vineri, 31 ianuarie 2025

***

Marin Moraru s-a nascut pe 31 ianuarie 1937 (d. 21 august 2016) 

77 de lucruri pe care le-a învăţat Marin Moraru până la 77 de ani
1. Cea mai frumoasă frumuseţe este meseria pe care mi-am ales-o şi căreia m-am dăruit vreme de 50 de ani.
2. Când eram copil râdeam cu poftă în fiecare zi, însă acum nu mai râd atât de des pe cât s-ar putea crede, pentru că lumea asta mă întristează.
3. Nu e nimic mai frumos pe lumea asta decât copilăria, dar îţi dai seama de asta abia când ajungi la o anumită vârstă.
4. Trebuie să învăţăm ce ne aduce binele. Să înveţi, de exemplu, cum să omori fără a fi prins, este oribil. (…) De ce să nu învăţăm cum să mirosim o floare? De ce să nu vorbim despre asta?
5. Când sunt pe scenă nu am timp să văd publicul sau să mă gândesc la el. Mi-l închipui ca pe o gaură neagră, în care ştiu că există o fiinţă, cu multe capete, cu mulţi ochi, multe urechi şi guri căscate.
6. Nu cred nici în ruptul capului în existenţa conflictului dintre generaţii şi nici nu-i înţeleg rostul. Adică, ce conflict să fie între mine şi Beligan? Pentru ce? Ca să-i iau eu rolurile? Ca să joc ce joacă Beligan? Păi, ca să joc ce joacă Beligan trebuie să învăţ să ţin mâna în buzunar ca el. Nici asta nu ştiu.
7. Prim-miniştrii şi guvernele vin şi pleacă. Iau cu ei bogăţiile acestui pământ fără să-i tragă cineva la răspundere. Nu există răspundere ministerială. Dăm perle pe sticle colorate.
8. Pentru mine, culmea mizeriei este mizeria spirituală.
9. De ce vin oamenii la teatru? Pentru că suntem injectaţi în genă cu această curiozitate de a afla despre alţii.
10. Măsura ţine în primul rând de bun-simţ, iar bunul-simţ dă măsura talentului.
11. Privind în urmă, pot să spun că nu aş schimba nimic la viaţa mea. Am avut o viaţă intensă şi fericită.
12. Dacă munca pe care o faci devine un hobby, atunci eşti omul cel mai norocos.
13. Pentru un talent adevărat, orice defect poate deveni calitate. Marile talente au capacitatea de a-şi transforma micile defecte în calităţi.
14. Aplauzele publicului, şi recunosc că am avut şansa să mă bucur din plin de ele, nu te influenţează decât în măsura în care ele reprezintă barometrul muncii tale.
15. Am făcut compoziţie încă din Institut, de fapt chiar dinainte. Nu am fost june prim. Nu am crezut că pot să fiu şi nici nu mi-am dorit.
16. La urma urmei, patriotismul se manifestă printr-o stare de normalitate. A-ţi face treaba onest, cinstit, a fi competent la locul de muncă şi a dori să faci bine ce faci înseamnă normalitate.
17. Vacanţa mare nu a făcut comedie, ci a produs, indirect, o mare nenorocire în sufletul românului: a adus în artisticul românesc vulgaritatea cea mai puternică şi a deschis poarta urâtului.
18. Nu ştiu dacă învăţământul nostru, sistemul nostru de instruire, este prost sau nu, dar ştiu că în şcoală se învaţă multe lucruri de care nu ai nevoie.
19. Am refuzat mereu rolurile vulgare, cele care să-mi facă rău psihic, fizic. Mă refer la un rol care presupune cuvinte obscene, scălâmbăieli care să îmi depăşească decenţa.
20. Se experimentează în draci. Acest tip de teatru, experimental, are în vedere doar spectacularul şi mai puţin povestea.
21. În natură, în Univers, în orice sistem există un echilibru şi în momentul în care ai stricat acel echilibru apar lucruri cu totul imprevizibile şi în locuri cu totul neaşteptate.
22. Sincer să fiu, cu greu m-am dus să filmez, pentru că mie nu-mi place să filmez. Îţi dau textul şi în trei secunde te duci la cadru. Eu trebuie să stau, să simt textul, personajul, să gândesc, să-i găsesc culorile, să-i simt mirosul.
23. Pe frontispiciul teatrelor există două măşti, una tragică şi una veselă. (…) Comedia înseamnă cunoaştere şi drama înseamnă necunoaştere. Dacă am cunoaşte, nu am mai avea cum să fim îndureraţi.
24. Un actor în scenă nu trebuie să fie concret, nu trebuie să fie realist.
25. Ce aş fi făcut dacă ar fi fost să fac altceva decât actorie? Cred că aş fi putut face la fel de bine orice altceva. Nici nu ştiţi ce piese aş fi făcut dacă aş fi fost strungar! M-aş fi străduit să fiu cel mai bun. Pentru că aşa sunt eu.
26. Îmi place foarte mult să gătesc. Nu sunt gurmand, sunt mai mult gourmet. Când curăţ cartofi, pot să mă gândesc la orice.
27. Mă întreb adesea, de fapt, cam mereu, cum de pot trăi politicienii noştri cu atâtea urâţenii? Oare ei nu au suflet, nu le cade greu la inimă tot ce se întâmplă în jurul lor?
28. Nu pot, nu am dreptul să judec un om care a făcut puşcărie politică şi, acolo fiind, a fost silit să semneze un angajament cu Securitatea. Nu pot să-l judec, deoarece orice om are o rezistenţă a lui.
29. Noi nu ştim cine suntem. Creierul nostru poate să facă orice. Putem să facem şi o vizită pe Marte întinşi în fotoliul nostru. Detaşările de corp sunt extraordinare.
30. Ca actor, dacă nu te întâlneşti atunci când trebuie cu un rol, mai târziu nu poţi să-l joci. Mai pot să joc eu acum rolul lui Mercuţio? Ar fi imposibil.
31. Te autoiluzionezi şi ajungi să crezi că, totuşi, parcursul vieţii tale a depins în totalitate de tine.
32. Nu cunosc regizor de film care să fi venit la spectacole de teatru, să vadă actori jucând teatru. Nu vin pentru că nu-i interesează; ei cred că cele două zone, teatrul şi filmul, se despart total.
33. „Obişnuinţa e o mare surdină“, Vladimir, în „Aşteptându-l pe Godot“.
34. Când aud expresia „monstru sacru“ văd în faţa ochilor un dinozaur, un pterodactil cu dinţi lungi şi ascuţiţi şi gura căscată. Nu, eu nu sunt un monstru. Şi a fi monstru sacru nu este o ştampilă care să mi se potrivească.
35. Eu nu sunt Jean Gabin, Robert de Niro sau altul asemenea lor. Eu nu fac parte din categoria personalităţilor artistice care au uimit o lume întreagă.  Păi, dacă eu sunt monstru sacru, Dinică ce e? Dar Ilarion Ciobanu, Amza Pellea, Mircea Albulescu, ce sunt?
36. Poate că am o fire dificilă, dar eu nu pot să tratez cu superficialitate ceea ce fac.
37. Mă duc la o întâlnire cu cel puţin cinci, dacă nu 15 minute mai devreme. Dacă mă duc mai târziu, mor, mă frământ până mă îmbolnăvesc. La teatru mă duc cu o oră mai devreme, nu ca Florin Piersic, cu cinci minute înainte de a se ridica cortina.
38. Omul nu poate trăi fără iubire. Sunt o fire caldă, zic eu, doritoare de bine, şi primesc înapoi acest bine cu aceeaşi dragoste.
39. Doar un suflet deschis şi curat poate să treacă liniştit prin lumea asta. Dacă nu ai nimic de ascuns faţă de ceilalţi e bine.
40. Personajele interpretate rămân într-un rucsac imaginar, în carnea ta şi le porţi cu tine toată viaţa. Îţi spui că le-ai uitat, dar nu e adevărat, ele rămân acolo, în acel rucsac imaginar pe care-l cari mereu în spate.
41. Ce curaj, ce tupeu, ce îndrăzneală, să gândeşti! (…) Ce curaj avem ca să trăim!
42. Nu am ştiut niciodată să facem politică. Drept dovadă, noi şi mexicanii am fost singurele popoare care şi-au adus regi din afară.
43. Tinereţea este o stare de spirit. Nu îmbătrânim pentru că am trăit un număr de ani, îmbătrânim pentru că ne-au părăsit idealurile.
44. Primul lucru pe care l-aş schimba în ţara asta, dacă aş avea puterea să o fac, ar fi şcoala.
45. Subliniez, deşi poate părea paradoxal. Când se vorbeşte de invidie, eu nu înţeleg. Personal nu am întâlnit aşa ceva în teatru. Toţi colegii mei din teatru au fost prieteni buni cu mine.
46. Filmul de căpătâi al sufletului meu este „Once Upon a Time in America“ („A fost odată în America“), cu Robert de Niro.
47. Libertatea de a face ce vrei, cum vrei, devine lucru rău dacă nu are nişte repere artistice clare. Copiii au început să picteze ca Picasso din prima zi, or asta nu se poate.
48. Deşi am călătorit mult, nu am ajuns să văd India. Aş vrea să mă duc, deşi toţi mi-au spus că e o sărăcie îngrozitoare acolo. Este de neînchipuit să te naşti pe o pătură şi să mori pe aceeaşi pătură.
49. Un actor îşi doreşte să joace până în ultimul moment al vieţii lui. Da, vrea asta pentru că ăsta este scopul vieţii lui. Beligan a spus că vrea să moară pe scenă. E logic, gândiţi-vă, dacă aş croşeta foarte frumos, aş dori să croşetez până când îmi cade croşeta din mână.
50. Omul Marin Moraru este irascibil uneori, gestual vorbind, brutal. Şi asta se întâmplă neaşteptat, când o picătură umple paharul şi nu ştii când şi care e picătura aia.
51. Sunt un om nerăbdător pentru că trăiesc mereu cu senzaţia că nu am suficient timp. (…) Dacă aş avea mai multă răbdare, aş fi mai bun.
52. Căsătoria poate fi privită şi ca un act de voinţă, desigur. Bineînţeles că pot să apară şi tentaţii. În primul rând nu rezistă tentaţiei cei care joacă roluri de june prim. Eu am scăpat, am jucat în general compoziţii.
53. Nu ştiu cât de modern sunt eu, dar îmi place să privesc lumea. Am şi un laptop şi un PC.
54. Nu mi-e frică de moarte, ci de pragul acela. (…) Nu mi-e frică decât de o boală urâtă, care nu se mai termină.
55. Sunt curios să văd ce e dincolo, pentru că sunt sigur că dincolo este cunoaşterea totală şi nemărginirea.
56. Din tot ce am citit, din tot ce ştiu, „suntem din ce sunt visele făcute, aceeaşi stofă avem, aceeaşi trăinicie, iar cercul strâmt al vieţii noastre e peste tot înconjurat de somn“.
57. Părerea mea este că tinerii căsătoriţi trebuie să stea separaţi de părinţi. Fiecare are tabieturile lui, nimic din ce faci nu este bine, iar libertatea pe care o ai stând împreună cu soţia ta este benefică relaţiei.
58. Sunt un perfecţionist şi cred că sunt plictisitor din cauza asta.
59. Biserica mea o port cu mine. Ea este peste tot. Eu sunt cel care mă rog în mine însumi. Sunt un melc cu biserica în spate.
60. Întrebuinţăm doar 15 procente din puterea creierului nostru. Ce naiba fac celelalte 85 de procente? Acolo e înmagazinată istoria omenirii.
61. E frumos să călătoreşti, mai ales când eşti tânăr. Când eşti bătrân ţi-e greu să te duci şi până la capătul străzii.
62. Familia îşi are rostul ei în viaţa unui om. Obişnuinţa ticurilor familiale dă naştere unei anumite linişti.
63. Nu mi-am dorit şi nici nu mi-aş dori vreodată să fiu nici director de teatru, nici ministrul Culturii. Din simplul motiv că nu-mi place şi nu mi-a plăcut niciodată să diriguiesc vieţile oamenilor.
64. Niciodată nu am lipsit de la o repetiţie.
65. Umorul este foarte elevat. Băşcălia este la îndemâna oricui.
66. Scena te vindecă de orice. Poţi să ai şi 39 de grade Celsius în seara respectivă, când intri în scenă nu mai ai temperatură, uiţi de durerea de măsea, de călcâie, de stomac. Uiţi că nu ai mâncat, uiţi absolut toate durerile.
67. Am jucat chiar şi în ziua în care mi-a murit cineva din familie.
68. Se spune că o literatură, o artă puternică, în general, se naşte mai uşor într-o societate cu interdicţii, într-o lume totalitară.
69. Niciodată actorii nu au fost bogaţi. Au trăit mediocru, banal, mediu. Nu au trăit în sărăcie, dar nu cred că trebuie neapărat să avem piscine, elicoptere şi iahturi ca să jucăm bine. Asta în niciun caz. Cred că toate acestea chiar strică.
70. Dacă pentru tinerii actori primordiale vor fi dragostea de meserie şi dăruirea, cu toate renunţările ei, România are şanse să-şi găsească talentele.
71. Nu mai avem prea mulţi cronicari teatrali pentru că un asemenea om trebuie să fie unul care a văzut tot ce are de oferit teatrul românesc, care cunoaşte posibilităţile actorilor şi are o aleasă cultură teatrală, enciclopedică chiar.
72. La oameni nu renunţ decât dacă fac gesturi capitale, neplăcute. Doar atunci mă despart de ei. Unii au făcut.
73. Dacă m-ar întreba cineva în ce epocă mi-aş fi dorit să trăiesc, aş răspunde că între cele două războaie mondiale. Şi asta datorită purtării oamenilor, datorită credinţei mele că atunci exista o pondere în expresivitate, o anumită eleganţă, o anumită pioşenie de a fi.
74. Este foarte greu să nu faci pe deşteptul, să-ţi cunoşti limitele, să nu te baţi cu pumnul în piept, să crezi că şi celălalt s-ar putea să aibă dreptate.
75. Munca asiduă, perpetuă, cu lacrimi şi cu nesomn m-a făcut să descopăr în roluri valori pe care nu ştiam că le am.
76. Oamenii sunt doritori de bârfe, asta e natura umană. Singur nu se poate trăi, aşa suntem construiţi.
77. Nu ştiu cine este Marin Moraru. În primul rând, eu, ca actor, de mult nu mai ştiu cine sunt. Şi asta deoarece toate rolurile pe care le-am făcut sunt în mine, iar eu sunt o parte din toate personajele pe care le-am întruchipat:ub

