-a datorat bunătății unor călugări care i-au oferit o chilie goală pentru studio. În al șaisprezecelea an, a modelat prima sa statuie , „Euridice”; trei ani mai târziu a realizat „Orfeu”, ambele aflate acum în Villa Falieri din Asolo. Apoi au apărut „Dedal și Icar”, un grup remarcabil, dramatic și plin de mișcare (Academia de la Veneția). În 1780, Canova a plecat la Roma , unde a intrat în contact cu anticul, din care talentul său a primit energie proaspătă și s-a dedicat cu seriozitate studiului acestuia. „Tezeu și Minotaurul” (1782) este una dintre cele mai bune lucrări ale sale (Volksgarten, Viena ). În 1787, tânărul sculptor a executat monumentul lui Clement al XIV-lea în biserica Santi Apostoli din Roma . Nobila figură a pontifului este așezată, cu mâna dreaptă întinsă în semn de binecuvântare. Următoarea sa lucrare a fost elaboratul mormânt al lui Clement al XIII-lea din Bazilica Sfântul Petru, cu admirabilii „Lei ai lui Canova” la bază. În 1793 a realizat „Psyche și Cupidon” din Cadenabbia, o compoziție grațioasă cu linii rafinate; iar în 1796 „Magdalena îngenuncheată” în mărime naturală (Cadenabbia) și „Hebe” (Berlin). În anul următor, „Psyche și Cupidon” a fost expusă la Luvru. În 1800, Canova a realizat „Perseu”, care stă grupat alături de cei doi boxeri ai săi, „Kreugas și Damoxenus”, în Gabinetul Canova din Galeria Vaticanului.

În 1802, la cererea specială a lui Napoleon I , a mers la Paris și a modelat o figură colosală a împăratului, ținând o Victorie în mână (Apsley House, Londra). „Bustul lui Napoleon” se află în Galeria Corcoran, Washington . Câțiva ani mai târziu, Canova a modelat o statuie nobilă a mamei lui Napoleon în veșminte antică; una a Mariei Louise în rolul „Concord” (Parma) și portretul culcat al Paulinei Bonaparte, soția prințului Borghese, în rolul „Venus Victrix” (Villa Borghese, Roma ). Colosalul „Palamedes” copilăresc pentru Villa Carlotta, Cadenabbia (1804), a fost urmat anul următor de „Venus de la baie” (Palatul Pitti, Florența). În același timp, Canova era ocupat cu monumentul pentru Arhiducesa Maria Christina, un grup de nouă figuri îndoliate care intră într-un mausoleu (biserica Augustinienilor, Viena ) și a călătorit în Austria pentru a supraveghea amenajarea lucrării. În 1807 a executat „Bustul lui Pius al VII-lea”, una dintre cele mai notabile realizări ale sale în portretistică. Numărul producțiilor sale este atât de mare încât este imposibil să menționăm unele minore. Unele dintre subiectele sale mai ușoare, „timpul liber” pe care le numea el, sunt bine cunoscute, de exemplu „Dansatoarele”. În 1814 a realizat „Cele Trei Grații”.

În 1815, Canova a mers la Paris , ca trimis al Papei , pentru a negocia returnarea comorilor de artă luate din Italia de Napoleon în campania sa și și-a îndeplinit misiunea cu atâta succes încât o mare parte din pradă a fost recuperată. Ca recunoaștere a serviciilor sale, a fost numit Marchiz de Ischia , cu un venit atașat titlului. Papa în persoană a înscris numele sculptorului în Cartea de Aur a Nobililor Romani. Cam în această perioadă, Canova a sculptat statuia sa colosală a Religiei ținând o cruce și dezvelind un relief circular pe care se afla figura Mielului. Datorită dimensiunilor sale uriașe, „Religia” nu și-a găsit locul; a fost reluată la o scară mai mică pentru Lordul Brownlow. În 1817 a apărut fermecătorul „Sfântul Ioan Pruncul” și mormântul pentru prinții Stuart din Catedrala Sf. Petru . În 1818, Canova a fost însărcinat să realizeze o statuie eroică a lui Washington pentru Casa de Stat din Raleigh, Carolina de Nord. L-a îmbrăcat ca un războinic roman, dar capul era blând și plin de demnitate. „Magdalena culcată”, pentru contele de Liverpool , a fost una dintre cele mai recente lucrări ale sculptorului , la fel ca și „Pius al VI-lea” (în Confessiunea de la Catedrala Sf. Petru), a cărui față ridicată și mâinile împreunate sunt pline de o exaltare religioasă. Un bust colosal al prietenului și biografului său, contele Cocognara, a fost ultima lucrare realizată de el.

Canova a fost înmormântat în orașul său natal, Possagno, unde cheltuise sume mari pentru a construi o biserică memorială, imitând Partenonul și Panteonul. „Pietà” sa din bronz se află acolo, precum și „Coborârea de pe Cruce”, una dintre puținele sale picturi , colorată în maniera primilor venețieni . Leon al XII-lea i-a dăruit un monument în Capitoliu (Roma); iar un model pe care maestrul îl făcuse pentru mormântul lui Titian a fost folosit pentru propriul său mormânt din S. Maria dei Frari, Veneția . Principala glorie a lui Canova rezidă în subiectele sale clasice; nu a scăpat complet de afectarea și artificialitatea vremii sale, dar cele mai bune sculpturi ale sale sunt nobile prin concepție și formă, pline de grație, frumusețe liniștită și eleganță. El a ridicat arta sculpturii din starea de jos în care căzuse în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Finisajul său era deosebit de moale și catifelat, carnea având un aspect de floare. Prietenii săi au negat că ar fi folosit acizi pentru a produce acest efect. Trebuie remarcat, totuși, că s-au format evaluări foarte diferite despre opera sa, în special despre subiectele sale religioase. Canova era blând, modest, religios și de o generozitate neobosită. Era un muncitor neobosit și se angaja în acțiuni de caritate, în special pentru avansarea tinerilor artiști, datorită bogăției care îi venea. A primit numeroase onoruri: ordine cavalerești , apartenența la Institutul Francez și președinția perpetuă a Academiei Romane Sfântul Luca. Nu s-a căsătorit niciodată, iar numele se spune că a dispărut, cu excepția celui purtat de descendenții fraților săi vitregi, numiți Satori-Canova.

$$$

 CELE ZECE PORUNCI MARXISTE

Unu: Nimeni nu are voie să aibă mașină de lux deoarece poluează foarte mult ți distrug Planeta

Doi: Nimeni nu are voie să aibă palat deoarece palatele sunt o insultă pentru cei fără adăpost sau cu adăpost impropriu

Trei: Nimeni nu are voie să poarte haine din blană naturală deoarece acestea incită la vânarea animalelor pe cale de dispariție.

Patru: Niciun bărbat nu are voie să lovească o femeie

Cinci: Toți oamenii trebuie să accepte căsătoriile mixte, adică între albi și negri, români ți romi, creștini și musulmani, muncitori și intelectuali etc.

Șase: Nimeni nu are voie să ia camătă deoarece camătă înseamnă jecmănirea și torturarea săracilor de către bogați.

Șapte: Toți oamenii trebuie să creadă în egalitatea raselor și în egalitatea genurilor, adică să creadă că negrii sunt egali cu albii, romii egali cu românii, femeile egale cu bărbații etc.

Opt: Toți oamenii trebuie să accepte persoane LGBT dar și căsătorii LGBT, care trebuie să fie oficiate de preoți în biserici la fel ca oricare alt tip de căsătorie.

Nouă: Orice om trebuie să se considere întâi cetățean al Planetei și abia pe urmă al unei țări anume, dragostea de Planeta și de Umanitate trebuie să treacă înaintea dragostei de țară și de națiune.

