$$$

 Creatorul limbii noastre

    Adrian Păunescu 

Ideea noastră despre el e mică,

dar el, din ea, mai mare se ridică,

şi nu-i adevărat că el nu este,

ci doar atât: a devenit poveste.

La rădăcina lumii trecătoare,

eternitatea uneori apare,

să pună-n ordine ce se mai poate

în haosul ce le-a născut pe toate.

Noi, pentru el, depunem mărturie,

dar el, prea bine, tot ce este ştie,

şi rădăcina lumii îl cunoaşte

că e nemuritor de când se naşte.

Şi de aceea nu găseşte cale

să-i mai pretindă fapte uzuale,

ci să-şi păstreze-n toate nenorocul,

facând pământul, apele şi focul.

Şi să-şi cultive numai caracterul,

făcând furtuna, focul, lumea, cerul,

ca el să se numească Eminescu

făcând nemuritor ce-i românescul.

Ideea noastră despre el se pierde

în primul descântat de foaie verde,

noi credem că-i al nostru, el, Poetul,

dar noi am devenit ai lui cu-ncetul.

Ca personaje, totuşi, secundare,

într-o cosmogonie de iertare,

oricât l-am proslăvi, sunt doar cuvinte,

în el e-un foc de-a pururi mai fierbinte.

Poet mai important ca poezia,

precum l-a-nfăşurat melancolia

şi cum să-l celebrezi cu vorbe proaste

pe însuşi Creatorul limbii noastre?

Prin el comunicăm cu Universul;

un neam întreg i-adevereşte versul

şi dor ne e de Doina lui cea sfântă

în care suferința noastră cântă.

Atât de mare e şi-atât de rege,

că el pe sine nu s-ar întelege,

la înalţimea lui cuprinzătoare

de-ar fi din nou un om ca fiecare.

Dar el din sine însuşi coborât-a

şi nu-l putem vedea numai atâta,

un simplu om ce poartă manuscrise

şi duhul unor râuri, pare-mi-se.

În formă de idee mi-l inchipui

şi numai Poezia lui e chipu-i,

copiii când învaţă să vorbească

prin el pătrund în limba românească.

Şi ţara însăşi s-a topit în dânsul,

cum el i-a dus la rang de forţă plânsul,

poet mai important ca poezia

şi-o lacrimă cât toată România.

13 iunie 1989