***

 La 31 ianuarie 1418 a murit Mircea cel Bătrân.


SCRISOAREA III


Mihai EMINESCU 


Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,

Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,

La pământ dormea ţinându-și căpătâi mâna cea dreaptă;

Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.

Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară

Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.

Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;

Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;

Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,

Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,

Pulbere de diamante cade fină ca o bură,

Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură

Și prin mândra fermecare sun-o muzică de șoapte,

Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte...

Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,

Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde

– „Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino,

Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...

Scris în cartea vieţii este și de veacuri și de stele

Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele."

Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;

Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,

Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește,

Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţește;

Umbra lui cea uriașă orizonul îl cuprinde

Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde;

Iar în patru părţi a lumii vede șiruri munţii mari,

Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;

Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână —

Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.

Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri

Și corăbiile negre legănându-se pe râuri,

Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,

Mările ţărmuitoare și cetăţi lângă limanuri,

Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor,

Vede ţară lângă ţară și popor lângă popor —

Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefac

În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;

Dar un vânt de biruinţă se pornește îndelung

Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător,

Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,

Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,

Urlete de bătălie s-alungau după olaltă,

Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt

Și deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul... se deșteaptă... și pe cer

Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.

Și privește trist la casa șeihului Edebali;

După gratii de fereastră o copilă el zări

Ce-i zâmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;

E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.

Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,

Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,

Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,

Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.

Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește,

An cu an împărăţia tot mai largă se sporește,

Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,

Neam cu neam urmându-i zborul și sultan după sultan.

Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid...

Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid...

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă

Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;

Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii

Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;

Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari...

Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.

Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ

– „Ce vrei tu?"

– " Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat,

Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat."

La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort

Un bătrân așa de simplu, după vorbă, după port.

– „Tu ești Mircea?"

– „Da-mpărate!"

– „Am venit să mi te-nchini,

De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini."

– „Orice gând ai împărate, și oricum vei fi sosit,

Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!

Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;

Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerţi,

Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,

Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale...

De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi,

Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război."

– „Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gânde

La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns

Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins.

Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,

Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă,

Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs,

Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs...

Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?

Și, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moșneag?"

– „De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești

Nu e om de rând, el este domnul Ţării Românești.

Eu nu ţi-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști,

Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști.

După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,

Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe;

Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,

De-au trecut cu spaima lumii și mulţime de norod;

Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă

Au venit și-n ţara noastră de-au cerut pământ și apă —

Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură toţi o apă ș-un pământ.

Te fălești că înainte-ţi răsturnat-ai val-vârtej

Oștile leite-n zale de-mpăraţi și de viteji?

Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?

Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,

A credinţii biruinţă căta orice cavaler.

Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul...

Și de-aceea tot ce mișcă-n ţara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie, iară ţie dușman este;

Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;

N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!"

Și abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!

Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,

Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;

Călăreţii împlu câmpul și roiesc după un semn

Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,

Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,

Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,

Și ca nouri de aramă și cu ropotul de grindeni,

Orizonu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,

Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie...

Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.

În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare,

Umbra morţii se întinde tot mai mare și mai mare;

În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,

Căci cuprinsă-i de pieire și în faţă și în coaste,

Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie;

Cad asabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie,

În genunchi cădeau pedeștri, colo caii se răstoarnă,

Când săgeţile în valuri, care șuieră, se toarnă

Și, lovind în faţă,-n spate, ca și crivăţul și gerul,

Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul...

Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,

Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliţi;

Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,

Și gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,

Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată —

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.

Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se așază, iată soarele apune,

Voind creștetele nalte ale ţării să-ncunune

Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit

Mărginește munţii negri în întregul asfinţit,

Pân' ce isvorăsc din veacuri stele una câte una

Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna

Doamna mărilor ș-a nopţii varsă liniște și somn.

Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului Domn

Stă zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,

S-o trimiţă dragei sale, de la Argeș mai departe

"De din vale de Rovine

Grăim, Doamnă, către Tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne ești așa departe.

Te-am ruga, mări, ruga

Să-mi trimiţi prin cineva

Ce-i mai mândru-n valea Ta:

Codrul cu poienele,

Ochii cu sprâncenele;

Că și eu trimite-voi

Ce-i mai mândru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul și cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprâncenele.

Și să știi că-s sănătos,

Că, mulţămind lui Cristos,

Te sărut, Doamnă, frumos."

..................................................................

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii...

În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;

Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut

Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?

Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!

O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,

Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi,

Și cu voi drapându-și nula, vă citează toţi nerozii,

Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.

Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini,

Descălecători de ţară, dătători de legi și datini,

Ce cu plugul și cu spada aţi întins moșia voastră

De la munte pân' la mare și la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?

N-o să aflu între-ai noștri vre un falnic juvaer?

Au la Sybaris nu suntem lângă capiștea spoielii?

Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

În aplauzele grele a canaliei de uliţi,

Panglicari în ale ţării, cari joacă ca pe funii,

Măști cu toate de renume din comedia minciunii?

Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,

De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?

Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,

Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,

Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,

Negru, cocoșat și lacom, un isvor de șiretlicuri,

La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,

Quintesenţă de mizerii de la creștet până-n talpă,

Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,

Își aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...

Dintr-aceștia ţara noastră își alege astăzi solii!

Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,

În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,

Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.

Patrioţii! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,

Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte,

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri

Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri...

Și apoi în Sfatul ţării se adun să se admire

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână și pe ţară și pe noi!

Tot ce-n ţările vecine e smintit și stârpitură,

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,

Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,

Toţi se scurseră aicea și formează patrioţii,

Încât fonfii și flecarii, găgăuţii și gușaţii,

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!

I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!

Și această ciumă-n lume și aceste creaturi

Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,

Îndrăznesc ca să rostească pân' și numele tău... ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu și de lene,

Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,

Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos ...

Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,

Cu monoclu-n ochi, drept armă beţișor de promenadă,

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,

Drept știinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,

Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană...

O, te-admir, progenitură de origine romană!

Și acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?

Prea v-aţi arătat arama, sfâșiind această ţară,

Prea făcurăţi neamul nostru de rușine și ocară,

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi — niște mișei!

Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoșii ca să doarmă -n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.

Cum nu vii tu, Ţepeș Doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi și în mișei,

Și în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

***

 IMN PENTRU VENIREA PORCILOR


ADRIAN PĂUNESCU


Prea tristă țară ,nu e loc de tine ,

Și vor să-ți șteargă locul de pe hărți ,

Dar,vai,nici înăuntru nu e bine

Că porcii s-au sculat și râmă cărți .


Și dau atacul la mărgăritare ,

Și cocină din orice casă fac

Și cate-un om se sperie și moare

Și vița se usucă pe arac .


E miez de noapte orice miez de nucă

Amar coșmar al unui zar de var ,

Copii bolnavi se nasc pe unde-apucă

Morminte a lehamite tresar .


Ne intră porcii zilnic în ferestre

Și se transformă-n dune de nisip ,

Soluție , probabil ,nu mai este 

Decât să le luăm nărav și chip .


Prea tristă țară , fuge pe extreme

E un capriciu prea costisitor ,

De care fiecare om se teme ,

De care cei sensibili cad și mor .