Zece: Toți oamenii cinstiți trebuie să lupte pentru victoria finală a COMUNISMULUI pe toată Planeta

$$$

 GHEORGHE PANU

Gheorghe Panu a fost una dintre marile intelegenţe ale neamului românesc, un spirit vizionar, democrat, de multe ori neînţeles, de multe ori părăsit de prieteni şi tovarăşi de luptă politică. A fost considerat „fripturist“ şi „traseist“ politic, dar noi insistăm pe consecvenţa ideilor sale politice, pe care a încercat să le implementeze printr-un partid sau altul. Ideile sale nu erau schimbătoare. A fost legat de judeţul Neamţ, de Ceahlău, de Durău. Acesta este motivul pentru care ne-am concentrat asupra figurii sale – a fost una dintre marile personalităţi, care, deşi nu era nemţean, a iubit judeţul nostru şi şi-a dat osteneala pentru propăşirea lui. S-a născut la Galaţi în 1848, fiu al ofiţerului Vasile Panu din Vaslui, aghiotantul lui Alexandru Ioan Cuza. Face şcoala primară şi liceul în Iaşi, apoi se înscrie la universitate, unde studiază literele. După ce devine membru al Junimii (1872) , primeşte o bursă cu ajutorul lui Titu Maiorescu şi pleacă la studiu la Paris, împreună cu Vasile Conta şi Alexandru Lambrior. Cu siguranţă, Titu Maiorescu avea ochi pentru tineri valoroşi, dar avea şi de unde alege în Moldova acelor ani. Studiază istoria, literele şi ştiinţele juridice la Paris şi Bruxelles, unde îşi ia doctoratul în drept. După întoarcerea în ţară devine procuror, apoi avocat. Este însă pasionat de lupta politică şi intră, firesc, la gruparea conservatorilor junimişti, dar o părăseşte alăturîndu-se Partidului Naţional Liberal, devenind şeful de cabinet al ministrului de Interne, C. A. Rosetti – 1881 şi deputat al acestui partid, calitate în care susţine votul universal, face o alianţă cu deputaţii socialişti şi condamnă vehement pe deputaţii antisemiţi. Editează mai multe ziare: Lupta, 1884, Cronica, Ziua, Săptămîna din 1891, revistă pe care o scoate singur, şi colaborează la multe alte publicaţii: Convorbiri Literare, Epoca, Epoca Literară, Liberalul. Ziarul Lupta avea în perioada de apariţie cel mai mare tiraj, iar revista Săptămîna, pe care o scria singur, era citită cu nesaţ de intelectualii români. În ziarul Lupta pe care-l conducea, în 1887, a publicat pamfletul „Omul periculos“. Articolul critica decizia regelui de a încheia o nouă convenţie comercială cu Imperiul Austro-Ungar, acuzîndu-l de a fi „cătană nemţească“, „ulan prusian“, „izvorul tuturor relelor“, „samsarul tuturor trădărilor“, „suflet blestemat“. Acest fapt a atras mînia lui Carol I. În calitate de director al ziarului, Gheorghe Panu fost chemat în instanţă pentru ofensa adusă regelui, a fost găsit vinovat şi a fost condamnat la pedeapsa maximă de doi ani de închisoare şi la o amendă de 5. 000 lei. Ca să nu fie închis, Panu a fugit la Paris. În 1888, este ales ca deputat la Iaşi, pe listele opoziţiei anti-liberale şi se întoarce în ţară, dar este arestat la graniţă şi adus la Piatra Neamţ în închisoare. Nicu Albu, prefect al Neamţului la acea dată, apropiat lui Panu, a făcut ca arestul să-i fie uşor, alături fiindu-i şi adeptul politic, viitorul primar şi memorialist, Dimitrie Hogea. Regele Carol l-a graţiat după 10 zile, iar pietrenii l-au condus în triumf spre gară.

Adăposturi montane, drumuri, tel, serviciu de poştă…

Gheorghe Panu a fost de două ori deputat (1881, 1888) şi o dată senator (1892) . În 1888 şi-a creat propriul partid, Partidul Democrat Radical. Ca adept al radicalismului a promovat republicanismul, votul universal, antidinasticismul, reforme agrare, impozit progresiv, regim vamal protecţionist, restrîngerea prerogativelor regale, drepturi pentru muncitori, juriu pentru delicte de presă etc. Şi-a dorit foarte mult să ajungă ministru dar, din anumite motive, acest lucru nu s-a întîmplat, unul dintre ele fiind conflictul cu regele care îi refuză candidatura la un post de ministru, afirmînd că „un om care nu s-a supus legilor ţării nu poate fi ministru“, făcînd aluzie la fuga sa în Franţa pentru a scăpa de răspunderea legală. Ca istoric se remarcă prin lucrările: „Studii asupra atîrnării sau neatîrnării politice a românilor“, „Portrete şi tipuri parlamentare“, „Amintiri de la Junimea din Iaşi“, „Cercetări asupra stării ţăranilor în vremurile trecute“. Venea în Neamţ la prietenul său Calistrat Hogaş, făcea de obicei vizite la mănăstiri, la Tîrg, la Piatra, la Bălţăteşti şi Oglinzi, pînă în 1890, cînd s-a îndreptat pentru prima dată spre Durău. Căci a devenit un împătimit al Ceahlăului şi un oaspete statornic al Durăului pînă la moartea sa, în 1910. La început a stat în gazdă la Răpciuni la un gospodar, dar şi-a făcut apoi o casă proprie la Durău. Făcea excursii lungi pe Ceahlău, dar şi în zonele dimprejur, pînă la Borsec sau Vatra Dornei. Pe Ceahlău a făcut un prim adăpost lîngă stînca Panaghia, mai sărăcăcios şi două mai mari cu paturi la Stănile şi la Mesteceni. A fost un pionier al turismului pe muntele Ceahlău. Era vizitat de Caragiale, Delavrancea, Coşbuc, Morţun, dr. Istrati, Al. Bădărău ş. a. Aici, la Durău, a scos multe numere ale revistei pe care o scria singur – „Săptămîna“, atît de citită în epocă. Influenţa sa a făcut să se înceapă şoseaua pe valea Schitului, s-au făcut poduri şi podeţe. S-a refăcut la cererea sa drumul de la Hangu spre Bicaz, cu mare folos pentru muntenii de la poale de Ceahlău. La stăruinţa sa s-a făcut linie telică, cu post telic şi serviciu de poştă regulat pînă la Durău. Prietenia cu stareţul Teofan a făcut ca influenţa lui Panu să se răsfrîngă şi asupra schitului care a fost ridicat la rangul de mănăstire, a găsit fondurile necesare pentru repararea bisericii şi a clopotniţei în timpul ministerelor lui Spiru Haret şi dr. C. Istrati. Dimitrie Hogea îşi amintea că Panu a intervenit împotriva prinţului Sturdza ca să nu taie pădurea de brazi din jurul Durăului, care aducea un farmec deosebit aşezării şi organele silvice şi boierul i-au dat pînă la urmă dreptate aprigului apărător al Durăului. Cancerul la intestine care-l măcina nu a putut fi tratat la Paris. Şi nici nu mai avea bani pentru medicii de la Paris, căci nu mai putea să muncească. „Grozav lucru e sărăcia, avea să zică, niciodată n-am simţit-o ca acum“. A murit sărac, nelăsînd urmaşilor mare lucru. Guvernul liberal a hotărît funeralii naţionale, presa a avut numeroase articole elogioase pentru un mare „sămănător de idei“. Demn de remarcat faptul că regele Carol I a hotărît din mijloacele sale particulare o mică pensie pentru văduva Panu. Casa de la Durău a fost vîndută către Ministerul Cultelor şi a devenit arhondaric al mănăstirii. Puţini mai ştiu asta astăzi, au mai rămas cîteva fotografii, cîteva cărţi poştale. Oamenii locului nu ştiu de Gheorghe Panu, de şederea sa la Durău şi de mult binele făcut zonei. Stă scris doar pe o placă de marmură rezemată de un perete lăturalnic al clopotniţei de la Durău despre faptul că a fost „un mare ajutător al schitului“. Cam atît. Puţin pentru un om atît de mare, poate cel mai important care s-a legat statornic de aceste locuri şi de aceea am ridicat acest articol pentru mai multă ştiinţă şi preţuire şi astfel neuitare.

$$$

 GIORDANO BRUNO

Filosof italian , n. la Nola în Campania, în Regatul Napoli , în 1548; d. la Roma , în 1600. La vârsta de unsprezece ani a plecat la Napoli pentru a studia „umanitatea, logica și dialectica” și, patru ani mai târziu, a intrat în Ordinul Sfântului Dominic , renunțând la numele său lumesc de Filippo și luându-l pe cel de Giordano . Și-a făcut noviciatul la Napoli și a continuat să studieze acolo. În 1572 a fost hirotonit preot .

