$$$

 Acum 150 de ani, Japonia era o țară săracă, lovită de decenii de izolare și cu resurse limitate pentru a face față unei lumi în schimbare. 

În acest context tensionat, împăratul Meiji — liderul care avea să definească modernizarea Japoniei — a transmis un mesaj neașteptat, fără discursuri și fără proclamații. A luat o decizie drastică: a început să mănânce o singură dată pe zi, arătând astfel că împărtășește sacrificiile poporului.”

Într-o perioadă în care curțile imperiale ale lumii erau asociate cu mese abundente și ritualuri somptuoase, Meiji a adoptat o regulă radicală: el și familia imperială aveau să mănânce o singură dată pe zi. 

Nu era vorba de zgârcenie, ci de o strategie politică menită să arate populației că sacrificiul nu era cerut doar poporului, ci și celor aflați la putere. Fiecare masă la care împăratul renunța era prezentată ca o contribuție directă la consolidarea marinei și la pregătirea Japoniei pentru un viitor în care să se poată ridica la nivelul marilor puteri.

„Un lider trebuie să fie ca un părinte pentru supușii săi. Ce fel de părinte se ospătează când copiii lui rabdă de foame?” — acesta era mesajul transmis de la vârful statului către întregul imperiu.

Contrastele cu situația din China vecină erau evidente. În timp ce dinastia Qing continua să fie marcată de excese, intrigi și un aparat de curte bogat până la exagerare, Japonia își construia treptat transformarea prin disciplină și simț al datoriei. Iar diferențele dintre cele două modele de leadership aveau să se reflecte în evoluțiile ulterioare din regiune.

Moștenirea lui Meiji rămâne relevantă și astăzi: oamenii sunt dispuși să dea tot ce au mai bun atunci când simt că liderii lor împart povara. Când între cei care conduc și cei care sunt conduși nu există o prăpastie, ci un pod.