SĂ VINĂ PORCII , COCINA-I AȘTEAPTĂ ,

SĂ FIE INSONDABIL DE URÂT,

DAR SĂ  LE PREGĂTIM RĂSPLATA DREAPTĂ 

ȘI SĂ LE PUNEM SÂRMELE ÎN RÂT .

***

 La 31 ianuarie 1844 


Acum 177 de ani Adunarea Obştească a Moldovei vota, la propunerea domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849), Legea în baza căreia ţiganii aparţinând Bisericii şi aşezămintelor monastice deveneau liberi. La 14.01.1844, au fost eliberati si țiganii robi ai statului.


Vasile Alecsandri


Vasile Porojan


Mirceşti, 1880


Amice,


Am pierdut în zilele trecute un tovarăş de copilărie care purta un nume mai mult de şatră decât de salon, căci se numea Porojan!

El a fost unul din robii noştri, ţigan lingurar de soiul lui, însă pitar de meserie.

Mărturisesc că m-am simţit cuprins de-o adâncă mâhnire când am aflat că el s-a mutat cu şatra pe ceea lume, ca mulţi din contemporanii mei, boieri, ţărani şi ţigani, cu care m-am încălzit la soarele Moldovei timp de jumătate de secol şi mai bine! Am pierdut în Vasile Porojan pe cel de pe urmă martor al începutului vieţii mele, rivalul meu în jocul de arşice şi în azvârlitura de pietre pe deasupra bisericii Sfântului Ilie din Iaşi, vecină cu casa părintească. Valurile lumii şi treptele sociale ne-au despărţit de mult unul de altul; eu înălţându-mă pe scară mai până în vârful ei şi el rămânând jos fără a putea pune piciorul nici măcar pe întâia treaptă; însă acum 50 de ani eram amândoi egali dinaintea soarelui, fiind deopotrivă pârliţi de dânsul, şi formam o pereche nedespărţită de cum răsărea lumina zilei până ce apunea. Poamele din grădină nu apucau niciodată a se coace din cauza noastră, căci amândoi ştiam a ne acăţa ca veveriţele pe vârfurile cele mai nalte ale copacilor roditori. Evreii nu mai îndrăzneau a trece pe strada casei noastre din cauza zburătăirilor de pietre cu care îi împroşcam.

Meşteri în arta de a fura merele şi perele de pe crengi; îndrăzneţ si la asaltul stogurilor de fân, din vârful cărora ne plăcea a ne da de-a rostogol; neobosiţi la „puia-gaia“, la „poarca“, la „ţârca“ şi chiar iscoditori de noi jocuri, eram mândri unul de altul!...

Singura deosebire ce exista între noi doi consista într-aceea că pentru fărdelegile noastre copilăreşti, numai Porojan era pedepsit de către jupâneasa din casă, mama Gahiţa! Câte bătăi a mâncat el, sărmanul, pe socoteala mea!... De-abia scăpat din mâinile jupânesei cu chica topor şi cu obrajii bujoraţi de palme, el alerga la mine şi, uitând usturimea, mă îndemna să ne jucăm în puf. Eu îl mângâiam, dându-i câteva parale turceşti ca să cumpere halviţă şi simit, două friandize, cum zic francezii, două Delicatessen, cum zic nemţii, pentru care Porojan era în stare să-şi vândă căciula dacă ar fi avut-o, şi eu în stare să-mi dau papucii din picioare.

Ce talent avea el pentru confecţionarea arcelor de nuiele cu săgeţi de şindrilă! Cum ştia de bine să înalţe zmeie de hârtie poleită până sub nori şi să le trimită răvaşe pe şfară!... Acele zmeie cu cozi lungi erau fabricate de dascălul bisericii şi purtau pe faţa lor următoarele cuvinte scrise cu slove chirilice:

„Afurisit să fie cu tot neamul lui şi să ardă în jăraticul iadului acel care ar găşi acest zmeu căzut şi nu l-ar aduce în ograda Sfântului Ilie.“

Zmeul sforăind purta acest blestem pe deasupra oraşului, fiind pândit de toţi băieţii mahalalelor, şi când i se întâmpla să cadă din văzduh, devenea prada lor; blestemul nu producea nici un efect, din cauză că hoţii nu ştiau carte; însă Vasile Porojan pleca îndată ca să-şi găsească paguba, sărea peste zăplazuri, peste garduri, până ce da de hoţi, începea ceartă cu ei, şi câteodată izbutea a se întoarce cu o bucăţică din coada zmeului în mână, iar mai adeseori el venea cu părul vâlvoi şi cu cămaşa ruptă. Atunci faţa lui se posomora şi ochii lui se aprindeau de dorul răzbunării. Cu o iscusinţă de sălbatic, el îşi pregătea armele, adică o piatră rotundă legată de capătul unui pac de şfară, şi când vedea pe deasupra capului înălţându-se vreun zmeu străin, deodată azvârlea piatra în văzduh şi o azvârlea cu atâta măiestrie, încât piatra zbura totdeauna pe deasupra sforii zmeului şi cădea iar lângă el.

— Al nostru-i, cuconaşule!... striga Porojan cu glas triumfător; şi, în adevăr, trăgând şfara lui încâlcită de acea a zmeului, acesta în curând cădea în mâinile noastre.

Ce bucurie!... Nici o comoară nu putea plăti acea izbândă. Tovarăşul meu, pe lângă aceste dispoziţii de ştiinţă strategică, mai poseda şi aplecări artistice; el suna din drâmbă cu un talent la care nu am putut ajunge niciodată şi pe care îl admiram mai mult decât am admirat mai târziu talentul lui Liszt... ştia să imiteze şuierul şerpilor şi să-i cheme astfel la el când ne rătăceam împreună prin fânaţele înflorite din lunca de la Mirceşti... şi însă toate aceste aptitudini ale lui fiind nesocotite, el a fost destinat a deveni pitar. Într-o bună dimineaţă Porojan a fost dat pe mâna unui brutar pentru ca să înveţe a plămădi pâini, ciurecuri, colaci, cozonaci etc., şi eu am fost trimis la pansionul dlui Victor Cuénim ca să învăţ tot ce se putea învăţa pe atunci: un pic de franţuzească, un pic de nemţească, un pic de grecească şi ceva istorie, şi ceva geografie pe deasupra.

Adio, nepăsare a copilăriei! adio, libertate! adio, fericire! Ce-o fi păţit tovarăşul meu sub lopata brutarului, nu ştiu, dar cât pentru mine, îmi aduc aminte că, lipsit de Porojan, îmi părea că eram o fiinţă fără umbră.

Acea viaţă nouă de şcolar închis în sala de studiu, ghemuit pe un pupitru şi condamnat a învăţa pe de rost verbe franceze, germane şi greceşti1; obligaţia de a ne trezi dimineaţa în sunetul unui lighean de alamă lovit ca un tam-tam chinezesc de doamna Cuénim; sila la care elevii erau supuşi de a mânca bucate cu care nu erau deprinşi; o mie de mici mizerii ce sunt legate de bietul copil ieşit din casa părintească, foamea, frigul, neodihna şi examenele zilnice ale profesorilor mă aduseseră la o desperare amară... Deşi luam parte la jocurile camarazilor mei când suna ora de recreaţie, însă cea mai scumpă petrecere a mea consista întru a mă sui pe capra unei trăsuri vechi şi părăsită sub o şură deschisă din toate părţile. De-acolo priveam cu melancolie dealurile Socolei, mişcarea nourilor pe întinderea cerului, trecerea cârdurilor de cocoare prin aer, drumul vestit al Bordei ce ducea în Ţara de Jos şi mai ales orizontul albastru, orizontul necunoscut şi plin de-o atragere misterioasă... Dorul de călătorii se deşteptase în mine de când într-o noapte doi şcolari, fraţii Cuciuc, ne povestiseră nenorocirile lui Robinson Cruzoe, şi de-atunci mintea mea devenise un muzeu de tablouri ce reprezentau corăbii sfărmate de stânci, valuri de mare umflate cât munţii, cete de sălbatici care frigeau oameni pentru ospăţul lor etc.

Mare înrâurire au exercitat asupra imaginaţiei mele de copil întâmplările lui Robinson povestite de fraţii Cuciuc! Aceşti elevi aveau o memorie extraordinară şi aptitudine la învăţătură, două calităţi care erau de natură a-i duce departe... dacă nu i-ar fi dus în spânzurătoarea de pe Câmpul Frumoasei, ca paricizi, îndemnaţi la crimă de însăşi mama lor...

Un rege alungat din ţara lui şi-o fi aducând adeseori aminte de tronul său aurit. Astfel îmi aduc aminte eu de capra trăsurii de sub şopron. În momentele ce stam urcat pe ea, imaginea lui Porojan trecea pe dinaintea ochilor mei ţintiţi, însă nu neagră şi veselă, ci pudruită cu făină şi umilită de această albeaţă nefirească. După dânsa veneau figurile celorlalţi robi, servitori din casa părintească, şi anume: Stoica, vizitiul tătâni-meu, care avea mania de a fura tingirile cu bucate din curţile boiereşti pe unde părintele meu se ducea în vizită şi le ascundea în lădiţa trăsurii, fără a se gândi că va fi trădat de mirosul bucatelor şi de zângănitul tingirilor hurducate pe pavea. Ana, femeia lui, pe care el cerea să o lase, sub cuvânt că i s-a învechit ţiganca. Costache, bucătarul, care nimerea foarte bine sarmalele, ihnelele, ostropăţurile etc., dar se încurca în blanmangele, căci le da un miros de săpun... inde, era obligat să le mănânce întregi. Casandra, Maria şi Zamfira, trei fete frumoase pe care mama Gahiţa le luase cu de-a sila din ţigănimea de la Mirceşti, pentru ca să le crească în casă, să le deprindă a coase la gherghef etc. Casandra, albă ca o fată de boier, se înamorase de Postolache, cobzarul de la ţară, şi dorea să se mărite cu el, însă jupâneasa o căsători făr’ de voie cu Costache bucătarul, obligând pe Postolache să-i cânte la nuntă! Zamfira, mai norocită, izbuti a fugi cu Didică scripcarul, de la care am adunat mai multe cântece poporale, şi a duce o viaţă nomadă cu iubitul ei până a muri, nu se ştie cum şi unde.

