$$$

 Un nepot de sclavi s-a născut în 4 august 1901, într-un cartier sărac din New Orleans cunoscut sub numele de "Back of Town."‎

‎Tatăl său a abandonat familia când copilul era mic, mama lui (avea 16 ani când l-a născut) a devenit prostituată, iar băiatul și sora lui au trebuit să locuiască cu bunica lor. 

Copilul a avut de mic talent la muzică și împreună cu alți trei copii a cântat pe străzile din New Orleans. Primele sale câștiguri au fost monedele care le-au fost aruncate.‎

‎O familie de evrei, Karnofsky, care a emigrat din Lituania în SUA, a avut milă de băiatul de 7 ani și l-a adus în casa lor. Inițial a fost angajat, pentru că asta era o formă de a fi luat sub îngrijire și de a fi ferit de pericolul de a ajunge la orfelinat. Acolo a rămas și a dormit în această casă a familiei evreiești unde, pentru prima dată în viața sa, a fost tratat cu bunătate și tandrețe.‎

‎Când s-a dus la culcare, dna Karnovsky i-a cântat un cântec de leagăn rusesc pe care, mai apoi, îl cântau împreună. ‎

‎Mai târziu, a învățat să cânte mai multe cântece rusești și evreiești. Încet, încet, acest băiat a devenit fiul adoptiv al acestei familii. Familia Karnofsky i-a dat bani să cumpere primul său instrument muzical; așa era obiceiul în familiile evreiești. I-au admirat sincer talentul muzical. Mai târziu, când a devenit muzician și compozitor profesionist, a folosit aceste melodii evreiești în compoziții, cum ar fi St. James Infirmary și Go Down Moses.‎

‎Băiețelul negru a crescut și a scris o carte despre această familie evreiască care l-a adoptat în 1907. În memoria acestei familii și până la sfârșitul vieții sale, el a purtat o stea a lui David și a spus că în această familie a învățat să trăiască viața reală și determinarea.‎

Am putea spune că muzica l-a salvat. Dar și familia Karnoffski și mai ales obiceiul acestor familii de evrei de a da o educație muzicală copiilor.

‎Acest băiețel se numea Louis "Satchmo" Armstrong.‎

‎Louis Armstrong vorbea idiș fluent și cu mândrie.

$$$

 NECROPOLA URIAȘILOR DE LA ARGEDAVA

Descoperire de exceptie in tara noastra, tainuita de catre serviciile secrete. Una dintre cele mai uimitoare descoperiri din Romania este necropola de uriasi de la Argedava-Popesti-Novaci, dar si cea mai tainuita. Este vorba despre scheletele roz a 80 de uriasi. Se presupune ca acestea au capatat această culoare ca urmare a iradierii. Ele au o lungime de cinci metri. Despre aceasta descoperire s-a vorbit in anul 2003, la un congres stiintific. Lumea stiintifica pare a nu fi interesata de o descoperire de exceptie care s-a facut pe teritoriul Romaniei. Aceeasi tacere o pastreaza si oamenii de stiinta din SUA cu privire la descoperirea a 32 de schelete cu o lungime de aproape trei metri. Descoperirea a fost facuta in anul 1947, in Valea Mortii din Desertul Colorado, unde exista un complex de pesteri care se intinde pe o suprafata de 180 de mile. Alaturi de aceste schelete umane au fost descoperite ramasite ale unor specii de dinozauri, tigri preistorici, elefanti imperiali. In Romania au mai fost descoperite schelete de uriasi la Cetateni, sub manastirea Negru Voda, la Scaieni si in Pantelimon, langa Bucuresti, si la Polovragi, in mai multe etape de sapaturi, finalizate pana in 1994 . Din pacate, aceste situri arheologice nu au fost cercetate. In anul 1974, in Muntii Apuseni, langa cariera de calcar de la Ardeu a fost descoperit un craniu cu dimensiuni foarte mari. Minerii care au descoperit craniul sustin ca avea dimensiunile unui bostan. Maria Gimbutis este un reputat arheolog american care s-a aratat interesata de descoperirile facute in Romania.

In una dintre lucrarile sale, ea sustine ca acum 7000 de ani, peste civilizatia sedentara a venit din estul Europei o populatie de uriasi numita civilizatia kurganelor. Uriasii erau razboinici, buni metalurgi, constructori. Ei au adus plugul metalic pe care, ulterior, populatia sedentara l-a preluat in efectuarea lucrarilor agricole. Uriasii au fost asimilati de masa de autohtoni de pe teritoriul tarii noastre. Pomeniti de toate mitologiile lu­mii, uriasii au fost una dintre cele patru rase de umanoizi de pe Pamant. Exista multe zvonuri ca ar fi fost gasite morminte ale unor asemenea fiinte, dar nu a existat nici un om care sa fi spus ca le-a va­zut cu ochii lui. Cei interesati de subiect au mers pe ur­me­le u­riasilor si au ga­sit un om care a participat la sapatu­rile arheolo­gice de la Ar­gedava, judetul Giurgiu. Ionita Florea (80 de ani) a vazut scheletele gigantilor. Iar arheologii ne-au explicat, de fapt, despre ce e vorba. “Aici era Nucetul. Parintii mei spuneau ca in aceste locuri stateau uriasii. Ei le spu­neau jidovi, (citeste si Legenda Jidovilor Uriasi) ca asa ii numeau aici pe uriasi. Credeam ca sunt povesti, dar am avut ocazia sa vad un schelet”, spu­ne Ionita Florea, in varsta de 80 de ani, din comuna Popesti, judetul Giurgiu. Despre ce e vorba? In nordul acestei localitati a fost descoperita, in anul 1926, o cetate dacica, iesita din comun prin marime. Cel care a facut sapaturi aici a fost arheologul Vasile Parvan, care era convins ca a gasit prima capitala a lui Burebista. S-au efectuat sapaturi in mai multe randuri, pana aproape de anul 2000. S-a dovedit in timp ca a fost, intr-adevar, prima cetate de scaun a lui Burebista, care a unificat apoi toate triburile dacilor si a devenit un rege ce stapanea aproape jumatate din Eu­ropa. Ceea ce a frapat la Argedava sunt informatiile conform carora in timpul sapaturilor arheologice s-ar fi descoerit scheletele a 80 de uriasi, adica umanoizi inalti de aproximativ 4 metri. Acest lucru s-ar fi intamplat prin 1946-1954. Informatii despre schelete de uriasi descoperite pe teritoriul Romaniei au mai existat. Dar pana acum nu s-a gasit nici o persoana care sa declare ca le-a vazut.

“Eu am inceput sa sap aici in 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat vreo 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tanar, si m-am dus pentru ca ne dadeau 400.000 de lei pe zi. Puteam sa cumpăr cu ei doar un kilogram de malai. Era saracie la acea vreme. Odata, dupa ce am sapat la o adâncime de patru metri, am gasit o glavă (craniu – n.r.) foarte mare, cam de vreo doua sau trei ori cat al unui om. Le-am spus arheologilor. Seful era atunci Ro­setti (Dinu V. Rosetti – n.r.). Ne-a trimis imediat aca­sa pe noi, satenii, si au sapat doar ei. Oasele le-au pus intr-un camion cu prelata. Unde le-au dus, nu stiu. Am sapat asa timp de trei ani si am mai gasit uriasi. Sa zic asa, aveau vreo patru metri lungime. Cand gaseam oasele, arheologii ne trimiteau acasa, sa nu vedem noi ce e acolo. Dar noi vedeam, ca nu eram orbi. Ei uite asa am dezgropat uriasi cu mana mea in 1950″, a spus Ionita Florea.

La Argedava s-au mai gasit si calendare solare asemanatoare cu cele de la Sarmizegetusa, dar care au disparut, cu tot cu oasele de uriasi, nu se stie unde.

$$$

 Scriitorul George Orwell a înfiat un băiețel și la scurt timp și-a pierdut soția

Eric Arthur Blair s-a născut pe 25 iunie 1903, în orașul Motihari din India de astăzi, fosta provincie Bengal în timpul colonialismului britanic din India, fiind al doilea copil al lui Richard Walmesley Blair. Tatăl său a fost funcționar în administrația britanică din India în domeniul opiului, iar mama sa, Ida Mabel Limonzin, era fiica unui comerciant de ceai.