Se pare, totuși, că, chiar și ca novice , a atras atenția prin originalitatea opiniilor sale și prin critica sa deschisă a doctrinelor teologice acceptate . După hirotonire , lucrurile au ajuns într-o asemenea măsură încât, în 1576, a fost acuzat formal de erezie . După aceea, s-a dus la Roma , dar, se pare, nu și-a corectat felul de a vorbi despre misterele credinței ; căci acuzațiile au fost reînnoite împotriva sa la mănăstirea Minerva. În câteva luni de la sosire, a fugit din oraș și a renunțat la orice loialitate față de ordinul său.

Din acest moment, povestea vieții sale este povestea rătăcirilor sale dintr-o țară în alta și a eșecului său de a găsi pace nicăieri. A zăbovit o vreme în mai multe orașe italiene, iar în 1579 a mers la Geneva, unde se pare că a adoptat credința calvină , deși ulterior, în fața tribunalului ecleziastic de la Veneția , a negat cu tărie că s-ar fi alăturat vreodată Bisericii Reformate. Cel puțin un lucru este cert; a fost excomunicat de Consiliul Calvin din cauza atitudinii sale lipsite de respect față de conducătorii acelei Biserici și a fost obligat să părăsească orașul. De acolo a mers la Toulouse , Lyon și (în 1581) la Paris .

La Lyon și-a finalizat „Clavis Magna”, sau „Marea Cheie” a artei amintirii. La Paris a publicat mai multe lucrări care i-au dezvoltat arta antrenării memoriei și au dezvăluit dubla influență a lui Raymond Lully și a neoplatoniștilor . În 1582 a publicat o lucrare caracteristică, „Il candelaio”, sau „Purtătorul de torță”, o satiră în care expune într-o măsură remarcabilă gustul fals la modă atunci în rândul umaniștilor , dintre care mulți au confundat obscenitatea cu umorul. În timp ce se afla la Paris, a ținut prelegeri publice despre filosofie, sub auspiciile, se pare, ale Colegiului din Cambrai , predecesorul Colegiului Franței .

În 1583 a trecut în Anglia și, cel puțin pentru o vreme, s-a bucurat de favoarea reginei Elisabeta și de prietenia lui Sir Philip Sidney. Acesta din urmă i-a dedicat cel mai aprig atac la adresa Bisericii Catolice , „Il spaccio della bestia trionfante”, „Expulzarea bestiei triumfătoare”, publicat în 1584. A vizitat Oxfordul și, fiindu-i refuzat privilegiul de a ține prelegeri acolo, a publicat (1584) lucrarea sa „Cena delle ceneri”, sau „Cina de Miercurea Cenușii”, în care i-a atacat pe profesorii de la Oxford, spunând că știau mai multe despre bere decât despre greacă. În 1585 s-a întors în Franța și, în anul petrecut la Paris în această perioadă, a făcut mai multe încercări de a se împăca cu Biserica Catolică , toate eșuând din cauza refuzului său de a accepta condiția impusă, și anume, aceea de a se întoarce la ordinul său.

În Germania , unde s-a dus în 1587, a dat dovadă de același spirit de autoafirmare insolentă ca la Oxford. La Helmstadt a fost excomunicat de luterani . După ce a petrecut o perioadă în activități literare la Frankfurt , a mers, în 1591, la Veneția , la invitația lui Mocenigo, care pretindea că este interesat de sistemul său de antrenament al memoriei. Nereușind să obțină de la Bruno secretul „magiei sale naturale”, Mocenigo l-a denunțat Inchiziției . Bruno a fost arestat, iar în procesul său în fața inchizitorilor venețieni s-a refugiat mai întâi în principiul „adevărului dublu”, spunând că erorile care i se imputau erau considerate de el „ca filosof și nu ca un creștin cinstit ”; mai târziu, însă, a renunțat solemn la toate erorile și îndoielile sale în materie de doctrină și practică catolică (Berti, Docum., XII, 22 și XIII, 45). În acest moment, Inchiziția romană a intervenit și a solicitat extrădarea sa. După o oarecare ezitare , autoritățile venețiene au fost de acord, iar în februarie 1593, Bruno a fost trimis la Roma și timp de șase ani a fost ținut în închisoarea Inchiziției . Istoricii s-au străduit în zadar să descopere explicația acestei lungi întârzieri din partea autorităților romane. În primăvara anului 1599, procesul a început în fața unei comisii a Inchiziției romane și, după ce acuzatului i s-au acordat mai multe termene de răgaz pentru a-și retrage erorile , a fost în cele din urmă condamnat (ianuarie 1600), predat puterii seculare (8 februarie) și ars pe rug în Campo dei Fiori din Roma (17 februarie). Bruno nu a fost condamnat pentru apărarea sistemului astronomic copernican și nici pentru doctrina sa despre pluralitatea lumilor locuite, ci pentru erorile sale teologice , printre care se numărau următoarele: că Hristos nu era Dumnezeu , ci doar un magician neobișnuit de iscusit, că Duhul Sfânt este sufletul lumii, că Diavolul va fi mântuit etc.

La lucrările lui Bruno deja menționate trebuie adăugate următoarele: „Della causa, principio ed uno”; „Dell' infinito universo e dei mondi”; „De Compendiosâ Architecturâ”; „De Triplici Minimo”; „De Monade, Numero et Figurâ”. În acestea, „Nolan” expune un sistem de filosofie în care elementele principale sunt neoplatonismul , monismul materialist, misticismul rațional (după maniera lui Raymond Lully ) și conceptul naturalist al unității lumii materiale (inspirat de astronomia copernicană ). Atitudinea sa față de Aristotel este cel mai bine ilustrată de afirmația sa reiterată că filosofia naturală a Stagiritului este viciată de predominanța dialecticului asupra modului matematic de a concepe fenomenele naturale. Față de scolastici în general, sentimentul său era unul de dispreț nedisimulat; i-a exceptat, însă, pe Albert cel Mare și pe Sfântul Toma , pentru care a menținut întotdeauna un grad ridicat de respect. El dorea să reformeze filosofia aristoteliană și totuși se opunea vehement contemporanilor săi, Ramus și Patrizzi, ale căror eforturi erau îndreptate către același obiectiv. Era familiarizat, deși doar superficial, cu scrierile filosofilor presocratici din Grecia și cu lucrările neoplatoniștilor , în special cu cărțile atribuite în mod fals lui Iamblichus și Plotin. De la neoplatoniști a derivat tendința gândirii sale spre monism. De la filosofii presocratici a împrumutat interpretarea materialistă a Unului. Din doctrina copernicană , care atrăgea atât de multă atenție în secolul în care a trăit, a învățat să identifice Unului material cu universul vizibil, infinit , heliocentric .

Astfel, sistemul său de gândire este un panteism materialist incoerent . Dumnezeu și lumea sunt una; materia și spiritul, trupul și sufletul sunt două faze ale aceleiași substanțe; universul este infinit ; dincolo de lumea vizibilă există o infinitate de alte lumi, fiecare dintre ele fiind locuită; acest glob terestru are un suflet ; de fapt, fiecare parte a lui, atât minerală, cât și vegetală și animală, este animată; toată materia este alcătuită din aceleași elemente (nu există nicio distincție între materia terestră și cea cerească); toate sufletele sunt înrudite (transmigrația nu este, prin urmare, imposibilă). Acest punct de vedere unitar este justificarea lui Bruno pentru „magia naturală”. Fără îndoială, încercarea de a stabili o continuitate științifică între toate fenomenele naturii este o manifestare importantă a spiritului modern și interesantă, mai ales datorită apariției sale în momentul în care punctul de vedere medieval era abandonat. Și se poate înțelege cu ușurință cum efortul lui Bruno de a stabili un concept unitar al naturii a stârnit admirația unor oameni precum Spinoza , Jacobi și Hegel . Pe de altă parte, exagerările, limitările și erorile pozitive ale sistemului său științific; intoleranța sa chiar și față de cei care lucrau pentru reformele cărora le era devotat; analogiile false , alegoriile fantastice și raționamentele sofistice în care fervoarea sa emoțională îl trăda adesea au justificat, în ochii multora, caracterizarea lui Bayle drept „cavaler rătăcitor al filosofiei ” . Atitudinea sa față de adevărul religios era cea a unui raționalist . Personal, nu a simțit nicio semnificație vitală a creștinismului ca sistem religios. Nu un inchizitor roman, ci un teolog protestant a spus despre el că era „un om cu o mare capacitate, cu cunoștințe infinite , dar fără nicio urmă de religie”.