Cât pentru Porojan, el deveni un pitar de frunte sub ciomagul profesorului său şi fu ridicat la rangul de ciurecar al casei. Cariera lui fu astfel desenată pe gura cuptorului cu litere neşterse de cărbune!... Domnii ţării puteau să se mazilească, datinile puteau să se schimbe în Moldova, faţa lumii putea să se prefacă în orice mod; eu, tovarăşul lui de odinioară, puteam să devin, din simplu comis ce eram, postelnic mare, ministru, domn chiar!... Porojan avea să rămâie pitar şi numai pitar până la sfârşitul vieţii sale!... Stranie nedreptate a soartei! Din ziua tristă a despărţirii noastre numai duminicile ne mai întâlneam în curte, când ne întorceam de la pansioanele noastre, şi atunci recâştigam tot timpul pierdut cu studiul... Ambiţia noastră era de a chiti şi a zburătăi cu pietricele late şi rotunde pe palamarul bisericii Sfântului Ilie, când el, suit în clopotniţă, bătea toaca, executând variaţii fantastice cu ciocanul de lemn pe scândura spânzurată alături cu clopotele. Într-o zi avui satisfacerea de a-l lovi peste mână tocmai când obţinea un admirabil efect de toacă. Auzirăm un răcnet în naltul cerului şi pe urmă o grindină de ameninţări care cădeau de sus pe capul nostru. Fiind însă că distanţa ce ne despărţea de palamarul virtuos era mare, i-am răspuns prin o nouă bombardare şi, ca parţii, am rupt-o de fugă voiniceşte. Victima noastră se plânse la dascăl, dascălul la diacon, diaconul la preot, preotul la jupâneasa Gahiţa. Rezultatul acestor plângeri succesive a fost că îndată furăm prinşi pemprejurul bisericii şi duşi dinaintea maicii mele, care mă dojeni puţin cu blândeţe, şi apoi mă şterse de sudoare pe obraz... Iar Porojan plăti gloaba pentru amândoi... Sărmanul! Mult l-a costat onorul de a fi tovarăşul de nebunii al cuconaşului!

Asemenea o păţi şi înainte de a fi daţi la învăţătură. Pe la 1827 aveam de profesor pe călugărul Gherman, acel care a vândut lui Gr. Ghica-vodă manuscriptul lui Şincai. El şedea la noi şi, afară de mine, avea şi alţi elevi externi, dintre care pe M. Kogălniceanu. Acesta venea în toate zilele, îmbrăcat în anteriu de cutnie şi purtând un işlic rotund de piele de miel sură... Vai de nenorocitul işlic! El devenise o minge în mâinile noastre şi ne atrăgea ocări aspre din partea părintelui Gherman, ba uneori chiar şi palme. Cum să ne răzbunăm? Vasile Porojan găşi modul de răzbunare!... Dascălul nostru avea obicei să doarmă după amiază şi să horăiască de se răsuna ograda. El atunci se afla într-un soi de letargie din care nu l-ar fi trezit nici tunul. Profitând deci de această împrejurare, ne-am apucat de am zugrăvit cu cerneală vişinie sprâncenele, barba şi mustăţile călugărului. Efectul produs a fost de minune!... Părintele Gherman nu mai îndrăzni să iasă în lume vro două luni de zile pentru ca să scape de glumele oamenilor, iar bietul Porojan făcu pentru prima oară cunoştinţă cu sfântul Neculai din cui.

Sunt dator însă a mărturisi că amicul meu ştia să rabde suferinţele cu un stoicism antic. Nici ţipa, nici vărsa lacrimi, dar plângeam eu pentru dânsul.

În sfârşit sună ora unei despărţiri complete!... În vara anului 1834 dnul Cuénim dusese elevii săi pe malul Prutului pentru petrecerea vacanţelor. Eram în gazdă pe la casele ţărăneşti din satul X... şi ne găseam la largul nostru: veseli, nebuni, zburdalnici ca rândunelele. Între sat şi râu se ridica un buchet de copaci rari şi pletoşi, care devenise arena jocurilor noastre. Adăpostiţi la umbra lor, priveam cazacii de pe cela mal, înarmaţi cu suliţe lungi, şi când ne scăldam strigam la ei: zdraste ciolovec, ca şi când am fi salutat pe Cesar.

Şedeam într-o amiază culcat la tulpina unei răchite, crezândumă că-s Robinson Cruzoe şi aşteptând să apară de după copaci o ceată de sălbatici, când zării deodată figura lui Porojan.

— Vasile!... am strigat cu bucurie... Vasile!...

— Eu, cuconaşule, răspunse Porojan. Am adus o scrisoare a boierului lui domnul Cuénim.

— Şi te-a trimis pe tine?

— Ba nu; dar m-am luat pe urma slujitorului de la Visterie, care a fost însărcinat cu scrisoarea. Îmi era dor să te mai văd o dată, cuconaşule, pân-a nu te duce la Paris.

— La Paris? eu?

— Aşa... am auzit vorbind fetele de sus, că boierul a hotărât să te trimită la carte, tocmai în fundul lumii... şi am venit să te rog ca să mă iei cu d-ta.

— Lasă pe mine, Vasile... făr’ de tine nu mă duc, am răspuns cu siguranţă.

Însă peste vro zece zile mi-am luat adio de la maica mea, care plângea, de la tatul meu, care se stăpânea ca să nu plângă, de la frate, de la soră, de la mama Gahiţa, de la servitori şi am plecat, lăsând în urma mea pe bietul Vasile Porojan... Ochii lui se umpluseră de lacrimi pentru întâia oară de când îl cunoşteam. Am plecat odată cu Alexandru Cuza, căruia norocul îi rezerva tronul României, cu vărul său, N. Docan, şi cu pictorul Negulici, care a murit la Constantinopol în urma evenimentelor de la 1848. Conducătorul şi guvernatorul nostru era însuşi secretarul vestitului Corai, dnul Filip Furnasaki.

Cinci ani întregi am stat în Paris, cercând, după dorinţa părintelui meu, să mă pregătesc pentru studiul medicinei, apoi pentu studiul dreptului... Cercare zadarnică, fiind contrară imaginaţiei mele vagabonde şi aplecării mele pentru literatură...

La întoarcerea mea în ţară, pe la sfârşitul anului 1839, după o plăcută călătorie prin Italia, am găsit casa părintească completă... Porojan singur lipsea, căci fugise a doua zi după plecarea mea la Paris şi nu se mai întorsese la stăpâni de frica zgardei cu coarne de fier şi mai cu seamă de groaza poliţaiului Urzică, prin mâinile căruia era obicei să treacă toţi ţiganii leneşi, tâlhari sau prea iubitori de libertate... Nu trecu însă mult timp şi el apăru în curte, căci auzise de întoarcerea mea. Dorul de mine îl făcu să înfrunte asprimea pedepsei ce meritase... dar am avut nespusă mulţumire de a-l scăpa şi de a-l reintegra iarăşi în postul său de pitar al casei. După moartea părinţilor mei, am eliberat toţi robii noştri, voind astfel să recunosc amicia lui Porojan pentru mine. Frumoasă zi a fost aceea când, din balconul casei de la Mirceşti, am declarat ţiganilor adunaţi că sunt liberi! Că nu li se vor mai lua copiii pentru a fi crescuţi şi deprinşi ca servitori în casa boierească şi că pot să meargă unde le place fără împiedecare din partea nimănui.

Surprinderea lor s-a manifestat prin o exclamare sălbatică, şi bucuria lor prin o mie de sărituri deşănţate, ca oameni muşcaţi de tarantelă. Vreo trei bătrâni însă au început a plânge şi a-mi zice:

— Stăpâne, stăpâne, ce ţi-am greşit ca să ne urgiseşti astfel, păcătoşii de noi?!... Ne faci slobozi?... Cine o să ne poarte de grijă de azi înainte?... Cine o să ne hrănească, cine să ne îmbrace, cine să ne cunune, cine să ne îngroape?... Stăpâne, nu te îndura de noi şi nu ne depărta de mila măriei tale!

Vorbe deşarte pentru mulţimea ce intrase în paroxismul beţiei!... Toţi, părăsindu-şi bordeiele, plecară a doua zi cu tot avutul lor ca să meargă... Unde?... Nu o ştiau nici ei, dar se porniră ca să calce peste orizont şi să afirme dreptul lor de oameni liberi... Laia se opri la cea întâi crâşmă, pentru ca să celebreze noua lor poziţie socială, apoi se opri la a doua crâşmă, pentru ca să cinstească în sănătatea cuconaşului, apoi se opri la a treia, pentru ca să boteze cu vin libertuşca, apoi la a patra, pentru ca să guste dacă rachiul liber e mai bun decât celălalt etc., etc., şi astfel au dus-o întruna până ce, bându-şi până şi căciulile şi apucându-se de furturi, au ajuns în închisorile de la Roman, de la Piatra şi de la Bacău.

Peste şase luni, s-au întors cu toţii la Mirceşti, goi, bolnavi, morţi de foame, îngheţaţi de ger, şi au căzut în genunchi cu rugăminte ca să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune, după cum spuneau ei... Această reîntoarcere de bunăvoie la sclavie m-a făcut a cugeta mult asupra modului de a libera popoarele ce sunt sclave din născare şi m-am convins că pe cât e de neomenos faptul de a lipsi pe un om de libertate, pe atât e de necumpătat faptul de a libera deodată pe un sclav fără a-l pregăti la fericirea ce-l aşteaptă şi a-l feri de neajunsurile unei libertăţi pripite.

Porojan însă nu împărtăşi soarta celorlalţi ţigani. Devenit liber, el se duse să exerciteze în ţinuturi meseria lui de pitar şi în sfârşit se stabili la Piatra. Astfel ne pierdurăm din vedere ani îndelungaţi... Mi se spusese chiar că ar fi murit!...

Într-o zi, pe când şedeam la masă în umbra copacilor din grădina de la Mirceşti, zăresc un străin cu surtuc de nankin şi cu picioarele goale... Figura lui nu-mi părea necunoscută... o privesc cu luare-aminte... Ce să văd?... Porojan!... Cine poate spune bucuria mea?... Tovarăşul meu de copilărie! trăieşte! iată-l!... iată-l plângând şi sărutându-mi mâinile!... Nu ştiam ce să-i dau ca să-i fac mulţumire... Îmi venea să-l poftesc la masă; să-i propun o partidă de arşici.

După cele întâi momente de uimire, el îmi povesti odiseea lui, un lung şir de mizerii omeneşti, apoi se rugă să-l primesc a fi pitar la Mirceşti, zicând că voieşte să moară unde s-a născut. Am primit cu recunoştinţă, l-am îmbrăcat din cap până-n picioare, i-am hotărât o leafă bună şi i-am gătit o odaie deosebită în ogradă. El s-a instalat şi după două zile s-a făcut nevăzut împreună cu un cal al vătafului!

De-atunci l-am mai întâlnit o dată la Piatra, slăbănogit, plin de reumatisme, plecat spre pământ de aspra mână a bătrâneţii şi dezgustat de lume. Sărmanul! a părăsit-o în sfârşit, luând cu el partea aceea din tabloul social care ne arată familiile boiereşti înconjurate de servitori ţigani, precum erau casele patricienilor r omani, pline de sclavi aduşi din lumea întreagă.

***

 PATRU BLĂNI ȘI-UN PUMN DE CUIE


Claudiu VĂDUVA


Muncești o viață că nebunul

Și alergi peste tot in lume

Sperând să faci avere multă

Care să-nalțe al tău nume.