Anul următor, în 1904, viitorul scriitor pleacă împreună cu mama și sora lui în Anglia, în adolescență va studia la Colegiul Eton și va publica proze scurte în revista ale școlii și la un an după absolvire s-a angajat în cadrul Poliției Imperiale Indiene în Birmania. Eric a lucrat apoi în Franța având profesii foarte diferite, s-a întors în Anglia și și-a deschis un magazin sătesc.

Sub pseudonimul George Orwell, tânărul a scris articole pentru diverse ziare și în 1933 a publicat prima sa carte, “Fluierând a pagubă prin Paris și Londra”. Au urmat trei romane, “Zile birmaneze”, în 1934, “Fiica unui cleric”, în 1935 și “Keep the Aspidistra Flying”, în 1936.

În 1936 Orwell a scris un documentar despre șomajul din Nordul Angliei pentru editura engleză Left Book Club, dar următoarea carte, “Drumul către Wigan Pier”, o proză de tip reportaj despre viața la limita sărăciei a minerilor dintr-un orășel din Lancashire, l-a consacrat drept unul dintre cei mai mari reporteri și scriitori din Marea Britanie.

George Orwell devine socialist și pleacă în Spania în decembrie 1936 pentru a deveni corespondent de război în timpul Războiului Civil. S-a alăturat însă ca voluntar Diviziei Lenin din Barcelona, unitatea condusă de Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă.

La întoarcerea în Anglia, jurnalistul își descrie experiențele din timpul Războiului Civil în “Omagiu Cataloniei”. În august 1941 a început să lucreze pentru BBC, unde sarcina principală era de a scrie editorialul unei emisiuni despre evenimentele celui de-Al Doilea Război Mondial, comentariile sale fiind difuzate din 1941 până în 1943 în India. În aceeași perioadă Orwell a lucrat și pentru ziarul The Observer.

Scriitorul a fost căsătorit de două ori. Prima sa soție, Eileen O’Shaughnessy, cu care s-a căsătorit în 1936, l-a urmat în Spania și a fost o susținătoare a ideilor sale politice. În iunie 1944, ea și Eric au adoptat un băiețel de trei săptămâni pe care l-au numit Richard Horatio, dar un an mai târziu, în martie 1945, Eileen a murit în urma administrării unei doze de anestezic prea mare pentru intervenția chirurgicală la care a fost supusă.

Dărâmat de moartea prematură a soției sale, care avea doar 39 de ani în momentul decesului, George Orwell și-a îngrijit singur fiul adoptat, pe micuțul Richard. Patru ani mai târziu, în 1949, s-a recăsătorit, mai mult pentru a-i oferi fiului său o mamă, cu Sonia Mary Brownell care se pare că a fost modelul pentru Julia, eroina din “O mie nouă sute optzeci și patru”. Mariajul a fost încheiat pe 13 octombrie 1949, cu doar trei luni înainte de moartea scriitorului.

Orwell era un fumător înrăit, în ciuda unor vechi probleme pulmonare. Descris de The Economist drept „cel mai bun cronicar al culturii engleze din secolul XX”, scriitorul considera că Fish ’n’ Chips, fotbalul, pub-urile, ceaiul tare, ciocolata ieftină, filmele și radioul sunt principalele bucurii ale clasei muncitoare britanice.

Lui însuși îi plăcea ceaiul tare, scriind la un moment dat că ceaiul este unul dintre elementele de bază ale civilizației din Anglia și provoacă încă dispute violente cu privire la modul în care trebuie preparat, dilema principală fiind dacă se pune întâi ceaiul în ceașcă și apoi se adaugă laptele sau invers. Scriitorului îi plăcea și berea englezească, mânca la cantina de la BBC și prefera mâncărurile tradiționale englezești, cum ar fi friptura de vită, budinca Yorkshire, brioșele, biscuiții, cam toate brânzeturile britanice și marmeladă de Oxford.

Una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale, “Ferma animalelor”, publicată în 1945, o satiră a revoluției comuniste din Rusia, i-a supărat pe foarte mulți prieteni de-ai săi cu convingeri de stânga, inclusiv pe fostul lui editor, Victor Gollancz, care i-a respins-o, dar volumul a ajuns în scurt timp una din cele mai populare cărți din Marea Britanie.

“O mie nouă sute optzeci și patru”, ultima scriere a lui Orwell, publicată în 1949, a fost influențată de sănătatea sa în declin și de deziluziile față de guvernul laburist ajuns la putere și a avut un efect foarte puternic asupra societății europene. În 2005 publicația Time a clasat romanul în lista celor mai bune romane și nuvele englezești din 1923 până în acel an. George Orwell a murit pe 21 ianuarie 1950, la Londra, din cauza tuberculozei de care suferea din tinerețe.

&&&

 

În acelaşi fatidic 1889, după două luni, murea şi Veronica Micle, neputând suporta absența celui care i-a scris atât de frumos...

"August 1882

Măi fată nebună şi drăgălaşă,

Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu – ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat – cum să vin la tine, pe cine să las în loc?

tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.

Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii fără bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.

E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogaţi decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar aşa e lumea, aşa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca noi, o clipă de uitare de sine şi de beţie plăteşte mai multe decât viaţa întreagă a acestor oameni.

Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel – căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.

Îţi sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, şi te rog, te rog mult să te linişteşti, să crezi în statornicia şi în iubirea mea şi să speri, dacă poţi spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău,

Emin"

.

$$$

 

🌳COPACI A CĂROR ENERGIE TE POATE VINDECA!🌲

“Fiecare copac emite un anumit tip de energie. Aceasta poate avea intensități diferite în funcție de orele zilei și de anotimp. În acest sens, copacii sunt împărțiți în două categorii:

1.Copaci care furnizează energie organelor slăbite

Aceștia au o acțiune de creștere a imunității organismului: de înlăturarea senzațiilor de durere din zona inimii și până la normalizarea circulației sangvine.

2.Copaci care absorb energiile negative din corp

Energiile emise de arbori nu sunt mereu aceleași.

Copacii care-și pierd frunzele toamna, pierd din energie în acest anotimp, în proporție de 60-70%, pe când copacii veșnic verzi, au pierderi de energie în această perioadă de doar de 25%.

Aceștia din urmă au rolul de a bloca energiile negative, dar ne pot provoca dureri și disconfort în timp ce amelioreaza energiile vitale din corp.

Stresul de ori ce fel, este ameliorat cu energia acestor copaci.

Copaci energetici – cum se pot influența

Chiar și copacii de specii diferite se pot influeța energetic între ei dacă sunt plantați aproape.

Astfel, dacă un plop este plantat lângă un mesteacăn, energia plopului paralizează circuitul energetic al mesteacănului, acesta rămânând fără frunze pe partea dinspre plop.

În acest fel, plopul devine vampir energetic pentru mesteacăn!

Același lucru se poate întâmpla și cu omul, când stă mai mult timp în preajma anumitor copaci, suferind blocaje energetice, stări dezagreabile uneori boală.

În medicina vibrațională – încă din vremuri îndepărtate oamenii își vindecau bolile cu ajutorul copacilor. Această tehnică poartă numele de „dendroterapie”.

Dendroterapie: energia vindecatoare din copaci

M-am gândit că acesta ar putea fi un subiect extrem de interesant… așa că va propun o lista de copaci incredibili, care au puteri energetice deosebite:

STEJARUL – copac purificator

copaci, copaci ornamentali, pomi ornamentali,

Un singur copac adult purifică aerul cat 1000 de copaci din alte specii.

Stejarul este considerat a fi cel mai puternic donator energetic pentru om.

Când vă aflați într-un impas decizional, faceți terapie cu acest copac!

Energia maximă a stejarului este între orele 21 și 5 dimineața.

Vă puteți așeza și medita la umbra lui, sau îl puteți îmbrățișa! Veți simți o energie incredibilă, dacă îi dați voie să vă cuprindă.

SALCÂMUL – copacul care te scapa de stres si oboseala

Doar 20 de minute de relaxare rezemat de trunchiul unui salcâm va va umple de bună dispoziție.

Este de folos persoanelor stresate și solicitate nervos la locul de muncă, cât și femeilor la ciclu sau menopauză.