Surse

Opere inedite (Neapoli, 1891); (Leipzig, 1829, 1830); 

Frith, Life of GB (Londra și Boston, 1887); 

Adamson în Development of Modern Philosophy (Londra, 1903), II, 23-44; 

Höffding, Hist. of Modern Philosophy, tr. Meyer (Londra, 1900), I, 110  

Stöckl, Gesch. der Phil. des Mittelalters (Mainz, 1866), III, 106  

Turner, Hist. of Phil. (Boston, 1903), 429 și următoarele.

$$$

 GIOVANNI MORGAGNI

Mulți istorici îl consideră pe Giovanni Morgagni a fi tatăl patologiei. În 1761, acesta a scris lucrarea „De Sedibus et causis Morborum”, care a fost publicată în Italia și care este văzută ca începutul bazelor care au dus la studiul clinic al anatomiei patologice.

Giovanni Battista Morgagni s-a născut pe 22 februarie 1682 în Forli, Italia. El nu a provenit dintr-un mediu nobil, dar averea părinților i-a permis să aibă parte de o educație bună. Morgagni a început studiile superioare la Universitatea din Bologna, unde a studiat filosofia și medicina. El a absolvit cu multe laude ambele materii 3 ani mai târziu, în 1701 .

În Bologna, Morgagni a lucrat prin diverse spitale și ca asistent al celebrului Antonio Maria Valsalva, pe care l-a ajutat cu faimoasa sa publicație „Anatomia și Bolile Urechii”, care a fost publicată în 1704. Atunci când Valsalva s-a transferat la Padova, Morgagni i-a luat locul în Bologna, unde la doar 24 de ani este numit președinte al „Academia Enquietorum”. Una dintre primele sale cerințe pentru studenți a fost ca toate observațiile lor să fie exacte și bazate pe logică și nu pe prezumție.

Primele sale lucrări conțineau observațiile sale cu privire la laringele uman și organele pelviene feminine. Ambele lucrări au fost primite foarte bine de către comunitatea medicală.

În 1712, el devine profesor de anatomie la Universitatea din Padova, post pe care avea să-l dețină timp de 56 de ani. În 1715, Senatul Venețian îl numește șef al catedrei de anatomie al Universității din Veneția. El a devenit extrem de popular atât printre studenți, cât și în rândul profesorilor. Printre admiratorii săi s-au numit și cardinali iar mai mulți papi i-au adus onoruri.

Morgagni a studiat diferențele anatomice dintre un corp sănătos și unul bolnav și a făcut legătura dintre simptomele observate și anomalii ale organismului. El a făcut o serie de descoperiri importante de-a lungul unui spectru larg de probleme medicale.

Cele mai faimoase descoperiri ale lui Giovanni Morgagni au avut legătură cu angina pectorală, degenerarea miocardică și endocardita bacteriană subacută. Morgagni a studiat și impactul cheagurilor de sânge asupra inimii și impactul tuberculozei asupra organismului uman.

Pe lângă acestea, el a demonstrat că evacuările uretrale, precum cele din cazul gonoreei, se petrec independent de ulcerele penisului așa cum se întâmplă în cazul sifilisului.

El a mai studiat și accidentele vasculare cerebrale și a constatat că acestea nu au apărut în mod principal în urma unei leziuni a creierului, ci în primul rând în urma modificărilor apărute la nivelul vaselor de sânge ale creierului.

În urma studiului impactului sifilisului asupra organismului a fost și prima persoană care a făcut conexiunea dintre sifilis și arterele cerebrale. De asemenea, el a remarcat că hemiplegia afecta acea parte a corpului care se afla pe partea opusă a emisferei cerebrale afectate de sifilis. El a concluzionat că hemiplegia nu apărea ca rezultat al leziunilor de pe creier.

Chiar dacă și alți oameni au studiat de-a lungul timpului impactul bolilor asupra creierului, inclusiv Hipocrate în lucrarea sa „Despre Caracteristicile Craniene”, nimeni nu intrase în profunzime în subiect așa cum o făcuse Morgagni.

Cea mai faimoasă operă a sa a fost „De Sedibus et Causis Morburum Per Anatomen Indagatis”, publicată în 1761. Această lucrare a fost retipărită în mai multe rânduri, în limba latină, în ciuda gabaritului său, și de asemenea și în limba engleză, franceză și germană.

Lucrarea este creditată cu depășirea limitelor astfel încât anatomo-patologia a fost recunoscută ca o știință clinică unde exactitatea și precizia sunt cheia succesului. Lucrarea a fost formată din 5 cărți, care la rândul lor au fost sistematizate și publicate în cinci volume. Acestea au conținut observațiile precise ale lui Morgagni, rezultate de pe urma a aproximativ 700 de autopsii.

Colegii săi din întreaga Europă au recunoscut toate realizările sale și astfel a fost ales în Societatea Regală din Londra în 1724, în Academia de Știință din Paris în 1731, în Academia St. Petersburg în 1735 și în Academia din Berlin în 1754.

În „Istoria Medicinei”, Roberto Margotta nota că nu existat nici un aspect al anatomiei în care Morgagni să nu exceleze și că la mai mult de două secole de la moartea sa opera lui rămâne în viață în așa fel încât astăzi se poate da un diagnostic exact la cazurile descrise de el.

Chiar dacă înainte de lucrarea sa mai fuseseră publicate tratate privind anatomia, iar anatomia normală a corpului fusese înțeleasă în mare parte, nimeni nu se gândise să examineze și să descrie anatomia părților corpului și organelor ce fuseseră lovite de anumite boli. Și așa cum ținea să precizeze medicul englez William Harvey, sunt mult mai multe de învățat din disecția cuiva care a murit de tuberculoză decât a unei persoane ce a murit prin spânzurare.

Giovanni Battista Morgagni a murit în 1771 în Padua, Italia, la vârsta de 89 de ani.

$$$

 28 iunie1916: 