Lași nopțile să-ți fie albe

Tot căutând să ai mai mult,

Și-ți amintești într-un târziu

Că timpul nu dă cu împrumut.


Ai inima în piept secată

De certuri cu ai tăi dușmani,

Și, uneori, familia toată

Ai vinde-o pentr-un pumn de bani.


Nu te gândești și nici nu-ți pasă

De anii care i-ai pierdut

Și tot crezând că faci averi

Muncești mai tare și mai mult.


Îmbătrânești și-aștepți răsplata

Când viața lăcătu-și încuie,

Dar tot ce iei din lumea asta

Sunt patr u blăni și-un pumn de cuie.

***

 Romanță în Re minor

– pentru bărbații însurați –

(Poezii de-un franc)


Eduard Zalle

  

Viezure cu ochi de cal,

Draga mea posacă,

Am ajuns acum la mal

Noi – un bou și-o vacă.


Și pe drum s-au întâmplat,

Oh, minuni mai multe!

Boul, ție ți-a cântat;

Cine să-l asculte?


Tremurând, ai dat din cap – 

Cumpăn-a fântânii,

Lasă, dragă, că te scap

De toți gărgăunii


Și ne-om face rostul nost’,

Undeva, pe vale.

Fost-ai, lele, cât ai fost

Patimii carnale,


Că de-acum, te-ai fleșcăit

Și mi-ai stins feștila,

Dar te-oi scoate la prășit

Chiar și cu de-a sila,


Și ne-om da în brazdă noi

Ca la tinerețe,

Că am fost cândva de soi

Și cu boașe crețe!


Viezure cu ochi de cal,

Draga mea vetustă,

Am păstrat bonul fiscal

Pe chiloți și fustă,


Și pe sutienul mov

Cu danteluri fine, 

Poate-ți vine de libov.

Gata, nu mai ține!

***

 BALADA CELOR NOUĂ MEȘTERI MARI de la CCR, care au zidit Constituția în zidurile ctitoriei lui Klaus Vodă de la Cotroceni.


Pe Argeș în gios,

Pe un mal frumos,

Klaus-Vodă trece,

Că nu vrea să plece,

Menta s-o mai frece,

Că a stat doar zece

Ani lungi de domnie

Și de boierie;

Ani lungi de plimbări,

Peste mări și țări,

În zile toride,

Pe la piramide,

Unde s-a visat

Să fie-mpăiat

Și mumificat

Ca un Faraon,

C-avem ”ghinion”

Să-l ținem pe viață,

Să-l punem la gheață,

Ca să-ntindă guta,

Și să bată suta. 


Și cum merge-agale,

Ia cu el pe cale

Nouă meșteri mari,

Harfe* și samsari,

Cam totalitari,

Niște troglodiți,

Care sunt numiți

De la Pesedeu 

De la Peneleu

Și Udemereu,

Fără pregătire,

Fără dăruire,

Puși judecători,

Corespunzători,

Ca să execute,

Fără să discute,

Fără să cârtească

Fără să crâcnească,

Ordinul de sus

Să scăpăm de ”rus”

Că-i legionar

Și e mercenar.


”Deci voi, meșteri mari,

Harfe și șmenari,

Curând vă siliți

Lucrul de-l porniți

Ca să-mi rădicați

Aici să-mi durați,

Hotărâre dată

Cum n-a mai fost altă,

Că v-oi da averi,

V-oi face boieri,

Iar de nu, apoi

V-oi zidi pe voi,

V-oi zidi de vii

Chiar în temelii!”


Meșterii grăbea,

Hotărâri să dea,

Sforile trăgea,

Locul măsura,

Șanțuri largi săpa,

Dar orice lucra,

Țara se trezea,

Lumea se prindea

Și noaptea surpa,

Lucrarea cea rea. 


A doua zi iar,

A tria zi iar,

A patra zi iar

Lucra în zadar!

Anul nou trecea,

Klaus rămânea

Și mi se mira

Ș-apoi îi mustra,

Ș-apoi se-ncrunta

Și-i amenința

Să-i puie de vii

Chiar in temelii!


Mesterii cei mari,

Harfe și samsari,

Tremura lucrând,

Lucra tremurând

Și de uluială

Și de oboseală

Noaptea ei cădea 

Și un vis visa

Și se lumina

Și așa grăia:


”Frați judecători,

Mândri lucrători,

Hai să dăm o lege

Ca să ne dezlege 

Și tot ce-om lucra

Să rămân-așa

Făr-a se surpa!

Și să ne-nvoim,

Făr să șovăim,

Ca în zori de zi,

Fata ce-o veni,

Prima surioară,

Prima soțioară,

S-o zidim de vie

Chiar din temelie.


Deci daca voim

Ca să isprăvim,

Și ca să scăpăm,

Și să nu crăpăm,

Cu toți să giurăm

Și să ne legăm

Taina s-o păstrăm.”


Și-a doua zi-n zori,

Cei judecători,

Cu toți se trezi

Și mi se sui

Pe gard de nuiele,

Și mai sus, pe schele,

Și-n câmp se uita,

Drumul cerceta.

Când, vai, ce zărea?

Cine că venea?

Constituțioara,

Care ține țara

Mama legiuirii

Și orânduirii

Cartea cea mai dreaptă,

Cea mai înțeleaptă.


Poporul vedea 

Inima-i sărea,

În genunchi cădea

Și plângând zicea: 

"Da, Doamne, pe lume

O ploaie cu spume,

Să facă pâraie,

Să curgă șiroaie,

Să-i bage-n pârnaie! 

Apele să crească,

Și să ne oprească

Constituțioara,

Care ține țara!

S-o oprească-n vale,

S-o-ntoarcă din cale!"


Domnul se-ndura,

Ruga-i asculta,

Și sufla un vânt,

Un vânt pre pământ,

Paltini că-ndoia,

Brazi că despoia,

Munții răsturna,

Norii aduna,

Ceriu-ntuneca

Și curgea deodată

Ploaie spumegată

Ce face pâraie

Și umflă șiroaie.


Dar oricât cădea,

Mândra n-o oprea,

Ci ea tot venea

Și s-apropia.

Nimic n-o-nturna!

Nici nu șovăia,

Ea pe drum venea,

Că se încredea

În legiuitori

Și-n judecători.

Și s-apropia

Si, amar de ea,

Iata c-agiungea!


Și cei nouă mari,

Meșteri și samsari,

Mult se-nveselea

Daca o videa.

În brațe o lua,

Pe schele-o urca,

Pe zid o punea

Si, glumind, zicea:

”Constituțioară,

Dragă surioară,

Nu te spăria,

Că vrem să glumim

Și să te zidim!”


Cartea cea dintâi,

Cea de căpătâi,

Constituțioara

Care ține țara,

În ei se-ncredea,

Pentru că zicea

Că nu-s spoitori

Ci-s legiuitori. 

Și vesel râdea 

Și ei o zidea,

Zidul se suia

Și o cuprindea

Pân' la gleznișoare,

Pân' la pulpișoare.

Iar ea, vai de ea,

Nici ca mai râdea,

Ci mereu zicea:


”Ajunge cu șaga,

Ca nu-i buna, draga.

Zidul rău mă strânge,

Dreptatea mi-o frânge!

Țărișoara-mi plânge,

Și-o să iasă-n stradă

Dar nu de paradă,

Iese ca să scape

Țara de satrape

Iese să dea jos

Tot ce-i ticălos.

Steaguri fluturând

Și din piept cântând,

Despre Libertate,

Despre demnitate,

Care nu au preț

Pentru-n neam măreț

Cum e neamul meu

De la Dumnezeu.”


Și ei tot zidea,

Încât vai de ea,

Cartea cea dintâi,

Cea de căpătâi,

Constituțioara,

Care ține țara,

Nu se mai vedea,

Dar se auzea 

Din zid că zicea: 

”Zidul rău mă stânge

Țărișoara-mi plânge

Viața mi se stinge!”


Pe Argeș in gios,

Pe un mal frumos,

Klaus-Vodă vine,

De prin țări străine,

Ca să se închine,

C-a lungit mandatu'

Cum n-a mai făcut altu’


Și Klaus privea 

Și se-nveselea

De cum arăta

Vila-n Primăverii

Din rodul puterii.,

Și cum o privea

El astfel grăia:


”Judecători mari,

Harfe și samsari,

Experți mari în drept,

Cu mâna la piept,

Să-mi spuneți și mie

De-aveti măiesterie

S-o mai faceți lată 

Doar încă o dată

Și-altă vilișoară

Să zidiți prin țară?”


Iar cei meșteri mari,

Harfe și samsari,

Cum sta pe grindiș,

Sus pe coperiș,

Vesel se mândrea

Ș-apoi răspundea:


”Ca noi, meșteri mari,

Harfe și samsari,

Altii nici ca sînt

Pe acest pamânt!

Află că noi știm

Oricând sa zidim

Altă vilișoară,

Undeva prin țară,

Mult mai luminoasă,

Cu piscină-n casă

Și mult mai frumoasă!”


Klaus asculta

Si pe gânduri sta,

Apoi poruncea

Schelele să strice,

Scări să le ridice,

Iar pe cei samsari,

Nouă meșteri mari,

Să mi-i părăsească,

Ca să putrezească,

Colo pe grindiș,

Sus pe coperiș.


Samsarii gândea

Ș-apoi își făcea

Aripi zburătoare

De șindrili usoare;

Și tablouri lua

Cu el și cu ea

Ca-n Tanzania

Și le întindea

Și-n văzduh sărea,

Și ei toți striga:

”Hakun’ Matata!”


Și pe când zbura, 

Iată c-auzea

Din zid că ieșea

Un glas nădușit,

Un glas mult iubit,

Care greu gemea

Și mereu zicea:

”Zidul rău mă strânge,

Țărișoara-mi plânge,

Dreptatea mi-o frânge,

Viața mi se stinge!”


Cum o auzea,

Lumea se-nvârtea,

Ochii se-nvelea,

Samsarii cădea,

Ia r unde cădea,

Țara-i aștepta

Și pe sus mi-i lua

Ș-apoi îi lega

Și îi judeca

Și mi-i arunca

La loc de răcoare,

Pân-la liberare,

La loc de ”Țuhaus”**

Lângă Vodă Klaus.


*în argou, cineva care are "harfe" este arogant, pretențios, plin de figuri și impresii.

**Țuhaus, în argou - arest, ocnă, penitenciar, pușcărie, temniță, închisoare.

###

 Hanny


(Cântic de mahala)


Miron Radu Paraschivescu


În seara când s-au întâlnit,

Ea se-ndrepta cu pas grăbit

Spre locuinţă.


El îi oferă braţul său,

Dar ea-i răspunse: „Domnul meu,

N-am trebuinţă!