DUDUL – pomul care te scapă de durerile de cap

Acest copac are puterea de a genera energie care poate reda vigoare omului slăbit și celui cu dureri de cap.

Este suficient să stai lipit 20-30 de minute de acest pom si vei simti o stare de bine, de limpezire a gandurilor, deoarece dudul este un donator energetic de excepție, având un biocâmp foarte ridicat.

CARPEN – din categoria copaci cu efect rapid!

Dacă sunteți slăbit sau apatic, atunci veți vrea să apelați la acest donator energetic.

Efectul său este rapid și vizibil, însă vine și cu o serie de contraindicații!

NU stați in preajma lui mai mult de 5-10 minute, pentru că este mult prea puternic și poate să facă o supraîncărcare energetica, nu tocmai benefica.

MESTEACĂN– copacul „ranilor din dragoste”

Sub el se poate sta mai mult timp oferind energie vindecătoare, în special femeilor și copiilor.

Mesteacănul este renumit pentru faptul că oferă ajutor îb problemele de piele și îmbunătățește starea de spirit.

De asemenea, se spune despre mesteacăn că vindecă „rănile din dragoste”, liniștește psihicul… și totodată ajută persoanele „false” să se reabiliteze.

Energia mesteacanului intareste sistemul imunitar.

Zona din preajma mesteacanului este protejata de bacterii, virusi si microbi.

Se spune ca in perioadele cu epidemii de holera si ciuma, gospodarile care aveau un mesteacan in gradina erau protejate. Pentru a creste imunitatea organismului umpleti un saculet cu frunze maruntite si pe timp de noapte lasati saculetul deschis. Dimineata inchideti-l, pentru a nu intra in contact cu alte energii.

NUCUL – vampirul energetic

Cunoscut în popor ca „vampir energetic”, nu ar trebui să fie plantat la distanță mai mică de 10 m de casa sau locul de relaxare din gradină.

Staționând 5-10 minute la umbra lui scâpați de excesul de energie negativă, vindecă bolile inflamatorii și oferă liniște sufletească.

SALCIA – copacul care te vindecă de negativism

Salcia este recomandată persoanelor care văd doar partea neagră din viață, care plâng tot timpul.

Salcia preia energia negativă din corpul uman și o elimină; de aceea se numește „plângătoare”.

Se recomandă sa stați 30 minute în brațele salciei pentru a scăpa de energiile negative, după care este indicat să mai poposiți sub stejar și salcâm.

Terepia cu salcia este recomandată între orele 19-21, în special primăvara, până la sărbătoarea de Înălțare.

Când sunteți demolat psihic, puteți purta o brățară din crenguțe de salcie la incheietura mainii timp de 30 minute.

Energia din salcie crește inclusiv potența sexuală.

TEIUL – din categoria copaci împotriva stresului și anxietății

Energia minunatului copac îndepărtează stresul, anxietatea și stările depresive isterice.

Energia teiului se păstrează în crengile înflorite timp de 21 de zile, dupa care energia se scurge.

PINUL – copac pentru vigoare

Este suficient să poposiți 5 minute sub pin și să țineți în mâna stângă câteva ace pe care să le masați ușor între degete și v-ați luat energia și vigoarea de care aveați nevoie.

Acesta transmite o încărcătură energetică mare. Oamenii cu probleme cardiace nu ar trebui sa apeleze la energia acestuia.

BRADUL – copacul care îndepartează spiritele rele

Din străbuni a fost considerat copacul magic, a cărui rășină îndepărtează spiritele rele. Băile cu crenguțe și muguri de brad aduc vindecare i

În boli reumatismale și răceli.

MOLIDUL – copacul care te scapă de emotii negative

Energia molidului scoate din tine toate emoțiile negative, calmează stresul și iritarea, aduce starea de somn după 3-5 minute de stat lipit de el.

PĂRUL – pomul vindecator al durerilor de cap

Ca orice fel de pom fructifer de cultură, părul este un donator slab de energie.

Pentru încărcare energetică apelați la pomii sșlbaticii.

Părul sălbatic ne găzduiește la umbra sa o perioadă lungă de timp. Persoanele care suferă de migrene, dureri de cap trebuie să poarte pe cap coronițe de salcie timp de 30 de minute la orele specificate mai sus, timp de 14 zile.

ALUNUL– vampir energetic

Alunul este, asemenea bradului, un vampir energetic. Acesta neutralizeaza energiile negative, amelioreaza frica, anexietatea și nervozitatea.

PLOPUL – copacul care te scapă de dureri

Energia lui ameliorează tensiunea nervoasă, anxietatea, durerile ce cap și de dinti.

CIREȘUL PĂSĂRESC – vampir energetic

Cireșul păsăresc este un alt vampir energetic. El are un efect benefic în bolile inflamatorii, în tumore și congestii.

CASTANUL – copac cu efecte halucinogene

Castanul este cel mai activ din punct de vedere energetic între orele 1 si 7 dimineața, însă apropierea îndelungată de acesta poate da o stare falsă de confort psihic, putând da chiar și efecte halucinogene.

Vizitați-l în reprize de 2-3 minute.

Pădurea și copacii ne încarcă bateriile însă trebuie să înțelegem ce copaci ne pot face cu adevarat bine. Important este să încercăm să intrăm în rezonanță cu aceștia. Dacă nu le cunoaștem tipul de energie vom simți dacă starea se accentuează (atunci căutăm un alt copac), dacă starea se îmbunătățește înseamnă că putem să ne bucurăm de energia binecuvantată a acestora.”

_________

Sursa:sunt-sanatos.ro & Qigong Mediaș

$$$

În ziua de Sânziene soarele joacă pe cer la răsărit, de bucurie că astăzi strălucește cel mai tare pe boltă iar la amiază încremenește în loc, înflăcărat și biruitor.

În ziua de Sânziene se joacă Drăgaica, dans ritual asemănător Călușului. De data aceasta, ceata este formată exclusiv din fete, câteva îmbrăcate în haine bărbătești, numite Drăgaici, Drăghicuțe sau Drăgane. La fel ca în cazul călușarilor, și alaiul Drăgaicelor este însoțit de un muzicant iar una dintre fete poartă un steag împodobit cu baticuri colorate, spice de grâu, usturoi, pelin, flori de sânziene și alte plante magice. Acest cortegiu ceremonial străbate ulițele satului, formând un brâu simbolic, protector și fertilizator, ce cuprinde întreaga comunitate. În unele sate, fetele aveau și coase, vestind că e vremea de cositului, că plantele și-au încheiat drumul, au fost sămânță, au germinat, au crescut, s-au înmulțit iar acum urmează să moară. În alte locuri, cea mai frumoasă fată se alege Drăgaică, se împodobește cu spice de grâu și cu flori de sânziene ca o mireasă, după care, însoțită de alaiul său, cutreieră holdele, câmpurile și satele într-un extraordinar parcurs ritualic, aducător de belșug și fertilitate, reminiscență a unui străvechi cult agrar.

În ziua de Sânziene se colindă, se fac farmece, se ghiceşte, se află ursitul, se fac prorociri asupra vremii şi rodului, se descântă: „Sânziană, floare-aleasă,/ Fă-mă în curând mireasă…”

În ziua de Sânziene se „înstruțează Boul”, adică se împodobește cu flori, și se plimbă prin sat, obicei ceremonial cu o puternică simbolistică nupțială, atestat îndeosebi în nordul Transilvaniei și dedicat unei divinități taurine, fertilizatoare, ce poate fi identificată cu Mitra sau Dionysos.

În ziua de Sânziene amuțește cucul, orologiul calendaristic al românilor, pasăre oraculară care-și începe cântecul la echinocțiul de primăvară, de Blagoveștenie, pentru a-l sfârși acum, la solstițiul de vară.

În ziua de Sânziene, vara începe „să se întoarcă spre iarnă”, florile câmpului își pierd treptat mirosul și puterea tămăduitoare, în păduri apar licuricii, pe cer răsare Cloșca cu Pui…

$$$

 Ion Ionescu de la Brad, un savant vizionar

Născut pe 24 iunie 1818 în oraşul Roman, Ion lonescu a urmat şcoala din oraşul natal şi cursurile Școlii de la Trei Ierarhi şi Academiei Mihăilene din Iaşi, fiind apoi trimis de domnitorul Mihail Sturdza să studieze agricultura în Franţa, unde, timp de patru ani, a luat și lecții de economie politică, biologie și chimie.

