$$$

 Basmele „evreiești” ale lui Hans Christian Andersen

Într-o zi, Hans Christian Andersen, deja un scriitor renumit, se afla la Veneția și a hotărât să viziteze cartierul ghetoului evreiesc. A intrat, împreună cu un prieten, în casa unei familii evreiești și, zărind pe masă un exemplar al Tanahului, a deschis cartea și, spre uimirea gazdelor, a citit cu ușurință primele versete în ebraică.

În opera sa, Andersen s-a aplecat adesea asupra tematicii evreiești, iar în poveștile sale apare frecvent o fetiță pe nume Sara – povești care, de cele mai multe ori, au un final trist. De unde știa Andersen ebraica și cine a fost Sara?

Răspunsul e surprinzător: Hans Christian Andersen a învățat într-o școală evreiască, iar prietena copilăriei sale se numea Sara Heymann. Cum s-a întâmplat acest lucru? Andersen a crescut într-o familie foarte săracă, iar când nu s-a găsit loc pentru el într-o școală pentru nevoiași, a fost dus de mama sa la domnul Feder Carstens, care l-a primit în instituția sa. Detaliul este cunoscut biografilor săi, însă foarte puțini menționează că domnul Carstens era evreu și că școala condusă de el era una evreiască.

Această realitate poate fi ușor verificată. Andersen ținea jurnale, dintre care s-au păstrat douăsprezece volume. În ele se regăsesc numeroase astfel de amintiri.

La vârsta de 14 ani, în Danemarca, tânărul scriitor a fost martorul unui pogrom evreiesc. Tocmai sosise singur în Copenhaga. Iată ce nota în jurnalul său:

„În seara din ajunul sosirii mele, a avut loc aici o răscoală împotriva evreilor, care s-a răspândit în mai multe țări europene. Orașul era în dezordine, străzile – pline de lume. Zgomot, panică, confuzie – toate acestea întreceau cu mult închipuirea mea, concepția mea despre ce înseamnă un oraș mare.”

În acea perioadă, Andersen a fost profund marcat de torțele aprinse, de urmărirea evreilor, de cărțile arse și vitrinele sparte. Avea să poarte aceste amintiri cu el toată viața. De altfel, în Danemarca, evreii nu au mai fost persecutați până la mijlocul secolului XX, în timpul ocupației naziste, însă acel pogrom a lăsat o amprentă de neșters asupra autorului „Rățuștii celei urâte”.

Băiatul visător și retras nu reușea să-și facă prieteni, iar domnul Carstens, directorul școlii evreiești, a observat acest lucru și s-a apropiat de el, ocupându-se personal de educația lui, purtând conversații îndelungi și invitându-l la plimbări alături de fiii săi. Andersen prețuia profund afecțiunea și atenția acestui om, de care avea atâta nevoie. Chiar și la maturitate, Andersen nu l-a uitat. Ajuns celebru, îi scria scrisori, îi trimitea cărți și îl vizita.

Din fragmentele operei sale reiese că Andersen cunoștea obiceiurile evreiești, precum și legile religiei iudaice.

Afecțiunea sa față de poporul evreu transpare adesea. În anul 1866, Andersen vizitează Amsterdamul. Participă la un concert simfonic și notează în jurnalul său:

„Publicul era elegant, dar am observat cu tristețe că nu zăresc niciun fiu al poporului care ne-a dăruit pe Mendelssohn, Halévy și Meyerbeer, ale căror compoziții strălucite le ascultăm în această seară. Nu am văzut niciun evreu în sală. Când mi-am exprimat nedumerirea, am auzit – vai, dacă urechile m-ar fi înșelat! – că evreilor le este interzis accesul aici. Am rămas profund tulburat de această umilință a omului față de om, de cumplita nedreptate ce domnește în societate, în religie și în artă.”

De-a lungul vieții, scriitorul a întreținut prietenii apropiate cu numeroase familii evreiești, care, adesea, i-au oferit sprijin. Familia Collin, de pildă, l-a ajutat să-și continue studiile la Copenhaga, obținând pentru el o bursă regală la Școala Latină și asumându-și multe din grijile și cheltuielile traiului său. Fără sfaturile și ajutorul domnului Edvard Collin – sever, dar grijuliu – Andersen nu lua ani la rând nicio hotărâre importantă.

În ultimele clipe ale vieții, Andersen s-a apropiat de o altă familie evreiască – familia Melchior. În casa lor și-a petrecut ultimii ani de viață și acolo s-a stins din viață.

Din autobiografia lui Andersen:

„În ziua aniversării mele, 2 aprilie (anul 1866, aveam 61 de ani), camera mea era împodobită cu flori, tablouri, cărți. Se auzeau acorduri muzicale și urări în cinstea mea. Mă aflam în casa prietenilor mei – familia Melchior. Afară strălucea soarele primăverii, iar în inima mea simțeam aceeași căldură. Priveam înapoi și înțelegeam cât de mare a fost fericirea care mi-a fost dăruită.”

Până aproape de final, chiar și bolnav fiind, Andersen a continuat să scrie în jurnalul său. Iar când n-a mai putut scrie, a început să dicteze, iar gazda sa, doamna Dorothea Melchior, ori fiicele acesteia, îi notau gândurile. În ultima săptămână a vieții, între 28 iulie și 4 august 1875, nu a mai avut putere nici să dicteze.

A rămas consemnarea Dorotheei Melchior:

„Miercuri, 4 august. Andersen a dormit întreaga zi, are febră. Noaptea a tușit… N-a mai avut putere să pună ceașca goală la loc și restul de terci s-a vărsat pe pătură. Ieri, după plecarea doctorului Meyer, Hans Christian mi-a spus: «Doctorul se întoarce deseară – e un semn rău.» I-am amintit că, de două săptămâni, doctorul vine de două ori pe zi, dimineața și seara. Vorbele mele l-au liniștit. Și apoi lumina s-a stins. Moartea – ca un sărut blând! La ora 11 și 5 minute, prietenul nostru drag a răsuflat pentru ultima oară…”

— Sonia Kaplan Hodos