N-ascult de tinerii frumoşi,

Bărbaţii toţi sunt mincinoşi,

Cu-o vorbă dulce


Ei te seduc, te-adorm uşor

Ca mamele copiii lor,

Când vor să-i culce…”


El o priveşte drăgăstos,

Răspunde ea privind în jos:

„Mă cheamă Hanny…


Cu dumneata să merg n-aş vrea,

Acasă fraţi şi mama mea

M-aştept’, sărmanii…”


El o priveşte amoros,

E luna Mai – şi ce frumos

Noaptea pe lună!


Ascunşi pe-o bancă, ei şi-au dat

Atuncea primul sărutat,

În voie bună.


El este pictor şi sculptor,

Un tânăr, doar începător,

Având curajul.


Mulţi ani de zile la un loc,

Au dus flămânzi şi fără foc

Concubinajul.


Apoi comenzi vin nencetat

Şi lauri mulţi l-au consacrat,

E-o bogăţie!


De-atunci, el se văzu peţit

De mulţi bogaţi, care-i promit

Să-i dea soţie


Pe fiica lor, ce-a studiat

La Notre-Dame, şi-a voiajat

Prin lumea largă.


Menajul lor, aşa plăcut,

Din vina lui a început

Cam prost să meargă.


Atunci îi spuse: „Draga mea,

De-acuma bani eu pot avea

Câţi o să-mi placă,


Dar eu şi să mă-nsor aş vrea,

Pe când tu stai în calea mea;

Mai bine pleacă!


Vezi plicul ăsta, poţi să-l iei.

În el ai zece mii de lei,

Te du cu bine!”…


Ea îl priveşte supărat,

Iar plicul care i l-a dat

Nici nu-l reţine.


Văzând că fostul ei amic

O preţuieşte la un plic

‘Napoi l-întinde:


„Ia-ţi înapoi bancnotele

Sunt o fetiţă domnule,

Ce nu se vinde!…”


Ea dispăru – el se-nsură.

O dată, de la Operă,

Venind acasă,


La poarta lui el observă

O damă care-l aştepta,

Stând ruşinoasă:


„Eu sunt iubita ta din Mai,

Pe care-adesea o chemai

„Scumpa ta” Hanny.


Din ziua când ne-am despărţit,

Ah, cât de mult am suferit!

Trecut-au anii…


Şi dacă ţi-am ieşit în drum,

Să ştii că am un rost acum,

Nu ca golanii


Ce numai zestre ştiu vâna

Ori lauri spre-a-i încununa

Şi-atâta doară.


Eu am venit ca să ţi-o spui

Şi-acuma pune-ţi pofta-n cui

A doua oară!”


Privind spre dânsa ruşinat

El vina lui şi-a constatat

Şi-şi dete seamă,


Că nu-i nici dânsul mulţumit,

Şi de pe cotul ei, smerit,

Luând o scamă,


Îi spuse: „Draga mea, nici eu

O ştie bunul Dumnezeu,

N-am fost ferice.


E drept, am fost şi decorat,

Am luat chiar şi Premiul de Stat,

Orice s-ar zice!


Dar până să te văd aici,

Nu-mi dete fericire, nici

Faima, nici banii!…”


Deşi era sub zero grade,

El în genunchi deodată-i cade:

„Mă iartă, Hanny!”


Înduioşată, ea i-a pus

Pe creştet, mâna ei, de sus,

Zicând: „În fine,


Decât să nu te văd de loc,

Sau tot flămând şi fără foc,

Şi-aşa e bine!…”


Morala


Astfel, iubite cititor,

S-a încheiat idila lor

Făr’ s ă se ştie


Unde anume, când şi cum,

Sculptorul şi-a pierdut pe drum

A lui soţie.


✍️ Miron Radu Paraschivescu

Din volumul „Cântice țigănești”, (1941).

###

 Câini ai nimănui 


Corneliu Vadim  Tudor 


Rătăcitori şi neajutoraţi

câini fără vârstă, nume şi dreptate,

fiţi întru totul binecuvântaţi,

voi, ce dormiţi pe dale îngheţate.


Voi, care puneţi semn de carte trist

atâtor nopţi şi zile hăituite

când pliscul unui vultur exorcist

scobeşte ochii unei vechi ursite.


Veniţi la uşa mea, arareori,

cu pieptul rupt şi însetat de milă,

stigmatizaţi de arşiţi şi ninsori,

firave monumente de argilă.


Iar eu mă rog să fie cer de mai,

să nu mai tremuraţi în epidaur,

căci pentru voi o coajă de mălai

e mai de preţ ca sculele de aur,


Copii ai foamei, câini ai nimănui,

ce cruciadă veşnică vă cheamă?

Ne-aţineţi calea când suntem sătui,

când nu mai vrem să ştim de nici o dramă.


Şi cum vă bucuraţi din răsputeri

la gestul cel mai mic de mângâiere,

aţi şi uitat sudalmele de ieri,

făgaşe moarte prind din nou putere.


Dar o minune ţine cât un crin,

rămîneţi iar mai singuri ca-nainte

şi zeii voştri, Doamne, nu mai vin,

şi-un foc de oase joacă pe morminte.


Păziţi cu îndîrjire de eroi

pe vetre vechi ruinele şi lemnul,

stăpânii s-au mutat în case noi,

dar nu v-au ridicat, uituci, consemnul.


Şi ca un duh al locului natal

voi bântuiţi prin vaste şantiere,

progresul nu-i deloc sentimental,

neputincioasă, spiţa voastră piere.


Şi cât de blânzi şi de încrezători

voi lingeţi mâna ce vă dă otravă,

cu vintre sfârtecate de sudori

daţi singuri piept cu taina cea grozavă.


Noi n-avem timp, suntem şi-aşa destui,

tragismul nostru poate că-i mai mare,

un egoism atroce face pui,

albeşte Valea Plângerii de sare.


Copii  ai foamei, câini ai nimănui

la ce icoane să vă cer iertare?

joi, 30 ianuarie 2025

***

 PSALMUL 65

Întru sfârșit, o cântare de psalm a Învierii

Strigați Domnului tot pământul, cântați laude Numelui Său, dați slavă lăudându-L pe El.

Ziceți lui Dumnezeu: „Cât sunt de înfricoșătoare lucrurile Tale! Întru mulțimea puterii Tale, minți-vor Ție vrăjmașii Tăi.

Tot pământul să se închine Ție, și să cânte Ție, să cânte Numelui Tău, Preaînalte”.

Veniți și vedeți lucrurile lui Dumnezeu, cât este de înfricoșător în sfaturi, mai presus decât fii oamenilor!

Cel ce preface marea în uscat, prin râu vor trece cu piciorul.

Acolo ne vom bucura de El, de Cel ce stăpânește cu puterea Sa veacul.

Ochii Lui spre neamuri privesc; cei ce amărăsc să nu se înalțe întru sine.

Binecuvântați neamuri pe Dumnezeul nostru, și auzit faceți glasul laudei Lui.

A Celui ce a pus sufletul meu întru viață, și nu a dat spre clătinare picioarele mele.

Că ne-ai cercat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămurește argintul.

Împinsu-ne-ai în cursă; pus-ai necazuri pe spatele nostru; ridicat-ai oameni pe capetele noastre.

Trecut-am prin foc și prin apă și ne-ai scos pe noi întru odihnă.

Intra-voi în casa Ta cu arderi de tot, împlini-voi Ție făgăduințele mele, pe care le-au rostit buzele mele și le-a grăit gura mea întru necazul meu.

Arderi de tot îngrășate voi aduce Ție, cu tămâie și berbeci; Îți voi aduce boi și țapi.

Veniți de auziți toți cei ce vă temeți de Dumnezeu și vă voi povesti câte a făcut El sufletului meu.

Către Dânsul cu gura mea am strigat și L-am preaînălțat cu limba mea.

De-aș fi văzut vreo nedreptate în inima mea, să nu mă audă Domnul.

Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu, luat-a aminte la glasul rugăciunii mele.

Binecuvântat este Dumnezeu, Care n-a depărtat rugăciunea mea și mila Sa de la mine.

***

 Un tânăr merge la preotul paroh și îi spune:


- Părinte, eu nu mai vin niciodată la Biserică.


Preotul îl întrebă:


- Ah. Poți să-mi spui care este motivul?


Tânărul îi răspunde:


- Dumnezeule! Aici văd o femeie care bârfește despre altă femeie; domnul din față nu citește bine; cei din cor se ceartă încontinuu; în timpul Liturghiei oamenii butonează telefonul mobil; fără să mai aduc în discuție și comportamentul egoist al persoanelor după ce pleacă de la Biserica...


Preotul îi spune:


- Ai dreptate. Dar înainte de a părăsi definitiv Biserica, aș vrea să-mi faci o favoare. Ia, te rog, acest pahar plin cu apă și înconjoară de trei ori biserica, fără să verși nicio picătură de apă din pahar. După poți pleca.


„Doar atât?” - s-a întrebat tânărul.


A făcut cele trei ture, așa cum i-a cerut preotul. După ce a terminat, i-a spus:


- Părinte, am făcut.


Preotul l-a întrebat:


- În timp ce înconjurai biserica cu paharul în mână, ai observat vreo persoană care o bârfea pe alta?


Și tânărul:


- Nu.


- Ai văzut persoane care butonau telefonul?


Tânărul:


- Nu.


- Știi de ce? Erai concentrat asupra paharului pentru a nu vărsa apa. Și vezi... în viața noastră e la fel. Când inimile noastre se concentrează pe Iisus Hristos, nu mai avem timp să ne uităm la greșelile oamenilor. Cei care părăsesc Biserica din cauza creștinilor ipocriți, cu siguranță că niciodată nu au intrat în ea pentru Dumnezeu. (Text preluat)

***

 Primeşte, o, binecuvântată şi preaputernică, Preacurată Doamnă, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, aceste rugăciuni, pe care acum cu lacrimi le aducem ţie, noi nevrednicii robii tăi, alergând cu umilinţă la Chipul tău cel purtător de feciorie, că tu însăţi de faţă fiind şi auzind rugăciunile noastre, ne dai împlinirea cererilor noastre, fiecăruia după credinţa lui, tu uşurezi necazurile celor scârbiţi, neputincioşilor le dai sănătate, pe cei slabi şi pe bolnavi îi vindeci, din cei îndrăciţi alungi demonii, pe cei asupriţi îi izbăveşti de asuprire, pe cei împilaţi îi mântuieşti, pe cei păcătoşi care se căiesc îi ierţi, pe cei leproşi îi curăţeşti, pe copiii cei mici îi miluieşti şi pe cei închişi, din legături şi din temniţe îi slobozeşti şi de tot felul de patimi îi vindeci, tu, Doamnă Stăpână, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu. Căci ţie toate îţi sunt cu putinţă prin mijlocirea către Fiul tău, Hristos, Dumnezeul nostru! O, Preabună Maică, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria! Nu înceta a te ruga pentru noi nevrednicii tăi robi, care te slăvim pe tine, te cinstim şi ne închinăm Preacuratului tău Chip, având o nădejde neîntoarsă şi o credinţă neîndoielnică în tine, pururea Fecioară, preaslăvită şi neîntinată, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

***

 De tot ce faci în viaţă vei da răspuns cândva.


