£££

 Tocurile înalte au fost inventate inițial pentru bărbați, nu pentru femei, și erau un accesoriu de război. 

În Persia secolului al X-lea, soldații de cavalerie purtau tocuri pentru a-și fixa mai bine cizma în scara șeii atunci când trăgeau cu arcul de pe cal. Tocurile le ofereau stabilitate pentru a elimina inamici. Au ajuns în Europa ca un simbol al masculinității și puterii militare, fiind adoptate de femei abia mult mai târziu.

Funcționalitatea lor era strict mecanică și vitală pentru arcașii călare. Fără acel blocaj proeminent sub călcâi, piciorul ar fi putut aluneca ușor prin scara șeii în timpul galopului, destabilizând soldatul în momentul crucial al tragerii. Posibilitatea de a se ridica în șa și de a rămâne fixat ferm le oferea o precizie letală, transformând tocul într-o componentă tehnologică a echipamentului militar, nu într-un moft estetic.

Acest stil a migrat către vest la sfârșitul secolului al XVI-lea, odată cu misiunile diplomatice trimise de Șahul Abbas I al Persiei către curțile regale europene. Aristocrații europeni au fost fascinați de aspectul impunător al emisarilor persani și au început să copieze încălțămintea acestora. A purta tocuri a devenit rapid un mod de a emula virilitatea și exotismul războinicilor din Orient, fiind adoptate inițial doar de bărbați.

În scurt timp, semnificația lor s-a transformat din una practică în una de statut social. Deoarece tocurile înalte sunt nepractice pentru munca fizică sau pentru mersul pe distanțe lungi, purtarea lor transmitea un mesaj clar: posesorul era suficient de bogat încât să nu fie nevoit să muncească și își permitea să dețină cai. Astfel, înălțimea tocului a devenit direct proporțională cu rangul social.

Cel mai faimos promotor al acestei mode a fost regele Ludovic al XIV-lea al Franței, cunoscut sub numele de Regele Soare. Deoarece avea o înălțime modestă, de aproximativ 1,63 metri, monarhul purta tocuri de 10 centimetri pentru a părea mai impunător în fața curții sale. El a instituit chiar o regulă strictă: doar membrii favoriți ai nobilimii aveau permisiunea de a purta tocuri roșii, similare cu ale sale, transformând încălțămintea într-un instrument politic.

Femeile au început să adopte acest stil abia pe la jumătatea secolului al XVII-lea. Într-o perioadă în care moda feminină începea să împrumute elemente din garderoba masculină pentru a exprima emanciparea, doamnele și-au tăiat părul mai scurt și au început să poarte pălării și tocuri. Aceasta a fost o încercare de a prelua, prin vestimentație, o parte din puterea și autoritatea socială rezervată până atunci bărbaților.

Pe măsură ce timpul a trecut, designul încălțămintei a început să se diferențieze în funcție de gen. Tocurile bărbaților au devenit mai groase, pătrate și robuste, în timp ce tocurile femeilor au evoluat spre forme mai subțiri și mai curbate. Această scindare stilistică a marcat începutul separării vizuale clare între încălțămintea masculină și cea feminină pe care o cunoaștem astăzi.

Marea schimbare a venit odată cu Iluminismul, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, un fenomen cunoscut de istorici drept „Marea Renunțare Masculină”. Bărbații au început să respingă hainele ornamentale și ostentative în favoarea unor ținute mai practice, sobre și raționale. Tocurile înalte au fost considerate iraționale și efeminate, fiind abandonate complet de moda masculină europeană și rămânând exclusiv în sfera feminină.

Cu toate acestea, moștenirea originală a tocului persan nu a dispărut complet din garderoba bărbaților. Ea a supraviețuit și a fost adaptată în cizmele de cowboy din Vestul Sălbatic american. Și în acest caz, tocul înalt și înclinat al cizmei texane servește exact aceluiași scop original: prevenirea alunecării piciorului prin scara șeii în timpul călăriei, demonstrând o continuitate istorică fascinantă.

Astfel, ceea ce considerăm astăzi simbolul suprem al feminității și al eleganței delicate are, în realitate, rădăcini adânci în istoria militară și în dorința bărbaților de a domina câmpul de luptă. Este un exemplu remarcabil de cum semnificația obiectelor se poate inversa complet de-a lungul secolelor, trecând de la utilitate brută la estetică pură. Sursa:Anxietate