A murit pictorul Ştefan Luchian

Geotgeta Tudora

.Ştefan Luchian - (n. 1 februarie 1868, Ştefăneşti, Botoşani - m. Bucureşti), pictor român, denumit poetul plastic al florilor.Ştefan Luchian s-a născut la Ştefăneşti, un sat (azi oraş) din Botoşani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian şi al Elenei Chiriacescu. Vocaţia viitorului pictor se declară încă din copilărie.El rezistă cu încăpăţânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la şcoala militară. În 1873 familia se mută la Bucureşti.Ştefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură a Şcolii Naţionale de Arte Frumoase, pe care o absolvă în 1889, obţinând medalia de bronz pentru un Cap de expresie şi un Studiu după natură. Maestru nedisputat i-a fost, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la care Luchian găsi încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a personalităţii. În toamna anului 1889 pleacă la München, unde studiază două semestre la Academia de arte frumoase şi execută copii după operele lui Correggio şi Rembrandt, aflate la Muzeul de artă.Revine în ţară în 1890 şi participă la prima expoziţie a societăţii de artă Cercul artistic. Pleacă în anul următor la Paris, unde studiază la Academia Julian şi cunoaşte, în muzee şi expoziţii, viaţa artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescenţă impresionistă. Tabloul Ultima cursă de toamnăarată influenţa evidentă a lui Manet şi Degas, dar şi ecoul unor predilecţii mondene, pe care Luchian va continua să le aibă pentru o vreme şi la Bucureşti.Revenit la Bucureşti, va fi în 1896 principalul iniţiator al „Expoziţiei artiştilor independenţi", care se va deschide chiar în faţa Salonului Oficial. Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Şcolii de Belle-Arte din Iaşi, de la care se retrage însă, protestând împotriva maşinaţiunilor de culise.În 1900 participă cu două pasteluri la „Expoziţia Universală" de la Paris. În acelaşi an apar primele manifestări ale unei afecţiuni ale măduvei spinării, maladie cunoscută sub numele de scleroză multiplă, care, după ameliorări trecătoare alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieţii. Soarta îi este potrivnică, boala şi sărăcia materială mergând mână în mână. Continuă totuşi să lucreze cu frenezie şi până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziţii.Prezenţă eminentă în viaţa artistică a timpului, Luchian nu cunoaşte pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziţia sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu.Un grup restrâns de admiratori şi prieteni îl aclamă, condiţia sa materială continuă însă să fie dintre cele mai precare.Din 1909 până la sfârşitul vieţii va fi ţintuit în fotoliu Fixase însă în memorie „splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate şi de fineţe, de sinteză cromatică şi arhitecturală a formelor, de colorit strălucit şi delicat totodată.Tehnicii uleiului Luchian îi alătură, pentru peisaj şi pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicateţea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el îşi concentrează în această direcţie toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viaţă şi pentru frumos. Iată de ce „florile" lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele - este de ajuns să menţionăm Anemonele - adevărate capodopere.Luchian a murit la 28 iunie 1916.Către sfârşitul vieţii nu mai putea ţine penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Astfel sfârşea, în flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viaţa unui pictor.Din vasta sa operă artistică, amintim doar peisajele „Ultima cursă de toamnă” – 1892, „Margine de crâng” – 1903, „Sălciile de la Chiajna” – 1906, „Fântâna de la Brebu” – 1908, „După ploaie” – 1909, „Vara” – 1912, portretele „Safta florăreasa” – 1901 şi „Moș Nicolae Cobzarul” – 1906, compozițiile și naturile statice „Dumitrița” – 1904, „Părăluțe” – 1907, „Flori de tufănică” – 1908, „Anemone” şi „Maci” – 1910, autoportretul „Un zugrav”. Luchian a realizat şi picturile interioare ale Bisericii „Sf. Alexandru” din Alexandria, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea.În anul 1915, îi este intentat un proces, de către Take Ionescu, în care Luchian a fost acuzat de escrocherie și „plagiat admis de autor și în colaborare”, cu referire la tablourile pictate împreună cu colaboratori de-ai săi în ultimii ani ai vieții, după ce paralizia sa devenise aproape completă. În urma acuzațiilor, Luchian a fost pus sub arest la domiciliu, în condiţiile în care oricum boala sa gravă îl condamnase la imobilizare la pat.Tot în acel an, simţindu-i finalul aproape, prietenul său Virgil Cioflec l-a convins pe George Enescu, după încheierea Salonului Oficial – ultima expoziţie oficială la care au fost prezentate lucrările sale -, să-i facă o vizită lui Luchian și să-i cânte la vioară, un instrument la care pictorul a visat, întreaga viaţă, să poată cânta. Tudor Arghezi a relatat într-un interviu datat 1955, emoţionanta vizită a lui George Enescu la patul în care Luchian îşi petrecea ultimele clipe pământeşti: „Luchian plângea, plângea de o emoție fericită.Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu».”Ștefan Luchian a trecut la cele veşnice la în noaptea de 27/28 iunie 1916, în camera-atelier de la parterul casei sale de pe actuala stradă Mendeleev din Bucureşti.Era casa pe care reuşise să o cumpere, cu patru ani în urmă, din banii câştigaţi de pe urma profesiei sale de „proletar al penelului” sau de „zugrav” după cum singur se definea.Luchian a fost înmormântat, la 30 iunie 1916, în Cimitirul Bellu.În anul 1924, lucrări ale lui Luchian sunt prezente la Bienala internațională de artă de la Veneția.În anii ’30 ai secolului trecut, influenţa lui Luchian asupra artei românești a devenit subiect de dispută, cei mai aprigi critici ai săi susţinând că opera sa a fost una cu relevanță redusă. Mai multe figuri proeminente ale artei şi culturii româneşti, printre care, la loc de seamă s-a aflat Tudor Arghezi, le-au opus acestora opinii prin care au susținut valoarea artistică de excepţie a creaţiei artistului.La 28 octombrie 1948, Ştefan Luchian a fost ales membru post-mortem al Academiei Române."

Surse:

https://stefanluchian.ro/pictorul/

https://www.ro.biography.name/pictori/105-romania/707-stefan-luchian-1868-1916

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/stefan-luchian-povestea-unui-destin-sfarsit-cu-pensula-legata-de-brat

http://www.rador.ro/2018/02/01/portret-stefan-luchian-pictorul-splendorilor-scanteietoare-ale-sufletului-romanesc/

$$$

 Acum 85 de ani! Drama României!

28 iunie 1940. Al doilea ultimatum sovietic! Începutul retragerii!

Alesandru DUTU 

• Corpul 3 armată (jurnal de operaţii): ,,A fost o lovitură de trăznet la care nimeni nu e aștepta. Ne pregăteam pentru a primi atacul inamic, socoteam posibilă chiar o acțiune de repliere prin luptă cu inamicul însă la o cedare fără luptă a Basarabiei, nu! Din această cauză am fost cu totul surprinși. Nimic nu fusese pregătit pentru o evacuare în asemenea condiții”.

• Generalul Theodor Şerb: ,,Ordinul de retragere a fost primit cu multă nedumerire. Părăsirea teritoriului național fără luptă, a dezorientat la început, atât pe ofițeri, cât și trupa, care, deși în inferioritate ca număr și dotare, ar fi vrut cu tot dinadinsul să reziste puhoiului dușman pe care îl depreciau ca pregătire”.

• Locotenent-colonelul Ion Palade: ,,Se permite, în primul rând, trecerea populaţiei de origine română din Vechiul Regat, apoi populaţia română din Basarabia, apoi minoritarilor. Nu se permite trecerea niciunui evreu”.

♦ Ora 2.55. V.M. Molotov face cunoscut lui Gheorghe Davidescu că guvernul sovietic este nemulțumit de răspunsul guvernului român, considerându-l ,,imprecis” deoarece ,,nu se spune direct că el primește propunerea guvernului sovietic de a-i restitui neîntârziat Basarabia și partea de nord a Bucovinei”. 

• Cu acel prilej, Comisarul sovietic al Afacerilor Străine înmânează ministrului român la Moscova un nou Ultimatum, cu următorul conținut: 

,,1. În decurs de patru zile, începând de la ora 14, după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupele românești. 

2. Trupele sovietice, în același timp, să ocupe teritoriul Basarabiei și partea de nord a Bucovinei.

3. În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă.

4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce privește păstrarea și nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive și vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.

5. Să se numească o Comisie compusă din reprezentanți ai guvernului român și ai guvernului sovietic, câte doi de fiecare parte, pentru lichidarea gestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei și instituțiunilor din Basarabia și partea de nord a Bucovinei. Guvernul sovietic insistă ca guvernul regal al României să răspundă la propunerile sus-menționate nu mai târziu de 28 iunie, Ora 2 (ora Moscovei)”.

♦ Ce s-a întâmplat în Basarabia și nordul Bucovinei în zilele următoare rezultă din documentele şi mărturiile de mai jos:

♦ Ora 6.00. Marele Stat Major transmite marilor unităţi dislocate în estul ţării că guvernul a decis ,,evacuarea Basarabiei şi ducerea rezistenţei pe Prut”, în decursul zilei urmând să fie predate oraşele Cernăuţi, Chişinău şi Cateatea Albă, care trebuiau ,,evacuate de trupe, stabilimente, depozite militare şi autorităţi civile” până la ora 19.00. 

• Oraşele trebuiau predate de primari, începând cu ora 20.00, ritmul retragerii şi al evacuării urmând a fi stabilit de comun acord cu autorităţile sovietice pentru ,,a nu produce nicio întâlnire între trupele române şi sovietice”. 

• Trupele române nu trebuiau să execute ,,nicio distrugere de căi ferate, poduri, instalaţiuni, depozite, aerodromuri, întreprinderi industriale, uzine electrice, telegraf, telefon, gări, locomotive, vagoane”.  

♦ La ora 11.30, s-a precizat că evacuarea trebuia terminată în 4 zile (până la 2 iulie, ora 12.00/ora românească), în 4 etape, astfel: 

până la 29 iunie (ora 12.00) până la sud Cernăuți, Clișcăuți, Varticăuți, Ioanăuți, Lipnic, Mândrac, Căinarii Vechi, Florești, râul Răut, Orhei, vest Chișinău, Sălcuța, Căușanii Vechi, Volintiri, Lacul Alibei (toate exclusiv); 

până la 30 iunie (ora 12.00) până la Rarancea, Dinăuți, Nestoria, Briceni, Edineț, Bălți, Telenești, Cobâlca, vest Chișinău, Cărbuna, pârâul Valea Seacă, Berezina, răul Cogâlnic, Tatarbunar (toate exclusiv); 

până la 1 iunie (ora 12.00) până la Prut în Moldova, Lipcani, Zahaicani, Fălești, Cornești Târg, Vărzărești, Lăpușna, Sărata Galbenă, Comrat, Valea Ialpug; 

până la 2 iulie (ora 13.00) până la Prut. 