Să nu te-ntorci în locul

  unde n-ai fost primit.

Sunt multe alte locuri  

   unde vei fi iubit.

Să nu răspunzi cu ură, 

   atunci când eşti blamat,

Fii calm, căci viaţa are lecții, 

  pentru toţi de dat.

Să nu te-ncrezi în cei care vorbesc, 

  de alții cu dispreţ.

Oricând poţi fi tratat şi tu,

   cu acelaşi preţ.

Să nu-i privești de sus

  pe cei mai slabi ca tine.

Azi poți avea de toate,

  dar nu se ştie mâine...

Să nu pui preţ pe lucruri

  ce n-au nici o valoare.

Nu fi atras de slavă,

  căci slava-i trecătoare.

Să nu-ți judeci părinţii

  că-s simpli sau ţărani,

Căci cei mai trişti din lume

  sunt cei ce sunt orfani.

Să nu-ţi fie ruşine

  de unde ai plecat,

La casa părintească

  eşti cel mai aşteptat.

Să nu-ţi faci fericirea

  pe lacrima cuiva,

De tot ce faci în viață

  vei da răspuns cândva.

       * Iurie Hemei *

***

 El Zorab


George Coșbuc 


La pașa vine un arab,

Cu ochii stinși, cu graiul slab.

Sunt, pașă, neam de beduin,

Și de la Bab-el-Mandeb vin

Să vând pe El-Zorab.

Arabii toți răsar din cort,

Să-mi vadă roibul, când îl port

Și-l joc în frâu și-l las în trap!

Mi-e drag ca ochii mei din cap

Și nu l-aș da nici mort.


Dar trei copii de foame-mi mor!

Uscat e cerul gurii lor;

Și de amar îndelungat,

Nevestei mele i-a secat

Al laptelui izvor!


Ai mei pierduți sunt, pașă, toți:

O, mântuie-i, de vrei, că poți!

Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!

Dă-mi bani! Dacă-l găsești pe plac,

Dă-mi numai cât socoți!


El poartă calul, dând ocol,

În trap grăbit, în pas domol,

Și ochii pașei mari s-aprind;

Cărunta-i barbă netezind

Stă mut, de suflet gol.


O mie de țechini primești?

O, pașă, cât de darnic ești!

Mai mult decât în visul meu!

Să-ți răsplătească Dumnezeu,

Așa cum îmi plătești!


Arabul ia, cu ochii plini

De zâmbet, mia de țechini

De-acum, de-acum ei sunt scăpați,

De-acum vor fi și ei bogați,

N-or cere la străini!


Nu vor trăi sub cort în fum,

Nu-i vor cerși copiii-n drum,

Nevasta lui se va-ntrema;

Și vor avea și ei ce da

Săracilor de-acum!


El strânge banii mai cu foc,

Și pleacă, beat de mult noroc,

Și-aleargă dus d-un singur gând,

Deodată însă, tremurând,

Se-ntoarce, stă pe loc.


Se uită lung la bani, și pal

Se clatină, ca dus de-un val,

Apoi la cal privește drept;

Cu pașii rari, cu fruntea-n piept,

S-apropie de cal.


Cuprinde gâtul lui plângând

Și-n aspra-i coamă îngropând

Obrajii palizi: Pui de leu,

Suspină trist. Odorul meu,

Tu știi că eu te vând!


Copiii mei nu s-or juca

Mai mult cu frunze-n coama ta,

Nu te-or petrece la izvor:

De-acum smochini, din mâna lor,

Ei n-or avea cui da!

Ei nu vor mai ieși cu drag

Să-ntindă mâinile din prag,

Să-i iau cu mine-n șea pe rând!

Ei nu vor mai ieși râzând

În calea mea șirag!


Copiii mei cum să-i îmbun

Nevestei mele ce să-i spun,

Când va-ntreba de El-Zorab

Va râde-ntregul neam arab

De bietul Ben-Ardun!


Raira, tu, nevasta mea,

Pe El-Zorab nu-l vei vedea

De-acum, urmându-te la pas,

Nici în genunchi la al tău glas

El nu va mai cădea!


Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,

N-ai să-l mai vezi în zbor nebun

Pe urma unui șoim ușor

Ca să-ți împuște șoimu-n zbor;

Nu-i vei pofti: Drum bun!


Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt

Ardun al tău în alb vestmânt;

Și ca să simți sosirea lui

Mai mult de-acum tu n-o să pui

Urechea la pământ!


O, calul meu! Tu, fala mea,

De-acum eu nu te voi vedea

Cum ții tu nările-n pământ

Și coada ta fuior în vânt,

În zbor de rândunea!


Cum mesteci spuma albă-n frâu,

Cum joci al coamei galben râu.

Cum iei pământul în galop

Și cum te-așterni ca un potop

De trăsnete-n pustiu!


Știa pustiul de noi doi

Și zarea se-ngrozea de noi

Și tu de-acum al cui vei fi?

Și cine te va mai scuti

De vânturi și de ploi?


Nu vor grăi cu tine blând,

Te-or înjura cu toți pe rând

Și te vor bate,-odorul meu,

Și te-or purta și mult, și greu;

Lăsa-te-vor flămând!


Și te vor duce la război,

Să mori tu, cel crescut de noi!...

Ia-ți banii, pașă! Sunt sărac,

Dar fără cal eu ce să fac:

Dă-mi calul înapoi!


Se-ncruntă pașa: Ești nebun?

Voiești pe ianiceri să-i pun

Să te dea câinilor? Așa!

E calul meu, și n-aștepta

De două ori să-ți spun!

Al tău? Acel care-l crescu

Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?

De dreapta cui ascultă el,

Din leu turbat făcându-l miel?

Al tău? O, pașă, nu!


Al meu e! Pentru calul meu

Mă prind de piept cu Dumnezeu

Ai inimă! Tu poți să ai

Mai vrednici și mai mândri cai,

Dar eu, stăpâne, eu?


Întreagă mila ta o cer!

Alah e drept și-Alah din cer

Va judeca ce-i între noi,

Că mă răpești și mă despoi,

M-arunci pe drum să pier.


Și lumea te va blestema,

Că-i blestem făptuirea ta!

Voi merge, pașă, să cerșesc,

Dar mila voastră n-o primesc

Ce bine-mi poți tu da?


Dă pașa semn. Să-l dezbrăcați

Și binele în vergi i-l dați!

Sar eunucii, vin, îl prind

Se-ntoarce-arabul răsărind

Cu ochii înghețați...


El scoate grabnic un pumnal,

Și-un val de sânge, roșu val

De sânge cald a izvorât

Din nobil-încomatul gât,

Și cade mortul cal.


Stă pașa beat, cu ochi topiți,

Se trag spahiii-ncremeniți.

Și-arabul, în genunchi plecat,

Sărută sângele-nchegat

Pe ochii-nțepeniți.


Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni

Și-aruncă fierul crunt din mâini:

Te-or răzbuna copiii mei!

Și-acum mă taie, dacă vrei,

Și-aruncă-mă la câini!


în "Balade și idile", 1893.

***

 Carti Audiobooks si PDF:

MARELE LICHID NEGRU:

„Clasa băuturilor răcoritoare”.

De fapt, formula „secretă” a Coca-Cola se dezvoltă în 18 secunde pe orice spectrometru optic și, practic, până și câinii o știu. 

Nu poți face același lucru, decât dacă ai vreo 10 miliarde de dolari să te lupți cu Coca-Cola în instanță.

Formula Pepsi are o diferență fundamentală față de Coca-Cola și este decisă tocmai pentru a evita un proces. 

Este diferită pentru că nu au putut să o facă la fel, nu intenționat, dar suficient de aproape pentru a seduce consumatorul de Coca-Cola care dorește un gust diferit, cu mai puțină sare și zahăr.

Printre altele, a trebuit să învăț totul despre băutura răcoritoare carbogazoasă pentru a face Golly guarana (în SUA, care folosește concentrat de Brahma. 

Este și astăzi pe piață, dar a eșuat teribil în strategia de promovare și se vinde doar pe piața locală, totul din cauza încăpățânării unor manageri.

A trebuit să învăț chimie, să înțeleg totul despre componentele băuturilor răcoritoare, conservanți, săruri, acizi, cafeină, conserve, producția de etichete de staniol, permise, aprobări și așa mai departe. 

Am creat un mini-laborator pentru analiza produselor, echipamente chiar și pentru a analiza cantitatea de solide etc., am dezvoltat chiar și programe PC pentru a calcula formula în funcție de volume și tipul de ambalaj (plastic sau aluminiu), pentru că schimbă valorile și gustul. Am avut chiar și o echipă de curse auto.

Scoateți cantitatea uriașă de sare pe care o folosește Coca-Cola (50 mg de sodiu în cutie) și veți vedea că Coca-Cola este la fel ca orice altă băutură răcoritoare nerușinată, murdară, drogată și grețoasă. 

Exact excesul de clorură de sodiu (ei îl numesc „foarte scăzut în sodiu”) este cel care te împrospătează și, în același timp, te face de două ori mai însetat, cerând un alt suc, și nu te îmbolnăvește pentru că respectiva sare ucide literalmente pofta de dulce, care are și ea mult: 39 de grame de „zahăr” (zaharosis).

Este ridicol, din cele 350 de grame de produs lichid, mai mult de 10% este zahăr, imaginați-vă că într-o cutie de Coca-Cola, mai mult de 1,5 centimetri din cutie este zahăr pur? Asta înseamnă aproximativ 3 linguri pline de zahăr pe cutie!...

- Formula Coca-Cola?....

Simplu: Concentrat de zahăr ars - caramel - pentru a da culoare închisă și aromă; acid ortofosforic (amar); zaharoză - zahăr (HFCS - High Fructose Corn Syrup - zahăr lichid din fructoză de porumb); extract din frunze de plante COCA (Africa și India) și alte arome naturale din alte plante, cofeină și un conservant care poate fi benzoat de sodiu sau benzoat de potasiu, cu dioxid de carbon pentru a vă pișca limba atunci când o beți și împreună cu sarea pentru a-i da o senzație de răcire.

Folosirea acidului ortofosforic și nu a acidului citric cum face toată lumea, vă dă senzația de dinți și gură curată atunci când beți, literalmente acidul fosforic arde totul și în cantitate poate provoca chiar descompunerea smalțului dinților, care atacă citricele cu mult mai puțină violență, deoarece acidul artofosforic „suge” tot calciul din organism, ceea ce poate provoca chiar osteoporoză, ca să nu mai vorbim de faptul că afectează formarea oaselor și a dinților copiilor de vârste de formare a oaselor, între 2 și 14 ani. 

