$$$

 În aşteptarea atacului otoman, domnitorul moldovean a continuat instruirea şi dotarea oastei sale. Lecţia din 1475 l-a determinat pe sultan să atace pe o vreme călduroasă şi într-un anotimp bogat în resurse alimentare pentru oameni şi animale. De asemenea s-a hotărât să apeleze la măsuri foarte riguroase cum ar fi pregătirea unei armate numeroase şi puternice.La sfârşitul lunii martie 1476, padişahul părăseşte Constantinopolul şi merge la Adrianopole, unde rămâne 15 zile, aşteptând concentrarea trupelor sale. În câteva zile de marş continuu, ajunge lângă Sofia. Aici e vorba, indiscutabil, de o diversiune a strategului Mahomed care a creat impresia că va ataca centrul şi vestul Europei. Singurul care nu putea fi indus în eroare era Ştefan cel Mare, care a apelat din nou la diplomaţie, trimiţând soli pentru a media pe lângă sultan să nu atace Moldova.Urmărind îndeaproape planurile sale, sultanul a poruncit lui Laiotă Basarab şi tătarilor să se apropie de hotarele Moldovei. Era pentru prima dată când turcii reuşeau să organizeze un atac concentric asupra Moldovei .Din Vaslui, unde se afla cu întreaga oastea, Ştefan a cerut, la 5 iunie 1476, braşovenilor informaţii despre mişcările turcilor. Le-a scris din nou la 11 iunie, dar de pe Valea Beheciului, unde îşi mutase tabăra, cerându-le acestora să nu vândă grâu sau alte alimente muntenilor fiindcă domnul lor era duşmanul său şi al întregii creştinătăţi. La început, voievodul proiectase să împiedice trecerea Dunării de către armata otomană şi de aceea şi-a dirijat oastea către Bârlad şi apoi pe Valea Beheciului, de unde putea interveni mai repede oriunde s-ar fi produs un atac duşman, sau de unde putea face joncţiunea cu trupele care se spera să-i vină în ajutor din Transilvania sau din altă parte prin această provincie. Speranţă deşartă. La 11 iunie 1476, sultanul a ajuns la Isaccea şi înainte de a porunci trecerea Dunării.În faţa unei asemenea armate, Ştefan, care nu dispunea mai mult de 40.000 de oameni: boieri, ţărani, curteni şi slujitorii domniei şi în plus, nu mai avea, ca în 1475, sprijinul secuilor şi al polonezilor a trebuit să gândească o nouă strategie şi să aplice o tactică militară adaptată fiecărui moment in parte.r. Deci metoda hărţuirii, epuizării fizice şi morale, Înfometarea, atacul prin surprindere a cetelor răzleţe de atacatori, măcinarea Încrederii În izbândă a duşmanului şi multe alte mijloace constituiau principalele atuuri pe care se rezema gândirea marelui nostru strateg. Hotinul, Cetatea Neamţului şi Suceava au fost întărite şi aprovizionate ca să poată rezista unui asediu îndelungat. La Suceava, comandantul cetăţii era însuşi cumnatul voievodului, Şendrea. Ca întotdeauna, tătarii, destul de uşuratici în gândire şi slobozi în acţiune, nu au mai aşteptat semnalul sultanului, au trecut Nistru!, avându-l în frunte, „drept far călăuzitor" pe Eminek Mârza, începând să prade o parte a Moldovei. Nefiind implicat direct cu turcii, în câteva atacuri succesive ale lui Ştefan cel Mare, tătarii au fost înfrânţi în zona de sud a Moldovei de dincolo de Prut .Călăreţii moldoveni au urmărit pe turci, atacându-le şi distrugându-le parţial sau total cetele răzleţe de turci puşi pe jafuri în localităţile din sudul Moldovei, informându-l, totodată, pe domnitor despre toate mişcările grosului armatei otomane. Conştient de ce s-ar fi putut întâmpla, atacându-l pe sultan la Dunăre, domnul Moldovei îşi alege locul potrivit la adăpostul codrului şi al muntelui. Un cronicar turc ne informează cu amărăciune, că oastea otomană, necăjită de secetă şi foamete, pentru că proviziile lor rămăseseră mult în urma convoiului, iar Ştefan avusese grijă să distrugă totul în calea turcilor, aceştia au rătăcit multe zile „în acele ţinuturi pline de primejdie. Veşmintele s-au acoperit de colb şi de cenuşă, iar nasul şi nările s-au umplut de praf şi de scrum". Angiolello, secretarul sultanului, redă identic imaginea descrisă de cronicarul turc, reliefând prudenţa cu care turcii au înaintat în Moldova: pretutindeni se ridică un praf de cărbune Într-atât încât umplea cerul de fum şi de câte ori ajungeam la popas eram cu toţii