Nicolae Iorga a scris mai târziu despre el că de la Petrache Poenaru nu se văzuse în acele vremuri, în Franţa, “un valah mai harnic şi mai dornic de a-şi însuşi cunoştinţe”. Întors în ţară, a devenit pe rând profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, director al Statisticii din Moldova, director al Domeniilor Moldovei și inspector general al agriculturii.

Cunoscându-l pe Ion Ghica, și el profesor la Academia Mihăileană, Ion Ionescu a fost atras în cercul revoluţionar, iar în timpul mişcărilor din 1848 a fost chemat de Nicolae Bălcescu şi Ion Heliade Rădulescu la Bucureşti, ca specialist în probleme agricole, devenind vicepreşedinte în “Comisia proprietăţii” și susţinând împroprietărirea ţăranilor. După înăbuşirea revoluţiei, la fel ca ceilalți pașoptiști, a fost nevoit să plece în exil.

În această perioadă, a scris o serie de lucrări, printre care “Excursiune agricolă în Câmpia Dobrogei”, în limba franceză, a fost ales membru al Consiliului imperial de agricultură şi numit directorul Şcolii de agricultură de la San-Stefano, apoi administrator al domeniilor marelui vizir Reşid Paşa din Tesalia. Revenit în țară după nouă ani, în 1857, Ion Ionescu de la Brad a început să agite din nou “problema ţărănească”, motiv pentru care a fost închis pentru o perioadă la Mănăstirea Neamţului, dar, după ce și-a ispăşit pedeapsa, a continuat netulburat să-și susțină cauza în gazete. În 1864, după reforma agrară făcută de Alexandru Ioan Cuza va spune, în sfârșit, fericit: “În ziua când Cuza Vodă a desfiinţat boierimea şi a împroprietărit ţăranii, am încetat de a-l mai combate și m-am închinat lui”.

În anul 1869, agronomul a cumpărat, împreună cu fratele său, o moşie în localitatea Brad, comuna Negri, Bacău, şi în anii următori s-a stabilit aici construind o fermă model și devenind cunoscut, din acest moment, ca Ion Ionescu de la Brad. În paralel, a găsit timp să scrie şi să publice un număr mare de articole, monografii, manuale de agricultură, buletine, calendare agricole, dări de seamă și cronici dedicate emancipării ţăranului şi organizării unei agriculturi ştiinţifice.

Profesorul Gheorghe Ionescu Sisești spunea despre înaintașul său: “Munca sa rodnică pe tărâmurile cele mai variate ale agriculturii a fost întreruptă in 1863. Postul de inspector general de agricultură a fost desființat. Ionescu de la Brad a devenit un simplu agricultor particular dovedindu-se în noua lui îndeletnicire un organizator model.

A organizat pe terenul de la Brad o fermă model, adică o fermă experimentală, în sensul vederilor lui din tinereţe, şi o şcoală de agricultură pentru fiii de ţărani. Putem spune că Ionescu de la Brad este primul experimentator român în agricultură. A introdus tot felul de plante şi de soiuri noi. Gospodăria lui era o adevărată grădină botanică, unde făcea observaţii, trăgea învăţăminte pentru progresul agriculturii, publicându-le apoi în diferitele sale lucrări. În această epocă, Ion lonescu de la Brad a fost ales de colegiul al 4-lea al ţăranilor ca deputat independent, în mod neîntrerupt de la 1876—1883. În publicaţiile din această perioadă despre Credit, despre Buget, despre Finanţe, Ionescu de la Brad s-a dovedit nu numai un mare agronom, dar şi un mare economist şi un apărător al ţăranilor năpăstuiţi.

El dorea să contribuie la eliberarea ţăranilor de „robia pămîntului, de robia banului şi de robia neştiinţei”. El făcea regulat dări de seamă alegătorilor despre activitatea sa, obligaţie necunoscuta politicienilor epocii. Preocuparea pentru ușurarea vieţii oamenilor l-a călăuzit mereu pe Ionescu de la Brad în lunga şi rodnica lui activitate.

Gospodăria agricolă, spunea el, nu este un scop în sine, ci este numai un mijloc. Scopul este omul, nu agricultura: putem îmbunătăţi pământul prin om, dar suntem mai mult datori a îmbunătăţi omul prin pământ”.

Primul profesor care a predat agricultura la Academia Mihăileană din Iaşi susținea, în lucrările sale, că însuşirile solului influenţează în mare măsură producţia plantelor de cultură și cerea agricultorilor să-și cunoască bine pământul.

Considerând mecanizarea o condiţie esenţială a cultivării pământului, a înființat în 1841, la Iaşi, primul atelier de maşini agricole, a reuşit să obţină soiuri noi de cereale, mai rezistente şi productive, a înfiinţat, la Copuzu şi Odaia Bărăganului, primele crescătorii naţionale de animale și a produs, tot în 1841, prima şampanie românească, după metoda celebrului călugăr francez Don Pérignon de la mănăstirea Haut Villers din ţinutul Champagne.

Pe terenurile cu exces de apă Ion Ionescu de la Brad recomanda drenajul, iar pentru zonele secetoase preconiza irigarea, spunând: “Irigaţiunea este o lucrare de îmbunătăţire a agriculturii de o importanţă precumpănitoare… cel mai puternic mijloc de sporire a producerii şi a avuţiei”.

În plus, a susținut rolul pădurilor pentru apărarea solului împotriva eroziunii, dovedindu-se un iniţiator al lucrărilor de îmbunătăţiri funciare și recomandând insistent introducerea asolamentului: “Îngrijirea cu durere de inimă a pământului şi întrebuinţarea lui după cum cere ştiinţa asolamentelor şi a rotaţiunii plantelor sunt mijloacele cele mai puternice ca să-l facă să dea producte mai multe şi mai ieftine, în asolamentul ce avem de gând să propunem trebuie să vie plantele una după alta astfel încât fiecare plantă ce se culege să lase pământul pregătit pentru aceea ce are să-i urmeze”.

Pentru a stimula extinderea unor culturi care ocupau suprafeţe mici, agronomul scria: “Porumbul este, după cartof, cel mai preţios product cu care s-a înzestrat agricultura ţării noastre… Grâul de toamnă este semănătura cea mai folositoare a plugăriei, este hrănitoare şi se întreabă mai mult de negustori”, iar despre culturile de cartofi spunea: “De pe o falcie cu cartofi un cultivator dobândeşte atâta roadă cât poate să hrănească de 4 ori mai mulţi oameni decât din o falcie cu grâu. Îndeobşte rodirea este mult mai îmbelşugată când se seamănă cartofi mari, fiind de prisos a pune mai mulţi cartofi într-un cuib”.

Cu puțin timp înainte de a înceta din viață, Ion Ionescu de la Brad a susținut un discurs mobilizator în Parlament: “Mulţi din vechii luptători s-au dus dintre noi mai înainte de a vedea ca noi, cei ce am rămas, răsărind în această ţară soarele libertăţilor şi al dreptăţii, mai înainte de a se bucura și ei de rezultatele silinţelor și ale sacrificiilor lor. Şi noi, câţi am mai rămas, ne vom duce, cum se zice, închinându-ne, cu cântecul, cu codrii, cu freamătul, iar dv. cei tineri care mai rămâneţi și care sunteţi datori să continuaţi lupta pe calea progresului și a civilizaţiunei pentru dezvoltarea și mărirea poporului român, binevoiţi a mă asculta și a lua în primire ideile de dreptate și de frăţietate ale generaţiunei ce se duce, ca să ştiţi ceea ce s-a făcut şi ceea ce a mai rămas a se face”.

Ion Ionescu de la Brad a murit pe 16 decembrie 1891 și a fost înmormântat la ferma unde şi-a desfăşurat activitatea până în ultima zi a vieţii.