Ordinul mai cerea să se stabilească itinerarii pentru ,,accesul” trupelor ruse în Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă și preciza că trupele trebuiau să se deplaseze numai pe jos, calea ferată fiind rezervată pentru ,,evacuarea materialelor mai principale, bolnavi, familiile ofițerilor și funcționarilor”.

Pentru intelectuali și familiile lor s-a intenționat punerea la dispoziție a 3 - 4 trenuri, zilnic. 

Pe fiecare direcție de retragere s-a cerut constituirea a câte unei comisii militare cu interpreți pentru ,,a lichida, în unire cu comandanții sovietici, eventualele incidente”.  

♦ Aflând despre ordinul de retragere comandanţilor nu le venea să creadă. 

• ,,Ordinul de retragere – releva generalul Theodor Șerb, comandantul Corpului de grăniceri – a fost primit cu multă nedumerire. Părăsirea teritoriului național fără luptă, a dezorientat la început, atât pe ofițeri, cât și trupa, care, deși în inferioritate ca număr și dotare, ar fi vrut cu tot dinadinsul să reziste puhoiului dușman pe care îl depreciau ca pregătire”.

• În acest sens, maiorul C.M. Rădulescu, comandantul divizionului 3 din Regimentul 22 artilerie, consemnează: ,,Comunicare făcută în acest sens subordonaților ca și știrea pentru mine a avut un prea dureros efect sufletesc”.

♦ Ora 6.30. Trupe sovietice trec Nistru, înainte de primirea răspunsului din partea guvernului român (până după-amiază va fi depășită întregul aliniament al fluviului). 

♦ Ora 7.50. Secţia 4 a Marelui Stat Major cere armatelor 3 şi 4 să evacueze (până la ora 17.00) ,,toate trenurile organice şi depozitele de muniţiuni din Basarabia, aparţinând marilor unităţi”.

♦ Ora 11.00. În urma ordinului Ministerului Afacerilor Interne, care preciza că nu puteau fi evacuaţi din Basarabia şi nordul Bucovinei decât ,,cetăţenii de origine română”, locotenent-colonelul Ion Palade, şeful Biroului Statistic Militar Iaşi, face cunoscut că ,,se permite, în primul rând, trecerea populaţiei de origine română din Vechiul Regat, apoi populaţia română din Basarabia, apoi minoritarilor. Nu se permite trecerea niciunui evreu”.

♦ Ora 11.00 (ora Moscovei). Cu o oră înainte de termenul fixat, Gheorghe Davidescu transmite noul răspuns al guvernului român prin care se preciza că ,,pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”. 

• Invocându-se condiţiile meteo şi situaţia căilor de comunicaţie, se solicită prelungirea termenului de evacuare. 

• V.M. Molotov răspunde că guvernul sovietic ,,nu poate prelungi termenul începerii ocupări” și că la ora 14.00 trupele sovietice ,,vor începe înaintarea lor pentru a ocupa cele trei orașe menționate în Notă: Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă”. În situaţia în care ,,din motive tehnice” s-ar fi impus unele prelungiri de termen, de ,,câteva ore”, acest lucru urma să fie decis de delegații sovietici (generalii Kozlov şi Boldin), ca loc de întâlnire a delegaţilor români şi sovietici propunându-se oraşul Odessa.  

♦ Ora 12.00. Forțe sovietice încep să pătrundă în Cernăuți; populația minoritară provoacă dezordini, se dedă la ,,manifestaţii antiromâneşti, rupând şi scuipând tricolorul”, aşa cum raportează şeful de stat major al Corpului de grăniceri, arborează pe clădirea Primăriei steagul roşu şi pun pe Monumentul Unirii tablourile lui I.V. Stalin şi V.M. Molotov. 

♦ Ora 13.00. În zona Corpului 10 armată, trupele sovietice ajung pe aliniamentul Berhomet, Jadova, Storojineț, Dumbrava Roșie, depășind pe alocuri elementele înaintate ale Diviziei 7 infanterie. 

• Compania 3 din Regimentul 28 infanterie ajunge la Manzâru, unde este întâmpinată de trei tancuri sovietice. ,,În special în mintea soldaţilor basarabeni ce formau majoritatea unităţilor noastre conform sistemului de recrutare regional – consemnează sublocotenentul Gheorghe Trufaşu, comandantul subunităţii –, a început să încolţească ideea de dezertare văzând armata sovietică şi şi îndemnaţi mai ales de agenţi sovietici evrei ce se găseau prin toate satele, dezertând, astfel, în cursul nopţii ce a urmat, mulţi dintre ei”.

♦ Ora 14.30. Trupe sovietice pătrund în Tighina, unde sunt aclamate de o parte din populație, așa cum raportează maiorul Stancovici.

♦ În apropierea satului Rublenița, maiorul Valeriu Voicescu, comandantul batalionului 2 din Regimentul 39 infanterie, și militarii din subordine, sunt somați de trupele sovietice să se culce la pământ, fiind ținuți în această poziție timp de o oră. După sosirea unui căpitan și a unui comisar sovietic li s-a luat totul din haine și din mașină, li s-au tăiat nasturii de la pantaloni și «chiar de la chiloți», spunându-se că ofiţerul român trebuie «să umble cu pantalonii ținuți cu mâinile». După această umilință, militarii români au fost puși între santinele și îndreptați spre Cosăuți, Iampol și Rusovca. Explicațiile că între România și Uniunea Sovietică nu exista stare de război, că militarii români doar se retrăgeau, conform ordinelor primite, nu au avut niciun efect. În final, după multe peripeții, căpitanul Valeriu Voicescu a fost lăsat liber și a trecut Prutul la 30 iunie, ora 9.00.

♦ Evacuarea din Chișinău se face cu dificultate deoarece ordinul s-a primit cu întârziere. Pe peronul gării rămân numeroase familii ale localnicilor, inclusiv ale ofițerilor. 

• ,,Gara – constată profesorul Damian (de la Liceul real) – era asaltată de mii de civili și militari, care într-o învălmășelă de nedescris, se agățau pe scări, tampoane și acoperișul vagoanelor, fără a mai ține seama de destinația spre care plecau trenurile, singurul gând fiind să se salveze”. 

• ,,Coloane de refugiați – transmitea, tot din Chișinău, și corespondentul ziarului ,,Universul” –, fiecare cu câte o legătură în mână, mame purtând copii în brațe și târând pe alții, ochii împăienjăniți de lacrimi, pașii grăbiți cu o singură țintă: gara. Suflete zdrobite cu o singură dorință: salvarea vieții”. 

• ,,Rapidul pentru București, format din 30 de vagoane – releva și Elefterie Negel, care obținuse în ultimul moment înlesnirea evacuării din partea comandantului Corpului 3 armată – este sub presiune și arhiplin, de la scări până la acoperiș. Câteva mii de oameni vor să pătrundă cu orice preț în el. Este ceva îngrozitor. Mamele își îndeasă copiii prin ferestre. Altele îi strigă cu disperare pe cei rătăciți. Bărbați care se tăvălesc pe jos cu brațele și picioarele fracturate, cu fața însângerată, în lupta pentru ocuparea locului salvator. Zvonul că trupele sovietice vor intra la ora 10.00 dimineața, adică peste o oră, persistă, cu toate asigurările autorităților că această intrare nu se va produce decât la ora 2.00 d.a. Nimeni nu vrea să creadă și toți vor să scape cu viață, să părăsească orașul cu primul tren. Acei care au reușit să transporte bagaje mai multe, renunță la ele. Rămân deasupra baloturilor doar câinii, care și-au urmat nechemați de nimeni stăpânii. În toiul acestei disperări, casa mai vinde bilete și tichete pentru rapid. N-am putut înțelege acest lucru și nu-l înțeleg nici acum”. 

• În momentul în care personalul de Galați, cu multe vagoane goale de teama capturării lui de către trupele sovietice, în care s-a urcat și familia lui Elefterie Negel, s-a pus în mișcare, scandările ,,Trăiască România!, ,,Trăiască Basarabia românească!” s-au contopit cu ,,hohote de plâns”. 

• În seara zilei, colonelul farmacist (r.) M. Cerchez constată că ,,imediat după plecarea trenului ultim din Chişinău a invadat peronul staţiei, ca scoasă din pământ, o mulţime entuziastă de copii, copilandri şi oameni maturi, femei şi bărbaţi, care aclamau pe Stalin, agitând steguleţe şi panglici roşii”. 