negri la faţă şi de asemenea şi hainele noastre de sus până jos pătimeau. Până şi caii sufereau din cauza prafului ce le intra În nări. De aceea niciodată sultanul nu cobora de pe cal şi nici cetele de pază nu-şi rupeau rândurile până ce tabăra nu era alcătuită şi paza asigurată din toate parţile . Enervat de faptul că s-a lovit de nişte condiţii vitrege, padişahul voia să dea lupta decisivă cât mai repede cu putinţă, numai că mai bine de 40 de zile Ştefan nu era de găsit. Strategia hărţuirii îşi spunea cuvântul. Voievodul era tot timpul aşezat într-un Ioc sigur şi pregătea căile de atac sau de retragere tactică, în caz de forţă majoră, aşa cum procedează fiecare mare comandant care voia să cruţe vieţile ostaşilor săi. Kemal paşa Zadek (după unii istorici, Zade), considerat a fi cel mai obiectiv cronicar turc, în stilul analiştilor orientali, spunea că sultanul a umblat multe zile căutându-l pe Ştefan, dar nu l-a putut găsi pentru că domnul se aşezase cu oastea sa într-un loc de unde putea ataca locurile de popas, surprinzând şi nimicind detaşamentele turceşti trimise în căutare de hrană. Acelaşi cronicar a susţinut că Ştefan urmărea ca prin umblet să pricinuiască necazuri. Hărţuind necontenit oastea otomană, Ştefan se retrăgea spre nord, între Siret şi munţi, nădăjduind mai departe că, totuşi, îi vor sosi ajutoarele pe care Ie cerea insistent transilvănenilor.În ziua de 24 iulie, Mahomed a ajuns Ia Roman. Oraşul şi cetatea erau pustii. Ordinul lui Ştefan a fost dus la îndeplinire de localnici. Sultanul a oprit înaintarea spre Suceava şi şi-a dirijat oastea spre regiunea Neamţului, despre care fusese informat că ar exista o cetate în care mai erau reţinuţi o parte din ostaşii turci luaţi prizonieri Ia Vaslui, cu un an în urmă. Observând schimbarea direcţiei de mers a oastei turceşti, Ştefan a înţeles că înfruntarea devenise inevitabilă, că nu o mai putea amâna. Cu toată diferenţa numerică dintre oastea moldovenească şi cea turcească, Ştefan cel Mare a angajat pe valea Pârâului Alb (sau Valea Albă), în ziua de 26 iulie 1476, la orele trei după amiază - amănuntul ni-l oferă Angiolello - lupta cu avangarda turcească, al cărei comandant era Suleiman paşa, înfrântul domnitorului moldovean la Vaslui, în ianuarie 1475 . Abia terminaseră turcii masa când au fost atacaţi cu toată vigoarea de marele Ştefan.În urma acestei „aventuri" moldovene, Suleiman şi-a adunat trupele, încurajându-le, pentru a-şi reveni din „surpriză" şi pregătind un contraatac, profitând şi de superioritatea numerică. Referitor la cele afirmate anterior de noi, însuşi Angiolello constată că atacul moldovenesc s-a dat prin surprindere, cu scopul de a provoca panică şi pierderi oastei turceşti .Important de reţinut e faptul că acest atac avea ca scop să-i atragă pe turci Ia Valea Albă, locul pe care Ştefan îl întărise din timp, prin: adâncirea râpilor, tăierea arborilor, blocarea intrărilor cu arbori şi mărăcini, instalarea pieselor de artilerie în punctele considerate ca fiind mai expuse asalturilor infanteriei turceşti.Cronicarul turc Kemal Paşa Zade ne informează că: din trunchiuri de copaci, din care (căruţe n.n.), săpâmd şanţuri de jur împrejur, Ştefan cel Mare îşi organizase aici o tabără puternică. La adăpostul acestor întărituri se putea bate fără pierderi mari. El (Ştefan) a stat cu spatele la o pădure, într-o vale îngustă şi greu de trecut, cum nu exista alta în ţara Moldovei. Pe luptătorii de lângă el, făcându-i pe toţi pedestraşi, i-a rânduit pentru luptă. Pe toţi caii slobozi, câţi erau, legându-i unii de alţii, a închis cu ei spatele oştii şi înşirând în faţa sa mai multe sute de tunuri, a făcut zid în faţa oştii sale cu acel perete straşnic. Cifra tunurilor pe care o acreditează cronicarul este exagerată, cu intenţia de a justifica faptul că turcii nu au putut obţine o victorie aşa cum o prevedea padişahui2°. În apropierea Cetăţii Neamţ, unde se afla grosul armatei otomane, Mahomed al II-iea află tragica veste şi ordonă apropierea de locul luptei. Asta şi voia marele nostru voievod. Hărţuind oastea „păgână", el voia să câştige timp pentru refacerea armatei sale, prin venirea