În iulie 1928, la inaugurarea bustului său, profesorul Costăchescu-Iași spunea: “Pentru a da un caracter de omagiu acestei sărbătoriri, am venit să aduc cuvântul de recunoştinţă al tuturor plugarilor şi muncitorilor de pământ pentru lupta plină de un nobil idealism care a desfăşurat-o Ion Ionescu. Nu voi arăta faptele şi toate meritele lui. Un lucru vreau să relev. Acest fiu strălucit al ţării a avut darul de a uni visul, idealul cu spiritul practic, cu meritul marilor înfăptuiri, cu realizarea. Face parte din generaţia în memoria căreia trebuie să ne închinăm cu smerenie, din generaţia care a unit lupta cu sacrificiul. A îndurat surghiunul pentru o idee şi n-a dezarmat în faţa niciunui obstacol şi a niciunei ameninţări. Ideile lui au fost fermente de progres, cele care nu s-au putut realiza au aşteptat valorificarea, puterea de germinaţiune, de la generaţiile ce l-au urmat. El a azvârlit bobul; o parte s-a înfăptuit, o parte mai are nevoie de încă multe străduinţe”.

$$$

 Şerban Papacostea, student şi discipol al lui Gheorghe Brătianu, a fost arestat la 15 martie 1950 în faţa Institutului Francez din Bucureşti. Anchetat la Rahova, a fost condamnat administrativ, a trecut prin Jilava şi a făcut apoi Canalul la Capu Midia.

După „munca de jos”, a reuşit să fie primit în cercetare la Institutul de Istorie, devenind un excepţional specialist în evul mediu.

Director al Institutului de Istorie Nicolae Iorga (1990-2001), membru al Academiei Române, Serban Papacostea s-a nascut pe 25 iunie 1928. A decedat pe 6 aprilie 2012...

Șerban Papacostea: În luna martie 1950 frecventam – ceea ce făceam de ani de zile, de pe când eram licean – Institutul Francez și Biblioteca Institutului Francez de pe Bulevardul Dacia, când autorităţile noastre, foarte probabil la un semnal de la Moscova – spun aceasta pentru că Războiul Rece cunoscuse o intensificare, o agravare puternică în această vreme – au hotărât să închidă institutele străine, bibliotecile, să curme şi această legătură între România şi Occident. Nu au făcut-o pe cale legală, nu au putut pentru aceste biblioteci funcţionau pe baza unor angajamente internaţionale, a unor convenții internaționale. Au găsit o formulă mai simplă, au arestat la întâmplare oameni care ieşeau din aceste institite, au făcut acest lucru timp de 2-3 zile până şi-au făcut … Au speriat lumea aşa. Institutele n-au fost închise legal, au funcţionat dar nu se mai ducea nimeni.

Şi ne-am trezit, vorbesc la plural pentru că ne-am trezit vreo 30-40 de persoane în localul Securităţii de la Rahova… Pe urmă am avut peripeţii, de acolo majoritatea am ajuns la Jilava, de la Jilava la Canalul Dunărea Marea Neagră… fără judecată/ Era sistemul acesta adoptat de la sovietici, condamnarea de către MAI pentru atitudine necivică, pentru parazitism, pentru mai ştiu eu ce alte motive. MAI avea dreptul să condamne administrativ între 6 luni şi doi ani, termene care n-aveau de fapt nici o relevanţă, nici o însemnătate, pentru că se puteau prelungi, prescurta după bunul plac…

Şi am ajuns la Canal, deşi suferind de o gravă infirmitate din copilărie, am avut o scolioză foarte pronunţată care s-a descoperit în ultimul moment. Timp de cinci ani de zile am stat într-un corset de ghips, alternativa fiind o operaţie care şi atunci şi azi e încă foarte periculoasă, sigur cu implicaţii existenţiale majore. Medicul mi-a indicat ce pot face şi ce nu pot face, între altele nu mişcări bruşte şi nu eforturi fizice mari pentru că risca să se redeclanşeze procesul.

Mihaela Udrescu: Numai bun pentru Canal.

Șerban Papacostea: Exact. Unde, norma de la început a fost – după ce ne-au anunţat că „avem gloanţe pentru toţi” – norma era de săpat, încărcat în roabe şi transportat pe o colină patru metri cubi pe zi, pământ uscat care trebuia întâi zdrobit cu târnăcopul. Condiţii de infern.

Fragment dintr-un interviu cu Șerban Papacostea realizat de Mihaela Udrescu in februarie-martie 2002, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 1470

TINERI „PRIMEJDIOŞI”

În anul 1950, Securitatea a arestat la ordinul Anei Pauker peste 300 de studenţi şi absolvenţi care frecventaseră Biblioteca Franceză, unde găseau cursurile necesare. O parte au fost eliberaţi, dar exmatriculaţi, iar alţii (mai ales cei cu „origine nesănătoasă”) au fost duşi la Canal. Erau acuzaţi, în cel mai bun caz, de „parazitism social”, dar, de fapt, fuseseră încadraţi în prevederile decretului 6 din ianuarie 1950: „cei ce primejduiesc sau încearcă să primejduiască orânduirea socială…”

Gândirea liberă era într-adevăr o primejdie pentru comunismul care fusese impus cu forţa… mulţi din acei tineri au murit în detenţie, unora nici nu li se cunoaşte mormântul. Pe alţii i-au strivit tacticile de „reeducare” de la Peninsula. Unii supravieţuitori au reuşit totuşi să-şi refacă viaţa. Parcurgând calvarul „muncii de jos”, au fost, într-un târziu, reintegraţi în societate. Cu deosebirea că n-au avut voie niciodată să predea la o catedră, pentru a „nu influenţa” tineretul.

În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie

© CISAC, Memorialul Sig

$$$

 Straniul caz al celor doi frați vitregi care au devenit co-țari ai Rusiei, incoronati pe 25 iunie 1682

Ivan al V-lea Alekseievici s-a născut pe 6 septembrie 1666 la Moscova și a fost fiul cel mic al țarului Alexei I al Rusiei și al primei sale soții, Maria Miloslavskaia. Cuplul avusese 13 copii, dar țarina a murit la nașterea ultimei fiice și, dintre toți, doar doi băieți, Feodor și Ivan, și o fată, Sofia, au supraviețuit copilăriei.

Mezinul Ivan avea probleme de vedere din naștere și era bolnăvicios, motiv pentru care capacitatea sa de a deține puterea supremă a fost contestată când s-a pus problema succesiunii. Principalii lui adversari erau susținătorii familiei Narîșkin, care aspirau să-l aducă pe tron Petru, viitorul țar Petru cel Mare, băiatul fiind fiul Natalyei Narîșkina, cea de-a doua soție a țarului Alexei.

După decesul țarului Feodor al III-lea în aprilie 1682, familiile Miloslavski și Narîșkin au început lupta pentru putere, iar patriarhul Joachim a convocat o adunare care a decis trecerea coroanei în mâinile lui Petru, care la acel moment de-abia împlinise zece ani, iar mama sa, Natalya Narîșkina, a fost numită regentă. Deși Ivan era mai mare ca vârstă decât Petru, băiatul a fost ignorat din cauza slăbiciunilor sale fizice.

În acest context a debutat revolta streliților, regimentele de infanterie înființate în timpul domniei țarului Ivan al IV-lea, iar conducătorii acestora au susținut că revolta a fost încurajată de fiica țarului Alexei, Sofia, și de facțiunea Miloslavski, cei care doreau să-l aducă pe tron pe Ivan și să-și exercite puterea în numele lui.

Pe 15 mai, când a apărut zvonul că familia Narîșkin l-ar fi strangulat pe Ivan, mulțimea furioasă a pătruns la Kremlin cerând să i se spună adevărul, iar Natalya i-a adus pe Ivan și Petru în fața mulțimii pentru a demonstra că ambii copii erau vii și nevătămați.

Streliții pătrunși în palat au ucis mai mulți membri ai familiei Narîșkin și câtiva dintre susținătorii lor, iar pe 23 mai prințul Ivan Khovanski, liderul revoltaților, a cerut ca Ivan să fie desemnat țar împreună cu Petru. Ajuns la conducerea Rusiei, bolnăviciosul Ivan a avut o relație apropiată cu mama sa vitregă și cu fratele său, Petru, mai ales pentru că el nu avea, de fapt, nicio ambiție să devină conducător al Rusiei.

