£££

 Cabina de probă. Oglinzi, lumină, muzică — o zi obișnuită, un magazin ca oricare altul.

Stăteam și probam o pereche de blugi când, deodată, s-a auzit un ciocănit timid în peretele cabinei.

— Iertați-mă — o voce nesigură — dumneavoastră, din cabină… sunteți femeie?

Am stat o clipă pe gânduri.

— Cred că da, am răspuns sincer.

— Vai, ajutați-mă, vă rog! Dar încet, vă implor!

Pentru o clipă, mi-am imaginat că pe undeva, prin apropiere, un maniac în fustă de second-hand își întinsese capcana pentru doamnele prea încrezătoare.

Am tras cu prudență cu ochiul.

Maniac nu era.

În schimb, era ea — o femeie firavă care, se vedea limpede, tocmai declarase război propriului mărimii 52 și hotărâse că îl poate învinge într-un duel cu o fustă-creion, îngustă, de mărimea 48.

Victoria părea una de compromis: reușise să intre în fustă, dar ieșirea devenise imposibilă.

— Hai să chemăm o vânzătoare, am propus eu.

— Cum?! — a șoptit ea disperată. — O să creadă că am stricat marfa! Trageți aici, cu grijă!

Am tras.

Fusta nu a cedat.

Am pufnit, am foșnit, am oftat — și, bineînțeles, am atras atenția.

Ușa s-a deschis brusc: două vânzătoare au năvălit înăuntru, iar din spatele lor se ițea un agent de pază. După privirile lor, am înțeles că ipoteza cu maniacul nu trăia doar în imaginația mea.

— Ce se întâmplă aici? — a mormăit paznicul.

Am explicat.

El a izbucnit în râs:

— Trebuie să așteptați până slăbește!

Dar vânzătoarele, în loc să râdă, s-au mobilizat. Întregul departament s-a transformat într-o echipă de salvare: sfaturile curgeau ca din cornul abundenței — „rotiți-vă!”, „relaxați abdomenul!”, „dați-vă cu săpun pe șolduri!” Până și electricianul din sala vecină a apărut, plin de zel: „poate tăiem fermoarul?”

Inteligența colectivă e o forță de temut. După o jumătate de oră, am reușit, în cele din urmă, să eliberăm prizoniera din captivitatea fustei.

Nimeni nu a avut de suferit. Nici măcar fusta.

Doamna a fost așezată, i s-a dat apă minerală, a fost liniștită. Și atunci una dintre vânzătoare, nemairezistând, a murmurat:

— De ce ați ales mărimea asta? Se vedea clar că e prea mică!

Femeia a oftat adânc și a răspuns încet, cu o voce aproape copilărească:

— Știam… dar speram.

Și m-am gândit: cât de mult din viața unei femei încape în această propoziție scurtă. Puțină durere. Puțină încăpățânare. Și, întotdeauna — speranță.

(c) După o povestire de Natalia Lonikova