ţăranilor din învoirea acordată. Văzând că primul atac general efectuat de oastea Rumeliei şi Anatoliei nu a înfrânt rezistenta moldovenilor, sultanul a poruncit ca cel de-al doilea atac să fie dat de trupele' ienicerilor, corpul de elită al armatei sale. Îngroziţi de focul bine dirijat al tunurilor şi ploaia de săgeţi a ostaşilor moldoveni, „ vitejii ieniceri, nesuportând aceste lovituri, deşi erau obişnuiţi să-şi pună piepturile în faţa tunurilor şi puştilor, s-au culcat cu feţele la pământ", stârnind crunta mânie a lui Mahomed care a exclamat agalei lor (comandant n.n.) „ce lucru ciudat au făcut aceşti oglani ! Aşa fac acei care se încing cu brâul vitejiei"? Apoi luând scutul de apărare în mâinile sale, sultanul a dat pinteni calului, conducând personal cel de-al treilea atac, produs la căderea întunericului. Ienicerii, în urma a ceea ce au făcut, pentru a şterge ruşinea lor, au pornit „să-l nimicească pe duşman", spune un cronicar turc. De asemenea şi spahii din Anatolia şi Rumelia, văzând sforţările sultanului, „s-au scurs ca un râu şi s-au năpustit asupra gheaurilor ... ", spune cronicarul Saadedin.Detaşamentul „de şoc" al oastei otomane, compus în principal din ieniceri, în rânduri strânse, a fost dirijat spre întăriturile de la Valea Albă,Chiar atacul ienicerilor conduşi de Suleiman paşa nu a avut succes, ei neputând răzbate printre proiectilele armelor de foc şi valurile de săgeţi vale apărătorilor, fiind siliri să se culce cu feţele la pământ. Valea şi râpele se înroşiseră de sângele .duşmanilor . Pe măsură ce întunericul se lăsa peste Valea Albă, Ştefan pune în practică tactica retragerii organizate şi planificate de mult timp, în desimea codrului, pentru a cruţa vieţile ostaşilor săi şi pentru a câştiga timp în vederea refacerii aproape în întregime a armatei sale, în principal prin revenirea oştenilor învoiţi pentru două săptămâni.Conform unor izvoare sigure despre această luptă, precum însemnările lui Angiolello şi cronica polonezului Jan Dlugosz, la care fac referire mai mulţi istorici, din oastea Moldovei au rămas pe câmpul de luptă doar două sute de morţi, iar circa opt sute, majoritatea răniţi, au căzut prizonieri, care au fost ulterior eliberaţi de domnitorul moldovean. În general cronicarii turci nu se referă la pierderile oastei lor. În orice caz, după toate documentele accesibile, „învingătorii" au rămas îngroziţi de pierderile grele pe care le-au suferit.Din cauza oboselii ostaşilor, al marelui număr de morţi, care trebuiau strânşi şi îngropaţi, al marelui număr de răniţi cărora le trebuiau acordate îngrijiri medicale, Mahomed al Ii-lea a ordonat ca oastea sa să rămână trei zile pe locul luptei, timp suficient pentru Ştefan ca să purceadă la completarea oastei sale. În privinţa morţilor, Dlugosz vorbeşte de 30.000. Sigur cifra este exagerată, dar numărul pierderilor turceşti este foarte mare, comparativ cu al moldovenilor .A treia bătălie de aici nu a fost nici victorie de partea otomanilor, nici pierdere din partea lui Ştefan. Dovadă numărul morţilor.

Bătălia s-a purtat între oastea moldovenească sub comanda lui Ștefan cel Mare și armata invadatoare a Imperiului Otoman, condusă de însuși sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Oastea Mica a lui Ștefan cel Mare, denumită așa pentru că era compusă din osteni recrutati de pe moșiile boierilor și dintre târgoveți, era o oaste preponderent călare și relativ bine înarmată, care avea un efectiv de 12-15.000 de oameni.

Fiind inferioara numeric turcilor a pierdut batalia, dar a pricinuit otomanilor mari pierderi, impiedicandu-i sa exploateze victoria. Moldovenii au fost nevoiti să se retraga in garnizoanele de la Cetatea Neamțului, Cetatea Sucevei și Cetatea Hotinului. Mahomed Cuceritorul, avand o armata care suferise pierderi insemnate,cu liniile de aprovizionare intinse de la Dunare pana la Cetatea Neamtului, va fi silit sa se retraga din fata Oastei Mari a romanilor moldoveni , care se reunise in nordul Moldovei. Oastea Mare avea in compunere, pe lângă Oastea Mică și cetele de răzeși, care nu erau la fel de bine înarmați, dar care putea ajunge pana la 40 – 50.000 de luptatori.