Pe 25 iunie 1682 cei doi frați vitregi au fost încoronați la catedrala Dormition ca „dvoetsarstvenniki”, țari dubli, pentru această ocazie fiind pregătit un tron special cu două locuri, scaun care se află expus astăzi la Palatul Armurilor de la Kremlin. Deși Ivan a fost considerat „țarul senior”, puterea reală era deținută de sora lui naturală, Sofia Alekseievna, care în 1686 și-a asumat regența și în același an a decis adunarea gunoaielor de pe străzile Moscovei și a abolit pedeapsa “îngropării de viu”, care era în mod special aplicată femeilor care își omorau soții.

Când Petru a ajuns la maturitate, poziția Sofiei a devenit din ce în ce mai incertă, dar ea spera ca Ivan să aibă un moștenitor pe linie masculină care să-i întărească puterea. În 1684 acesta din urmă s-a căsătorit cu Praskovia Saltykova și cinci ani mai târziu a avut o fiică. În același an, Petru, care avea 16 ani, s-a căsătorit cu Evdokia Lopukhina și a fugit la mănăstirea-fortăreață Troițki-Sergius, temându-se că viața lui e pusă în pericol. Mai mulți boieri și ofițeri i s-au alăturat lui Petru, iar la începutul lui septembrie sora lui vitregă, Sofia, deja nu mai avea suficient sprijin și a trebuit să se retragă la mănăstirea Novodevici.

În ultimii zece ani ai vieții sale, țarul Ivan a fost complet umbrit de țarul Petru cel Mare și și-a petrecut zilele alături de soția sa, Praskovia Saltykova, „în rugăciune și post, zi și noapte”.

Starea lui de sănătate fragilă nu l-a împiedicat să aibă cinci fiice, dintre care una – Anna Ivanovna – își va asuma tronul Rusiei în 1730, iar nepoata lui, Anna Leopoldovna, va deveni regentă a Rusiei în timpul minoratului fiului ei, Ivan al VI-lea.

Co-țarul Ivan a murit la Moscova pe 8 februarie 1696, la vârsta de 29 de ani, și în ultima perioadă a vieții a fost descris de ambasadorii străini în Rusia ca fiind senil, paralitic și aproape orb. A fost înmormântat la Catedrala Arhanghelului Mihail din Moscova, iar soția sa, care a trăit încă 27 de ani, și cele trei fiice ale ei s-au retras de la curte și s-au stabilit la moșia Izmailovo de lângă Moscova.

Praskovia Saltykova a avut aventură de lungă durată cu boierul Vassili Yushkov, care a devenit administratorul moșiei ei, și a avut un mare respect față de cumnatul său, țarul Petru cel Mare, s-a adaptat la reformele impuse de acesta și le-a dat fiicelor sale o educație occidentală.

În 1712, ea și fetele au participat la nunta lui Petru cu cea de-a doua sa soție, viitoarea Ecaterina I a Rusiei, și a continuat să participe la viața curții, iar la moartea ei, pe 13 octombrie1723, Petru cel Mare a organizat o ceremonie funerară impunătoare, prima înmormântare imperială găzduită la Sankt Petersburg, noua capitală a Rusiei.

$$$

 Un barbat merge la o prima intalnire cu o femeie cunoscuta printr-un site matrimonial. In cazul ca nu i-ar fi placut de ea, el a aranjat cu un prieten sa il sune dupa un sfert de ora, ca sa isi asigure o scuza pentru o situatie de urgenta.

Se intalnesc cei doi la o cafenea, iau cate o cafea, schimba cateva fraze, dar barbatului ii este clar ca nu-i place femeia. In sfarsit, e cautat la telefon, si atunci el isi cere scuze si se duce sa vorbeasca in holul localului.

Cand se intoarce, tipul afiseaza o fata trista si ingrijorata:

– Imi pare rau, dar trebuie sa plec. Bunicul meu tocmai a murit…

– Slava Domnului! zice femeia. Daca nu murea al tau, ar fi murit al meu peste 5 minute!

$$$

 26 iunie 1848 - Guvernul revoluționar de la București a decretat eliberarea robilor țigani aparținând boierilor

Timpii de robie au trecut și țiganii astăzi sânt frații noștrii. Guvernul Provizoriu în puterea jurământului făcut pe Câmpul Libertății (Câmpu Filaret), îi declară liberi prin voința poporului Român și așteaptă de la stăpânii lor dovadă de patriotism și de dragoste pentru dreptate și frăție. Mulți dintr-înșii, nemaiașteptând decretul Guvernului, au și liberat robii lor, fără a pretinda vre odată despăgubire de la stat. Guvernul provizoriu în numele lui Dumnezeu învită pe toți aceia ce mai au robi, a urma și ei această frumoasă și creștinească pildă.

Iar pă toți aceia ce-i va erta cugetul ca să ia bani pe suflet de om, Guvernul îi poftește a se îndrepta cât mai în grabă către comisia orânduită pentru aceasta cu documentele doveditoare de câți robi au; și acea comisie de va da adeverință de numărul țiganilor pentru care vor avea a se despăgubi la deșchiderea obșteștii adunări. Țaganii sânt slobozi a se îndrepta asemenea către acea comisie spre a priimi de la guvern cărți de slobozenie.

Pe lângă aceasta, fiind spre folosul țiganilor din casele particularilor a-și căuta din vreme slujbă cu simbrie ca să nu rămâe toți de odată pe drumuri și fără pâine, și cerând și dreptatea să nu rămâe și stăpânii lor de odată fără slugi, Guvernul Provizoriu hotăraște ca până la 10 Iulie să urmeze toți țiganii a sluji tot pe la casele stăpânilor lor precum slujeau și până acum, însă stăpânii lor, sânt înștiințați că bătaia este desființată, și că de acum înainte vor avea să-i trateze cu omenie, căci urmând într-alt chip, vor perde tot dreptul de despăgubire către stat.

Comisia se va alcătui de trei membri: D. Cezar Boliac, D. Petrache Poenaru și părintele Ioan Egumenul de la Znagov.

D-lor vor alcătui o masă și vor presenta raport pentru cheltuiala canțelariei. Lucrările comisiei vor începe la 28 Iulie.

Membri guvernului provizoriu.

Neofit mitropolitul Ungrovlahiei. Hr. Tell. Ștefan Golescu. N. Bălcescu. Ioan C. Brătianu. A. G. Golescu.

București, No. 118, anul 1848, Iunie, 26.”

Sursa: Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iași, articol preluat de pe tiparituriromanesti.wordpress.com

$$$

 25 iunie 1685 - Constantin Cantemir urca pe tronul Moldovei

Cantemireştii, conform chiar opiniei lui Dimitrie Cantemir, erau “coborîtori din vechiul neam al Cantemireştilor… de la Crîm”. Această idee este preluată de A.D. Xenopol: “Cantemireştii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir”. Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, judeţul Fălciului, Moldova.

Conform altei surse C. Cantemir este născut într-o familie de boiernaşi din Ţara de Jos a Moldovei, un strămoş al căreia, Pătru Silişteanu, este menţionat încă în documentele de pe timpul lui Ştefan cel Mare. Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a născut la 8 noiembrie 1612 în localitatea Silişteni. Rămînînd fără părinţi şi cu moşiile pustiite de tătari, tînărul Cantemir se înrolează ca mercenar în armata polonă, ajungînd după 17 ani căpitan de cavalerie.

În 1660 se întoarce acasă din armată devenind ceauş spătăresc, la curtea domnitorului Munteniei Grigore Ghica. După ce în 1664 acesta pierde tronul, C. Cantemir revine în Ţara Moldovei pe timpul lui domnitorului Moldovei – Eustratie Dabija, unde obţine dregătorii importante.

Acest domn “îl cinsteşte întâi cu isprăvnicia Codrului” (comandant al oştilor din Codrul Tigheciului, ce avea misiunea, fiind în faţa Bugeacului, să respingă incursiunile tătarilor în Moldova). Tot în această perioadă, C. Cantemir se căsătoreşte cu Ruxanda Gane. Din acest mariaj se naşte Ruxanda. Dar peste trei ani consoarta îi pleacă în lumea celor drepţi.

În 1668 o ia de soţie pe Ana Bantîş, cu care va avea doi copii – Antioh şi Dimitrie. Prin această ultimă căsnicie Constantin “se înrudea cu câteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, precum şi cu domnii Eustratie Dabija şi Gheorghe Duca”.