• Maiorul Stancovici informează Marele Stat Major că în Chişinău, ,,deţinuţii închisorii centrale au evadat manifestând pentru sovietici”. Referindu-se la starea de spirit a populației, ofiţerul consemnează: ,,Rușii indiferenți, românii de la sate surprinși de evenimente nu înțeleg ce se petrece. Evreii foarte bucuroși”.

♦ Ora 17.00. Subunitatea locotenentului (r.) Nicolae Luminosu începe deplasarea de la Tighina spre Căușani. 

• ,,Prin toate comunele – relatează ofițerul – populaţia civilă moldovenească ieșea cu apă la trupă și le părea rău de plecarea noastră din Basarabia; în schimb, populaţia minoritară, în special evreimea din Volentiru, manifestau şi aşteptau cu bucurie primirea Armatei Roşii. În Volentiru fâlfâia drapelul roşu chiar pe turla bisericii”. 

♦ Generalul Traian Iliescu, comandantul Diviziei 5 infanterie, este luat ostatic de sovietici la Hotin, închis temporar într-o cameră cu zăbrele din incinta Cercului de recrutare, deși dorea să parlamenteze în legătură cu retragerea trupelor române. 

• La sud de Cernăuţi este arestat şi generalul Vasile Mitrea, delegat pentru delimitarea zonei de pătrundere sovietică.

♦ În judeţele Cahul şi Ismail, locuitorii minoritari, şi chiar basarabeni, ,,fug din sate cu căruţele pentru a se sustrage astfel ca să dea ajutor de la evacuare”.

♦ În timpul înaintării spre Prut, trupele sovietice răspândesc şi manifeste: 

,,Către populaţia Basarabiei! Fraţilor Moldoveni, Ruşi, Ucraineni! A venit un ceas mare al eliberării voastre de sub jugul boierilor româneşti, moşierilor, capitaliştilor şi Siguranţei. Uniunea Sovietică, a lui Armată Roşie, conduse de partidul lui Lenin-Stalin iau sub protecţia sa puternică pe Basarabia Sovietică, furată de la noi în 1918 de boierii şi clica militară românească. Multe dureri şi lipsuri aţi suferit voi, fraţilor români, în anii de ocupare militară a Basarabiei. Vă jefuiau pe voi fără milă, vă luau pământurile voastre, arate cu sudoarea părinţilor, mamelor şi fraţilor voştri. Vă apăsau pe voi cu impozite colosale de stat, cu cabală boierească, cu ziua de lucru de 14-16 ceasuri. Încearcă pentru a vă româniza cu de-a sila. Cizma jandarmului apasă orice idee vie. Furat pământ Sovietic al Basarabiei se reîntoarce la al lui mamă-Patrie, în constituţiunea Uniunii Sovietice. Armata Roşie, care a eliberat pe ai noştri fraţi – Ucraineni şi Beloruşi de asuprirea boierilor polonezi, v-a eliberat pe voi, pentru totdeauna, ai noştri fraţi şi cetăţeni ai URSS de robia română. Populaţia Basarabiei! În Marea Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste, în colaborarea frăţească cu Ruşii, Ucrainenii, Moldovenii şi alte popoare, voi vă reîntoarceţi la Patria adevărată. Sub soarele Constituiei Staliniste vouă va fi asigurat dreptul la muncă, la odihnă, dreptul la învăţătură şi bătrâneţe asigurată. Fraţilor Moldoveni, Ruşi şi Ucraineni! Nu lăsaţi să ruineze fabricile, uzinele, moşiile, staţiile de cale ferată şi podurile. Bunul acesta e creat de munca voastră şi aparţine vouă. Pământurile boierilor, moşierilor şi ale funcţionarilor mari de stat vor fi împărţite de Puterea Sovietică printre ţăranii cu pământ puţin şi fără pământ. Totodată datoria ţărănească a moşierilor, cămătarilor şi băncilor va fi anulată. Poporul muncitor din Bassarabia! Pe tine te aşteaptă o viaţă fericită şi liberă în marea familie a popoarelor din Uniunea Sovietică Socialistă! Trăiască Basarabia Sovietică! Trăiască fraţii noştri Moldoveni, Ruşi şi Ucraineani, smulţi din robia românească! Trăiască al nostru mare conducător şi învăţător, tovarăşul Stalin! Comandamentul Armatei Roşii!”.

♦ După primirea ordinului Armatei 4 privind evacuarea Basarabiei, jurnalul de operații al Corpului 3 armată consemnează: ,,A fost o lovitură de trăznet la care nimeni nu e aștepta. Ne pregăteam pentru a primi atacul inamic, socoteam posibilă chiar o acțiune de repliere prin luptă cu inamicul însă la o cedare fără luptă a Basarabiei, nu! Din această cauză am fost cu totul surprinși. Nimic nu fusese pregătit pentru o evacuare în asemenea condiții. De aici va rezulta panică în populația românească a provinciei și o scădere apreciabilă a moralului armatei, care va prilejui pierderi materiale însemnate... În oraș (Chișinău - n.n.) populația românească și funcționarii sunt consternați... Rămân pe loc soții fără bărbați, copii fără părinți, aceștia fiind plecați pentru o zi - două (neavând timp să se întoarcă), fie concentrați la diferite unități din țară. Ce vor face acești nenorociți nu se poate prevedea. Populația evreiască este în delir. Stă pe la porți, în grădini publice, se plimbă pe stradă, umplu cafenelele, toți în haine de sărbătoare neputându-și stăpâni bucuria pe care, de altfel, nici nu încearcă s-o ascundă”.

♦ Dezamăgit de ceea ce se întâmpla, Liviu Rebreanu consemna următoarele în jurnalul personal: ,,Prima lovitură pentru noi a războiului a venit azi: rușii au cerut Basarabia și nordul Bucovinei. Lovitura a venit ca din senin, adică în clipa când ne-am fi așteptat mai puțin… Toată noaptea am căutat la radio știri despre drama abătută asupra noastră și despre conducătorii acestei țări care nu spun nimic. Sunt câțiva oameni mediocri care își asumă dreptul să hotărască despre pământul românesc cu ușile închise. În jurul nostru pârâie și se prăbușește tot și noi nu știm nimic. Ce să mai consemnez amănunte atunci când România este în primejdie de moarte! Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă sunt deja ocupate de ruși. În patru zile trebuie evacuate tot – nici nu se știe încă bine ce anume din Bucovina. În același timp, Budapesta jubilează… Se pare că ungurii vor să profite și să ne atace de asemenea. Ce va fi, numai Dumnezeu știe!”.

P.S. Postarea se referă numai la contextul epocii!

$$$

 În noaptea din 27 spre 28 iunie 1916 în casa lui din Bucureşti, de pe strada Mendeleev, Ștefan Luchian trăia ultimele clipe dintr-o lungă agonie. Pe şevalet, se afla ultima lui creaţie rămasă neterminată: un chip de femeie.

Ultimele ore din viața lui Ștefan Luchian

Luchian avea 48 de ani. 48 de ani dintre care, pe ultimii șapte îi trăise într-un coșmar permanent. Un coșmar din care s-au născut cele mai frumoase pasteluri care există în pictura românească și unele dintre cele mai frumoase din pictura lumii. Vazele cu flori îi umpleau camerele în acești ani în care boala îl împiedica să mai iasă din casă și să picteze peisajele pe care atât de mult le iubea și, stând în fotoliu, de la un timp încolo, cu pensula legată de mâna care refuza să-l mai ajute, Luchian picta ore în șir, picta flori până la epuizare, singura lui lumină în întunericul pe care-l trăia. Atunci s-au născut spre exemplu celebrele lui naturi moarte cu flori, atunci s-au născut celebrele lui Anemone… „În această casă a trăit, a lucrat, a suferit și a murit neînțeles pictorul Ștefan Luchian (1868-1916)”. Asta scrie azi pe clădirea care a fost martora suferințelor și a agoniei lui din ultima perioadă a vieții, suferințe pe care prefera să și le înăbușe de multe ori discret și după o criză în care se contorsiona de durere, își întorcea fața de la perete și, cu ochii plini de lumina spunea doar „Gata, a trecut” și se întorcea nerăbdător la discuții, la culori și la forme.

