$¢$

 A fost născută cu nume de sabie și piele de porțelan. Prea frumoasă după standardele epocii. Prea inteligentă. Și, poate, prea periculoasă.

   Fiică de Papă și soră de călău, Lucrezia a crescut printre cărți și pumnale, printre fresce divine și șoapte de incest. Tatăl ei, Rodrigo Borgia, devenit Papa Alexandru al VI-lea, nu era un om — era un imperiu de ambiție. Iar fratele ei, Cesare, un tânăr care își decora sufletul cu sânge, nu cu remușcări. Lucrezia era… puntea dintre ei. Sau jucăria lor.

   De mică, a fost învățată să tacă, să zâmbească și să disimuleze. Un copil crescut între cardinali corupți și amante ascunse prin draperii. Se spune că, adolescentă fiind, a asistat — poate forțată, poate doar lipsită de alternativă — la banchetele dezgustătoare și orgiile tăcute din palatul Vaticanului. Acolo unde cardinalii își lăsau sutanele și Părintele Suprem devenea doar un bătrân lasciv, înconjurat de femei și vinuri grele. Lucrezia era decorul perfect: angelică, docilă, antrenată să pară neatinsă. Dar nimic nu rămânea neatins în familia Borgia.

   O căsătoreau și o divorțau ca si cum gandeau o strategie militară. Primul soț — Giovanni Sforza — acuzat de impotență pentru a se justifica anularea căsătoriei. Trimis de rușine în exil. Al doilea — Alfonso de Aragon, probabil singura licărire de afecțiune sinceră din viața ei, a fost strangulat sub o scară, în timp ce ea, se zice, dormea. Sau asculta. Sau, poate, plângea în tăcere, învățând cum se moare din dragoste într-o familie care nu i-a permis niciodată să iubească.

   A avut un copil în afara căsătoriei. Istoricii bâjbâie în jurul unei întrebări care nu vrea să moară: a fost fiul fratelui ei Cesare? Sau al Papei însuși, propriul ei tată? Copilul, denumit uneori „infantul păcatului”, a fost ascuns, apoi redenumit de două ori — când frate, când fiu — și a dispărut din cronici ca o pată ștearsă dintr-un manuscris compromițător.

     A fost Lucrezia o criminală? Niciodată dovedit. Dar oameni au murit după sărutul ei. Sau la câteva zile. Sau imediat după ce-au băut vinul ei. Se spunea că avea un inel cu o cameră secretă — în care păstra otravă. La Roma, femeile își schimbau paharul dacă Lucrezia il ridica pe al ei. Și totuși, nimeni nu putea dovedi nimic. Fiecare urmă era spălată cu aceeași grație cu care își închidea evantaiul.

     A fost educată. Rafinată. Poliglotă. O cititoare de poezie care putea vorbi despre Virgiliu într-o lume în care femeile erau obligate să citească Evanghelii. La Ferrara, în ultimii ani de viață, a transformat curtea ducală într-o catedrală a rafinamentului. A protejat artiștii, compozitorii, poeții. A scris, poate, și ea. A iubit acolo pentru prima oară, poate, fără să mintă. Alfonso d’Este, soțul mai tânăr și mai temut, i-a oferit nu doar protecție, ci și un destin. Poate chiar iubire. Sau poate doar un răgaz între otrăvuri.

     Dar rănile cu care ajunsese acolo erau vechi. Adânci. Fusese construită ca o mașină fără suflet. Crescută să seducă, să înșele, să tacă și să execute ordine. Fiecare zâmbet era o mască. Fiecare gest — o coregrafie de supraviețuire.

    A murit la 39 de ani, epuizată după o naștere. A lăsat în urmă o umbră care bântuie și azi frescele Vaticanului. Dacă ar fi trăit, spun unii, ar fi devenit o nouă Marozia, femeia care a condus Roma cu privirea și paturile, în secolul X. Dar istoria nu i-a dat timpul, ci doar legenda.

     Ce a fost Lucrezia Borgia? Victimă sau viperă? Regină sau pion? O femeie care și-a făcut drum printr-o lume construită pentru bărbați, cu armele care i-au fost lăsate: seducția, tăcerea, cruzimea. O supraviețuitoare, într-un veac în care femeile geniale erau ori sfinte, ori curve, ori moarte…

Mădălin Augustin Ionescu