Este de menţionat că adunînd la averea sa zestrea însemnată a soţiilor sale el va deveni unul dintre cei mai bogaţi boieri ai Ţării Moldovei. Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: “mai întîi vornic de Bîrlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684)”.

Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Munteniei, de a-l susţine pe C. Cantemir la domnie. Dar au existat şi alte argumente. Cantemir era un bun militar şi această calitate putea fi folosită de coaliţia cruciată a creştinătăţii, dorită de Şerban Cantacuzino.

De altfel era în vîrstă şi nu mai avea mult de trăit, dar prin intermediul lui, cu o reputaţie înaltă la Poartă, se putea scăpa de domniile fanariote. Cu toate că Şerban Cantacuzino era rudă apropiată cu Dumitraşcu Vodă, domnul Ţării Moldovei, pentru o ură mai veche dorea să-l înlăture pe acesta de la tron. Ţinînd sfat cu boierii refugiaţi, majoritatea fiind din Ţara de Jos, Şerban Cantacuzino a hotărît să-l susţină pe Cantemir la tronul Moldovei, ideie care le plăcu şi boierilor.

La rîndul său C. Cantemir, jura domnului Munteniei să lupte de partea creştinătăţii contra otomanilor, cu atît mai mult că se aflase în serviciul militar al polonilor. Viitorul domn al Ţării Moldovei s-a mai obligat să prindă pe fraţii Iordachi şi Manolachi Ruset şi să-i omoare. Avînd relaţii bune cu Suleyman-paşa, Şerban Cantacuzino a organizat la Obluciţa o întîlnire a acestuia cu boieri moldoveni refugiaţi.

Eforturile lui Dumitraşcu Cantacuzino, care a trimis şi el o delegaţie la Obluciţa au fost zadarnice. La 15/25 iunie 1685, după unele surse – la Babadag, după altele – la Constantinopol, Cantemir este proclamat domn al Ţării Moldovei. Nicolae Costin menţiona că domnul era „foarte viteaz, bun, iară la fire blând şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mânie întâi, apoi iertător şi nelacom la avere şi îndurător, necărturar şi la toate priceput”.

$$$

 Un bărbat nu-și iubea soția. Fusese constrâns să se căsătorească. Avea o relație cu o fată, ea a rămas însărcinată, iar părinții ei — oameni cu influență — au început să-l preseze, să-l amenințe.

Lucra în firma socrului, tocmai contractase un apartament cu ipotecă. Era neliniștit, lipsit de curaj. Și, scrâșnind din dinți, s-a căsătorit.

Dar nu o iubea. Nici măcar nu o putea suporta. Era rece, distant, îi amintea mereu că a făcut "ce trebuia", dar fără nicio fărâmă de afecțiune. Ea plângea, încerca să-l îmbrățișeze, își cerea iertare — dar el se întorcea. Nu țipa, nu reproșa, doar nu iubea.

Se amăgea că iubise pe altcineva — o colegă. Că ar fi putut fi fericit cu ea, dacă n-ar fi fost această greșeală. Că viața lui fusese compromisă.

Părinții nu știau nimic. Mama lui, singura rămasă, locuia departe. Socrii își făcuseră datoria și nu mai interveniseră: „V-ați căsătorit — trăiți cum știți.” Căsătoria era oficială — și atât.

Și trăiau. Fără dragoste. El muncea. Ea stătea acasă, căci medicii îi recomandaseră repaus. Era bolnavă, tristă, mereu cu lacrimi în ochi. Pentru că doare — când nu ești iubit. Când nimeni nu te întreabă cum te simți. Când mergi singură. El aducea bani, cumpăra alimente. Dar suflet — nu dădea.

Din cauza suferinței, a lacrimilor și a sănătății fragile, ea a născut prematur. Un băiețel firav, așezat într-un incubator. Atât de slab, încât nici nu plângea — doar scâncea.

Tatăl a fost lăsat să-l vadă. Nu voia — se temea. Dar l-a privit. A pălit. Și-a dus mâna la cap. Apoi a început să întrebe despre medicamente, despre tot ce era necesar.

A adus tot. I-a pregătit soției supe, mâncare sănătoasă. O hrănea cu lingurița, căci ea abia mai reacționa. Aproape au internat-o la psihiatrie.

Dar el n-a permis. Și în fiecare zi intra într-o biserică — se ruga. El, care niciodată nu ar fi făcut asta.

Totul părea un vis sumbru. Fără speranță. Dar el se ruga. Îl ruga pe Dumnezeu să-i ia viața — doar copilul să trăiască. Căci cum ar putea copilul fără mamă?

Părinții ei trimiteau bani, ananas, o cutie cu bomboane. Dar au spus: „Ce va fi din el? E bolnav… Sunteți tineri, veți mai avea.” Alți oameni. Altă inimă.

Și totuși — copilul a fost pus la sân. A început să prindă puteri, rozaliu, dădea din mânuțe ca un fluture. Tatăl a izbucnit în lacrimi. Ca un copil. I-au dat calmante.

Iar băiatul sugea liniștit, mama zâmbea. Iar tatăl murmura: „Ce mi se întâmplă?” Până și asistenta, de obicei severă, i-a spus: „Nimic rău… Totul va fi bine.”

Și chiar a fost bine.

Bărbatul și-a iubit soția. Și copilul. Pentru că uneori, dragostea se naște din ceea ce dai, din jertfa făcută pentru celălalt. Ceea ce câștigi luptând — devine cu adevărat al tău.

S-au întors din spital nu doar doi — ci trei. Și-au adus cu ei Iubirea. Ea s-a născut acolo — mică, fragilă, ca pruncul lor.

Și cu fiecare zi, iubirea creștea. Părinții ieșeau cu căruciorul prin parc. Era primăvară, înfloreau liliacul și iasomia. Băiețelul privea cerul senin, cu nori albi plutind — ca niște îngeri. Și zâmbea.

El adusese iubirea. Poate că așa fusese rânduit. Numai el știa. De aceea zâmbea misterios.

„Avem un băiețel atât de înțelept!” — spunea tatăl. Și avea dreptate.

_$$$

 Noi am trăit și-un timp de nemilogi,

Crâmpeiele de pur și demnitate,

N-au fost mereu doar cititori ologi

Aveau și imn și-n suflet puritate.

N-au fost mereu gunoaie literare,

N-a fost mereu o goană după bani

Și orișicât de imposibil pare

NOI dăinui-vom vouă peste ani !!!

Și de va fi nevoie ca valorii

Să i se recunoască puritatea

Din cer noi ne vom naște cititorii

Și tot din cer ne vom primi dreptatea.

Iar cei de-aici ce ne-au mințit vremelnic

Și s-au manelizat în fel și chip

Nu vor avea nici parte de pomelnic.

Vor fi mai mici ca bobul de nisip.

Prin noi ce spus-am lumii adevărul

Și care-am fost trecuți în amănunte

S-o fredona și ,,CÂT DE LUNG AM PĂRUL",

și... ,,SĂ MĂ DUCI IUBITA MEA LA MUNTE".

Sorin Dumitrache

-&&

 Am învățat..

"Am învățat că același drum ni se pare prea lung în durere si prea scurt în fericire

Am învățat că poți râde și plânge în acelasi timp. Pe chip ai soare și-n suflet văpaie

Am învățat că nu poți zări un răsărit sau un apus, decât stând cu fața către soare. De aceea nu vedem frumusețea sau tristețea celorlalti, pentru că ne poziționăm, mai mereu, greșit 

Am învățat că se va întoarce la noi exact ce-am daruit: acum sau altădată 

Am învățat că numai trăind în adevăr sufletul se simte liber

Am învățat ca nu-i poți cere timp altui om, devreme ce tu nu îi oferi timpul tău. Și nici iubire, devreme ce tu nu i-o dăruiești! Suntem egali in brațele Lui Dumnezeu

Am învățat că oamenii vin și pleacă prin gara vieţii tale. Toți au un rost, nimic nu-i întâmplare. 

Am învățat că nu iubești o singură dată, dar singura iubire, cea alături de care vei vrea să străbați toate lumile, e cea care te impinge către lumină, e cea care te face să-ți ridici privirea, e cea care te golește de tine, cel tulburat, și te umple de tine, cel atât de prețuit. Singura iubire cu care vei vrea să cutreieri toate galaxiile e cea care nu-și va dori, nicicând, să-ți rămână datoare, e cea alături de care ești Acasă, în orice loc te-ai afla, cea pentru care vei fi în stare să inventezi mângâierea și bunătatea, dacă ele n-ar fi inventate, deja. 

