$$$

 

“În ’46 n-a plouat deloc. În ’47 a plouat la Sfântul Petru. 

După un an şi jumătate. Abia atunci au putut să semene păpuşoiul. Au secerat grâul semănat în toamna lui ’46. N-au secerat, că nu aveau ce, au smuls spicele si le curătau de pământ de picior, precum cânepa. Povestea mama că au făcut, pe jumătate de hectar, sase saci de grâu. Erau atât de înfometaţi încât şase saci s-au mâncat în şase săptămâni.

La 15 august, la Sfânta Marie Mare, aşa târziu au început praşila a doua la păpuşoi. Au mers cu ajutoare, nişte vecini mai săraci. Tata era bolnav, stătea acasă. Şase inşi au mâncat şase pâini şi o covăţică de lipii. Au rămas repede fără fir de făină. Dar măcar vremea era bună. Ploua. Porumbul l-au lăsat cam nerărit, tot de frica foametei. De Sfânta Marie Mică, un leat al tatei a trimis vorbă că e frumos ca pădurea, dar e prea des lăsat porumbul şi nu are niciun ştiulete. Au mers şi l-au rărit. L-au rărit prea tare.

Totuşi peste trei săptamâni nu mai puteai să intri în el de mulțimea de ştiuleţi. În octombrie erau încă in lapte. Au început să-i culeagă. Să coacă în cuptor boabele şi apoi să le macine. Făceau din nou mămăligă. A nins prin noiembrie. Strujeanul încă era verde. Înainte bunicul scutura zapada cu un băţ. Apoi rupeau porumbul nedepănuşat şi-l aduceau acasă. Foametea se terminase.

Povestea asta mama a spus-o mereu cu lacrimi. Cel mai greu i-a fost să-l ridice din când în când pe fratele meu, care avea patru ani, deasupra butoiului de făină gol. Să vadă dacă nu s-a întâmplat minunea.” (V.B., 74 ani, 4 clase, agricultoare, com. N. Bălcescu, Bacău)

În imagine: Câmp de toamnă, Dealu Morii, Bacău, arhiva Muzeului de Etnografie, fotografie din 2013

Sursa: internet