$$$

 Irevocabil

Adrian Păunescu 

Atâţia ani în calendar s-au scurs,

Că, după toate zilele acestea,

Nu mai există cale de recurs,

S-a terminat definitiv povestea.

Degeaba te prefaci a nu dori

Să recunoşti trecutul ce ne leagă,

Că ne-am iubit în fiecare zi

Şi-n mintea mea, eu te păstrez întreagă.

Poţi vinde tot ce ne-a legat cândva

Şi poţi batjocori iubirea noastră,

Nici dracul nu te poate dezlega

De fosta ta ieşire la fereastră.

Eşti condamnată veşnic să-mi rămâi

Iubirea cea mai mare şi mai tristă,

Nenorocirea mea de căpătâi,

Cea care, şi neexistând, există.

Te locuieşte, astăzi, duhul rău,

Eşti ca sub drog, revanşa te îmbată

Şi culmea e, în tot dezastrul tău,

Că tu acum te crezi adevărată.

Nici nu mai ştiu cu cine pot vorbi,

Nici nu mai vreau să ne-ntâlnim, de-a pururi,

Te-am revăzut, infectă, într-o zi,

Comună în reacţii şi-n contururi.

Şi-ntr-adevăr e un păcat mizer

Să pui ce nu-ţi convine-n paranteze,

Voind s-ajungi cu suflet pur la cer

Printr-un şantaj menit s-asasineze.

Şi, după existenţe şi greşeli,

Salvate de iubirea noastră mare

Pe tine tu te minţi şi te înşeli,

Cedându-mi ce-ai greşit cu fiecare.

Tu vei muri de gestul tău stupid,

Le vei plăti cu înjosiri, pe toate,

Vei plânge mâine la acelaşi zid

Pe care-acum îl scuipi, cu demnitate.

Şi te vei tot păta în lungul drum,

Dintre ambiţie şi resemnare,

Vai, ce vitează crezi că eşti acum

Şi cum te vei târî prin lumea mare.

Şi tot ce astăzi nu-mi mai recunoşti,

Protecţie, tandreţe şi iubire,

Vei regreta între pigmei şi proşti

Şi va păli obrazul tău subţire.

Eu nu-ţi doresc nimic, din tot ce ştiu

Că ţi se va-ntâmpla în viaţa-ntreagă,

încredinţat că, fie şi târziu,

Vei desluşi blestemul ce te leagă.

Ai ascultat de mincinoşi profeţi,

De falşi predicatori şi vrăjitoare,

în ura pentru mine te răsfeţi

Şi ce naivă eşti cu fiecare.

Eu nu puteam să ies din tot ce-a fost,

Ca dintr-o murdărie, prin spălare,

A ţine doliu a avut un rost,

Cum ţine după moarte fiecare.

Eu, sculptorul, ce-n tine-a investit,

Şi viaţa lui, şi braţele, şi vrerea

Eu nu am cum să-mi cer, acum, jignit

Harnaşamentul meu, de nicăierea.

Ar trebui pe tine să te scot,

Din tine însăţi, să te iau întreagă,

Cu minte şi cu inimă, cu tot,

Cu gura păcătoasă ce mă neagă.

Şi nu mă poate mulţumi deloc

Să aflu că aşa ar fi femeia,

Când văd ce ticălos e tristul joc:

Pygmalion ucis de Galateea.

Dar vreau să ştii că ştiu şi-aduc aici

Făgăduinţa înspăimântătoare

Că nu voi mai umbla în cicatrici

Şi te condamn la milă şi uitare.

Şi nu doresc, din tot ce-a fost, să neg

Că te-am iubit şi-ai fost cea mai frumoasă,

Balanţă, în prăpădul meu întreg,

Şi-aş fi zidit, pe umbra ta, o casă.

Mai mult de-atât ce pot promite eu,

Decât să recunosc, ca să se ştie,

În faţa ta şi a lui Dumnezeu,

Iubirea pentru tine, pe vecie?

Te voi iubi, precum te şi regret,

Te voi păstra mereu, mai sus ca toate,

Dar nu pe tine cea cu chip concret,

Nu jocul dublu din realitate.

Atâta doar că şansele s-au scurs

Şi-n mod real sunt moarte toate-acestea,

Nu mai există cale de recurs,

S-a terminat definitiv povestea.

⚜️