Am învățat că cea mai mare dovadă de iubire înseamnă să renunți la tine pentru un altul. Și doar Hristos a putut face asta

Am învățat că îmbrățișarea vindecă și cuvântul alină. 

Am învățat că gândul e arhitect și brațele constructor

Am învățat că poți să ai totul și nimic, în același timp

Am învățat că poți trăi în multime, simțindu-te singur, și lângă un singur suflet ce ține loc de univers

Am învățat că, acum, nu știu prea mult, dar dincolo de moarte le voi afla pe toate

Am învățat că îi judecăm pe ceilalți, deși rolul lor e să ne învețe, drept pentru care ar trebui să-i binecuvântăm 

Am învățat că le vom aparține, pe viață, celor care ne-au aratat iubirea adevărată, în forma ei, desăvârșită 

Am învățat că singurele amintiri în fața cărora vom plânge, chiar și o viață, nu țin de boală, despărțiri sau bani pierduți, ci sunt legate de felul și modul în care am simțit cât suntem de iubiți. ❤

  ..am învățat și tot e prea puțin.."

       ✍️ Adriana Zapa Strit 

Mulțumiri cu sufletul, OM minunat!

$$$

 Când ai farfuria plină, dar inima e goală

Există momente când ceea ce posezi material nu îți reflectă calitatea umană. Un bărbat ședea la masă, în fața unui ospăț îmbelșugat. În jurul lui, două perechi de ochi blânzi și speriați, ai unei cățele și ai puilor ei, urmăreau fiecare mișcare. Nu cerșeau gălăgios, dar privirea lor spunea totul: foamea, nevoia, speranța firavă că vor primi măcar o firimitură.

Bărbatul însă, pierdut în abundența farfuriei sale, nu părea să vadă suferința din jur. Mesteca absent, cufundat în propriile plăceri. La fiecare îmbucătură, cățeaua își strângea puii mai aproape, încercând să le ofere siguranță, deși nu mai avea nimic de dat.

Acesta este un exemplu dureros al unui adevăr simplu: bogăția fără empatie lasă goluri adânci, nu doar în cei din jur, ci și în propria umanitate. Când ai farfuria plină, dar refuzi să vezi foamea celorlalți, nu farfuria îți lipsește, ci inima.

Povestea ne amintește că adevărata bogăție nu constă în ceea ce deții, ci în ceea ce oferi. Faptele mici, precum o bucată de pâine împărțită sau un gest de blândețe, pot schimba nu doar destinele altora, ci și pe al nostru. Într-o lume atât de plină de resurse, nimeni nu ar trebui să sufere din cauza indiferenței.

Lecția? Dacă inima e goală, nici cea mai plină farfurie nu o poate umple.

&&&

 Mulțumim 

Loredana Hăisan

Când voi pleca de pe pământ

“Îmi va fi dor să simt nisipul,

Să calc prin iarba dimineții,

Să gust din vântul de amiază,

Să-ngenunchez la pragul vieții,

Să simt lumina cum se-așterne

Pe fruntea mea ca o povață,

Să mai privesc odată cerul,

Cu stele-n ochi și pace-n față.

Să simt miros de flori de câmp,

Să țin în palmă clipa vie,

Și să tresar, copil desculț,

La cântecul din ciocârlie.

Când voi pleca de pe pământ,

Aș vrea să las, în urma mea,

Un vers, o umbră, un cuvânt —

Să știe vântul cine-am fost…”

$$$

 ÎN NOAPTEA DE SÂNZIENE...

În Noaptea de Sânziene înflorește și „iarba-fiarelor”, care va lumina în întuneric ca aurul iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme roșiatice pe pământ. I se mai spune „iarba-tâlharilor”, pentru că hoții și haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Oamenii care au văzut-o înflorită spun că are un cap ca de om pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină și-și tot schimbă locul dintr-o poiană într-alta. În restul anului, „iarba-tâlharilor” arată ca o plantă obișnuită, din care pricină nu poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei sau al plugului, ori când face să-i sară potcoava calului. 

În Noaptea de Sânziene și numai atunci se culege „nebunariţa”, cea mai veche plantă folosită în ritualurile magice, una dintre componentele alifiei cu care se ungeau vrăjitoarele pentru a putea zbura. 

În Noaptea de Sânziene animalele grăiesc cu glas de om și, dacă le asculți, poți afla de la ele toate tainele lumii.

În Noaptea de Sânziene porţile cerului sunt deschise și se întorc strămoșii acasă, Moșii de Sânziene.  

În Noaptea de Sânziene înfloresc sânzienele… Plante oracol, plante magice, plante tămăduitoare, ipostaze vegetale ale zânelor cu același nume… Dacă dormi cu ele sub pernă, îți arată ursitul, dacă le prinzi în păr ori le pui în sân, ești drăgăstoasă tot anul, dacă te scalzi în roua lor, ești frumoasă și dragă cui vrei tu, dacă îți înfășori talia cu ele, te apără de dureri.

În Noaptea de Sânziene feciorii umblă cu făclii aprinse, le rotesc după cum merge soarele pe cer, înconjoară cu ele curțile și grădinile într-un ritual solar de purificare și fertilizare, după care le împlântă, în mijlocul holdelor și al livezilor, păzindu-le până se sting.

În Noaptea de Sânziene fetele fac coronițe din florile galbene ca soarele și dalbe ca luna, pe care în zorii zilei le aruncă pe casă. Dacă una dintre ele cade de pe acoperiș, e semn rău pentru cel căruia i-a fost împletită. 

În unele părți, cununile se aruncă pe casă de fiecare membru al familiei în parte, pentru a vedea ce noroc are până la Sânzienele anului ce vine. 

Cununile bărbaților sunt împletite în formă de cruce iar cele ale fetelor, în formă de cerc. În alte părți, coronițele se aruncă în ocolul animalelor și, dacă se anină de o vită tânără, se spune că și ursitul va fi tânăr. 

Cununile de sânziene se păstrează la grindă peste an, cu credința că sunt bune de belșug, de noroc, de zburător, de vrăji, de dragoste, de întors inima: "Eu voi înturna ulcica asta,/ și ulcica întoarnă vatra,/ și vatra întoarnă soba,/și soba întoarnă grinzile cu horna/ și grinzile întoarnă podelele/ … și crângurile întoarnă pe Sânziene./ Și Maica Domnului să întoarne inimile celor împricinați/ unul asupra altuia/ cu cugetele și cu dragostea/ să se împăciuiască!”…

Via Iulia Gorneanu

$$$

 REMEMBER

VIRGIL TEODORESCU

(1909 - 1987)

Aruncătorul de bumerang

Acest oraș se sfârșește cu marea

Pe stânca cea mai înaltă a țărmului sta

aruncătorul de bumerang 

Si așteapta noaptea cand loviturile lui vor surprinde mai bine orașul 

Acest om seamănă cu o pasăre de pradă 

Si arma lui somnoroasă arma lui ca o brățară veche își recapătă sclipirea violentă ca a părului unei lupoaice 

O dată cu întunericul 

Aproape de miezul nopții cand rechina cea mai bătrână încetează orice activitate 

Aruncătorul de bumerang își încordează pulpele teribile 

Si dintr-o dată arma trece prin ceața marină 

Cu un zgomot ușor de fanfară muribundă 

El așteapta cu bratul întins și după un timp 

Ea se întoarce din tenebroasa călătorie 

Cu fire de sânge sălbatică și proaspătă 

Aruncătorul de bumerang își încordează pulpele teribile 

Pentru o nouă lovitură mai violentă 

Poate pentru ultima lovitură înainte de apariția aurorei

$$$

 DESCÂNTEC 

      Autor ADRIAN PĂUNESCU 

     "Să fie de dulce, să fie de vară,

      Să fie de iarbă ajunsă la brâu,

      Să fie de dragoste, ultima oară,

      Să fie de pietre spălate la rău.

      Să fie de mine, să fie de tine,

      Să fie cumva și de noi amândoi,

      Să fie de rău și să fie de bine,

      Să fie de mierea ascunsă-ntr-un

                                                           roi.