„Tot ce am învățat știu de la Grigorescu”

Coșmarul care l-a dus spre mormânt în acea noapte de sfârșit de iunie a început însă cu mulți ani în urmă, în 1898, când avea doar 30 de ani. Atunci a avut prima criză a unei boli ce avea să se dovedească a fi scleroză multiplă. De altfel, toți acei ultimi ani ai sfârșitului de secol XIX i-au fost ostili. După o perioadă în care situația materială a lui Luchian a fost destul de bună, ceea ce i-a permis călătorii în străinătate, frecventarea boemei pariziene, o vilă frumoasă în București, despre care nepoata lui, Laura Cocea, spunea că are un salon mare și rotund, „ca cel de la Atheneu”, a venit momentul scadenței spre care l-au dus cheltuieli nesăbuite și firea lui boemă. Iar sărăcia a coincis cu declanșarea bolii. Averea moștenită s-a dus pe apa Sâmbetei, pictura nu i se vindea, iar el a fost nevoit să-și câștige o vreme existența cântând la flaut în orchestra Teatrului Național. Flautul, acest instrument la care a ajuns să cânte pentru că, așa cum mărturisea, „mi-erau mâinile prea lungi și m-am apucat de flaut…”, cu tristețea că și-a dorit toată viața să cânte la vioară, dar degetele, se pare, nu-l ajutau să obțină atât de „banalul tremolo”. Cursurile Conservatorului le-a urmat în paralel cu Școala de Arte Frumoase, un loc pe care nu l-a îndrăgit prea tare, pentru că cei mai mulți dintre profesori erau tributari academismului. „Tot ce am învățat știu de la Grigorescu”, avea să spună el mai târziu. Iar Nicolae Grigorescu, la rândul lui, avea să exclame în fața unei lucrări semnate de Luchian: „În sfârșit, am și eu un succesor!”

Copilăria în mahalaua Mântulesei și casa dispărută

Povestea lui Ștefan Luchian a început însă cu mulți ani în urmă, când, în prima zi a lunii februarie a anului 1868 venea pe lume într-o căsuță din satul Ștefănești, în Botoșani, în familia Elenei Chiriacescu și a maiorului Dumitru Luchian, comandantul Batalionului nr. 3 de grăniceri si bun prieten cu Alexandru Ioan Cuza. La Ștefănești există și azi o căsuță-muzeu, cu multe flori la geamuri și în curte, unde povestea vieții lui e păstrată mai degrabă cu multă pasiune decât cu prea multe investiții din partea statului român… Când avea doar cinci ani, familia lui s-a mutat la București, într-o casă pe care au cumpărat-o, pe strada Popa Soare, nr. 15, în superba și atât de pitoreasca mahala a Mântulesei. Casa era situată pe un teren de aproximativ 800 de metri pătraţi, fusese construită pe la 1850 de bumbăcarul Ivancea şi avea patru odăi, pivniţă, o bucătărie în curte şi un chioşc în grădină. Mai era mult până la momentul la care, peste ani, casa avea să fie vândută, după moartea mamei, de Ștefan și fratele său, ca să-și poată continua studiile. Sunt nevoiţi, așadar, să se împrumute de la un negustor, ipotecând casa părintească. În toamna aceluiaşi an o vând, iar pictorul pleacă pentru ultima oară, la Paris. Casa, veche de peste patruzeci de ani, va fi demolată de cumpărător. Din acea perioadă a copilăriei lui Luchian pe străzile din mahalaua Mântulesei n-a mai rămas decât amintirea.

Un dandy în Bucureștiul sfârșitului de secol 19

Pasiunea sau înclinația lui pentru pictură s-a manifestat de foarte devreme, încă de la Școala din Tabaci și a continuat în vremea cât a fost elev la Liceul Sf. Sava. Și sunt cunoscute poveștile lui cum că, în acei ani, făcea adevărate „afaceri” cu desenele. „Pe treizeci de gologani: atât era tariful” spunea Luchian, amintindu-și acei ani superbi în care le făcea temele la desen pe bani colegilor lui… Și, cum a simțit fără dubiu că pictura era chemarea lui, s-a sustras cu hotărâre carierei în armată pe care mama lui o visa pentru el, a refuzat să se înscrie la școala militară și să meargă pe urmele tatălui și s-a înscris, în schimb, la clasa de pictură a Școlii Naționale de Arte Frumoase.

În 1890, a plecat la Paris la Academia Julian unde a studiat la atelierul lui William-Adolphe Bouguereau, academist și el, iar această călătorie a fost foarte importantă pentru traseul lui artistic. Deși William Bouguereau împreună cu alți pictori, transmiteau studenților de la Academia Julian principii conservatoare de desen dobândite de la Jean Auguste Dominique Ingres și Jacques-Louis David, adevărata revelație a fost pentru Luchian în acea perioadă descoperirea operelor lui Vincent Van Gogh și Paul Cézanne. A putut cunoaște astfel, în muzee și expoziții, viața artistică pariziană aflată în acea perioadă în plină efervescență impresionistă. De altfel, Luchian a spus-o direct: „…Nu m-am împăcat niciodată cu școala… Am învățat mai mult de la Grigorescu și prin muzeele și expozițiile din străinătate”. Luchian a revenit la București în iarna lui 1892, când a murit mama lui, și s-a dedicat în continuare picturii. Înfățișarea lui de dandy autentic avea să-i aducă multe neajunsuri și multe critici, dar el și-a continuat drumul.

Boala avea însă un nume: scleroză multiplă

Ultimii ani ai secolului au adus cu ei dezastrul. Întâi întâlnirea cu Cecilia Vasilescu, pe care a cunoscut-o când picta o biserică la Alexandria și de care s-a îndrăgostit. Apoi, declinul total. Pentru că în acea perioadă, odată cu primele simptome ale bolii și cu sărăcia în care s-a trezit, a venit și refuzul familiei Ceciliei de a-i acorda mâna fetei. Și, în 1901, grav bolnav, s-a internat la Spitalul Pantelimon, la neurologul Gheorghe Marinescu. „Nu v-am scris pentru că mi-a fost tare rău şi încă mi-este, dar mai puţin decât îmi era”, îi scria el din spital prietenului Constantin Mille. „Pe lângă paralizia picioarelor, care e de la şolduri în jos, mâinile îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitatea de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să cobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare”.

Boala avea însă un nume: scleroză multiplă. Și evoluția ei a continuat de la un an la altul, cu tot mai puține momente în care-i îngăduia să respire… În anii următori ai primului deceniu ai secolului 20, alături de familia Cocea, care l-a îngrijit până la sfârșitul vieții, și-a petrecut verile în diverse orașe unde picta: Constanța, Techirghiol, Govora, Bărăgan, Chiajna… În casa rece și mică și „cu o lumină imposibilă” din cartierul Filantropia, de unde se vedea bariera Filantropia, a pictat în anul 1907, fascinat și întristat de viața grea din cartierele de la marginea Bucureștiului. Apoi, în 1908, a lucrat la Brebu, și acolo s-au născut câteva dintre capodoperele lui importante, printre care Fântâna de la Brebu sau Turnul din Brebu, iar în 1909, ultimul an în care a mai putut ieși din casă, a mers la Moinești, unde iarăși a pictat peisaje cu mare pasiune. De la sfârșitul anului 1909, însă, a rămas țintuit în fotoliu. Și timpul a început să curgă înspre sfârșit… „Când se apuca de lucru nimic nu-l oprea, nici dureri, nici vizite”, își amintește Laura, nepoata lui. Și tocmai ambiția cu care a luptat cu boala l-a ținut probabil în viață până în noaptea aceea de iunie. Nu se mai putea mișca, dar voia cu disperare să picteze și a cerut ca pensula să-i fie legată de mână. Și picta mai departe. În acea perioadă teribilă Nicolae Tonitza a mers, se pare, să-l viziteze, fiind el însuși unul dintre cei care l-au ajutat să-și lege pensula de mână. Momentul e copleșitor, așa cum și-l amintește Nicolae Tonitza: „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui a început să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi, într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”…

„Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu”

Una dintre cele mai frumoase imagini din acel sfârșit de existență tulburată, care a lăsat în urmă unele dintre cele mai frumoase picturi din cultura română, rămâne întâlnirea cu George Enescu, venit, se pare, să-i cânte la vioară, cu puțin timp înainte să moară. Scena este povestită de Tudor Arghezi în toată frumusețea ei tulburătoare: „Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi, umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus «Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu».”