Cumpărați acid fosforic pentru a vedea miile de recomandări de siguranță și manipulare (arde ochii, arde pielea, etc.).

Doar pentru informații generale, este interzisă utilizarea acidului fosforic în orice alte băuturi răcoritoare, doar coca cola este permisă... (desigur, dacă îl beți, fără Coca Cola va avea gust de săpun).

Extractul de coca cola și alte frunze nu schimbă aproape nimic în ceea ce privește gustul, este mai mult un efect cosmetic și de marketing, la fel ca guarana, nu îi simți gustul, nici mirosul (adevărata guarana are un gust amar), este chiar acolo pentru că din punct de vedere legal trebuie să fie (problema înregistrării comerciale), dar dacă o iei nu observi o diferență în gust.


Gustul este dat practic de diferite cantități de zahăr, zahăr ars, săruri, acizi și conservanți, el are o companie chimică în Bartow la sud de Orlando. 

I-am vizitat pe acești tipi de nenumărate ori și ei, practic, produc arome și esențe pentru sucuri, concentrate toată ziua, camion după camion, producând acest lucru pentru fabricile de înghețată, băuturi răcoritoare, sucuri, conserve, chiar și alimente colorate și aromatizate.

Vizitând fabrica, am cerut să văd depozitul de concentrate de fructe, care trebuie să fie imens, plin de stocuri uriașe de portocale, ananas, căpșuni și atâtea altele (am comentat). 

Tipul s-a uitat la mine, m-a făcut să râd și m-a dus să vizitez depozitele uriașe de coloranți și peste 50 de tipuri de componente chimice, băutura răcoritoare de portocale, cea mai mică fiind portocala; căpșunile, chiar și guma suspendată, este făcută din cauciuc (un aliaj chimic care implică un semi-polimer). 

Ananasul este un festival de acizi și mai multă gumă de mestecat. Esența înghețatei de avocado? Folosesc chiar și peroxid de hidrogen (apă oxigenată) pentru a da acea senzație spumoasă în partea de sus a gurii când mănânci, tipică avocado-ului.

A doua cea mai bine vândută băutură răcoritoare aici în Statele Unite este Dr. Pepper, cea mai veche dintre toate, mai veche decât însăși Coca Cola. 

Această băutură răcoritoare se vindea, evident, nerefrigerată și fără gaz, în optsprezece sute optzeci și doi, în sticle cu capac, ca medicamentele, în cărucioarele pe care le vedeți în vechile westernuri americane. 

De asemenea, elimina durerile abdominale și elimină pata de rugină de pe perdea, ajutând totodată la reînnoirea unsorii de pe osiile mașinii. 

Pentru cei care nu știu, Dr. Pepper are un gust îngrozitor, iar acest lucru este destul de ușor de încercat acasă: luați un spray GELOLL, din acela pe care îl folosiți când primiți un pumn de scorțișoară, și dați-i un jet bun în gură! Aceasta este aroma celebrului Dr. Pepper care se vinde foarte mult pe aici.

- Sucuri dietetice

Vrei să știi câte porcării conține sifonul dietetic? Eu nu-l folosesc nici măcar pentru a desfunda chiuveta, pentru că îmi pare rău de țeava de pvc.... Uite, doar pentru a deschide ochii orbilor: îndulcitorii dietetici au o durată de viață foarte scurtă. 

Aspartamul, de exemplu, după 3 săptămâni de umiditate, are gust de pânză veche și murdară.

Pentru a evita acest lucru, se adaugă o multitudine de alte substanțe chimice, una pentru a prelungi durata de viață a aspartamului, una pentru a tampona (rotunji) gustul celei de-a doua substanțe chimice, una pentru a neutraliza culoarea celor două substanțe chimice împreună care lasă lichidul turbulent, una pentru a menține cea de-a treia substanță chimică în suspensie, altfel aceasta întunecă fundul băuturii răcoritoare, una pentru a preveni cristalizarea aspartamului, una pentru a evidenția, a da un „avantaj” acidului citric sau fosforului care ajunge să sufere de influența celor 4 substanțe chimice inițiale, și așa mai departe.... Lista este enormă.

După toată experiența mea cu fabricarea și studiul băuturilor răcoritoare, pot spune: Știți care este cea mai bună băutură răcoritoare? Apă filtrată, de preferință dublu filtrată, portocală sau lămâie stoarsă și gheață.... Nimic altceva! Fără zahăr, fără sare.

CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND BEI O SINGURĂ CUTIE DE SUC.

Primele 10 minute: 10 lingurițe de zahăr ajung în corpul tău, 100% din doza zilnică recomandată, nu vomiți imediat de la partea dulce, deoarece acidul fosforic taie gustul.

20 de minute: zahărul din sânge explodează, forțând un vârf de insulină, ficatul răspunde transformând tot zahărul pe care îl primește în grăsime (este mult pentru acest moment special).

40 de minute epură calciu, magneziu și zinc pentru colon, crescând metabolismul, dozele mari de zahăr și alți îndulcitori cresc excreția de calciu în urină, ceea ce înseamnă că îți urinezi oasele, una dintre cauzele OSTEOPOROZEI.

60 de minute: Intră în acțiune proprietățile diuretice ale cafeinei. la tot ce era în suc, dar nu înainte, împreună, lucruri care îi vor lipsi organismului tău.


Gândiți-vă la asta înainte de a bea băuturi răcoritoare.

Dacă nu le poți evita, moderează-ți consumul!

Bea sucuri naturale, corpul tău îți va mulțumi!

- Profesor: Francisco P. Salazar

miercuri, 29 ianuarie 2025

***

 El Zorab

✍️ George Coșbuc 

La pașa vine un arab,

Cu ochii stinși, cu graiul slab.

Sunt, pașă, neam de beduin,

Și de la Bab-el-Mandeb vin

Să vând pe El-Zorab.

Arabii toți răsar din cort,

Să-mi vadă roibul, când îl port

Și-l joc în frâu și-l las în trap!

Mi-e drag ca ochii mei din cap

Și nu l-aș da nici mort.


Dar trei copii de foame-mi mor!

Uscat e cerul gurii lor;

Și de amar îndelungat,

Nevestei mele i-a secat

Al laptelui izvor!


Ai mei pierduți sunt, pașă, toți:

O, mântuie-i, de vrei, că poți!

Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!

Dă-mi bani! Dacă-l găsești pe plac,

Dă-mi numai cât socoți!


El poartă calul, dând ocol,

În trap grăbit, în pas domol,

Și ochii pașei mari s-aprind;

Cărunta-i barbă netezind

Stă mut, de suflet gol.


O mie de țechini primești?

O, pașă, cât de darnic ești!

Mai mult decât în visul meu!

Să-ți răsplătească Dumnezeu,

Așa cum îmi plătești!


Arabul ia, cu ochii plini

De zâmbet, mia de țechini

De-acum, de-acum ei sunt scăpați,

De-acum vor fi și ei bogați,

N-or cere la străini!


Nu vor trăi sub cort în fum,

Nu-i vor cerși copiii-n drum,

Nevasta lui se va-ntrema;

Și vor avea și ei ce da

Săracilor de-acum!


El strânge banii mai cu foc,

Și pleacă, beat de mult noroc,

Și-aleargă dus d-un singur gând,

Deodată însă, tremurând,

Se-ntoarce, stă pe loc.


Se uită lung la bani, și pal

Se clatină, ca dus de-un val,

Apoi la cal privește drept;

Cu pașii rari, cu fruntea-n piept,

S-apropie de cal.


Cuprinde gâtul lui plângând

Și-n aspra-i coamă îngropând

Obrajii palizi: Pui de leu,

Suspină trist. Odorul meu,

Tu știi că eu te vând!


Copiii mei nu s-or juca

Mai mult cu frunze-n coama ta,

Nu te-or petrece la izvor:

De-acum smochini, din mâna lor,

Ei n-or avea cui da!

Ei nu vor mai ieși cu drag

Să-ntindă mâinile din prag,

Să-i iau cu mine-n șea pe rând!

Ei nu vor mai ieși râzând

În calea mea șirag!


Copiii mei cum să-i îmbun

Nevestei mele ce să-i spun,

Când va-ntreba de El-Zorab

Va râde-ntregul neam arab

De bietul Ben-Ardun!


Raira, tu, nevasta mea,

Pe El-Zorab nu-l vei vedea

De-acum, urmându-te la pas,

Nici în genunchi la al tău glas

El nu va mai cădea!


Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,

N-ai să-l mai vezi în zbor nebun

Pe urma unui șoim ușor

Ca să-ți împuște șoimu-n zbor;

Nu-i vei pofti: Drum bun!


Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt

Ardun al tău în alb vestmânt;

Și ca să simți sosirea lui

Mai mult de-acum tu n-o să pui

Urechea la pământ!


O, calul meu! Tu, fala mea,

De-acum eu nu te voi vedea

Cum ții tu nările-n pământ

Și coada ta fuior în vânt,

În zbor de rândunea!


Cum mesteci spuma albă-n frâu,

Cum joci al coamei galben râu.

Cum iei pământul în galop

Și cum te-așterni ca un potop

De trăsnete-n pustiu!


Știa pustiul de noi doi

Și zarea se-ngrozea de noi

Și tu de-acum al cui vei fi?

Și cine te va mai scuti

De vânturi și de ploi?


Nu vor grăi cu tine blând,

Te-or înjura cu toți pe rând

Și te vor bate,-odorul meu,

Și te-or purta și mult, și greu;

Lăsa-te-vor flămând!


Și te vor duce la război,

Să mori tu, cel crescut de noi!...

Ia-ți banii, pașă! Sunt sărac,

Dar fără cal eu ce să fac:

Dă-mi calul înapoi!


Se-ncruntă pașa: Ești nebun?

Voiești pe ianiceri să-i pun

Să te dea câinilor? Așa!

E calul meu, și n-aștepta

De două ori să-ți spun!

Al tău? Acel care-l crescu

Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?

De dreapta cui ascultă el,

Din leu turbat făcându-l miel?

Al tău? O, pașă, nu!


Al meu e! Pentru calul meu

Mă prind de piept cu Dumnezeu

Ai inimă! Tu poți să ai

Mai vrednici și mai mândri cai,

Dar eu, stăpâne, eu?


Întreagă mila ta o cer!

Alah e drept și-Alah din cer

Va judeca ce-i între noi,

Că mă răpești și mă despoi,

M-arunci pe drum să pier.


Și lumea te va blestema,

Că-i blestem făptuirea ta!

Voi merge, pașă, să cerșesc,

Dar mila voastră n-o primesc

Ce bine-mi poți tu da?


Dă pașa semn. Să-l dezbrăcați

Și binele în vergi i-l dați!

Sar eunucii, vin, îl prind

Se-ntoarce-arabul răsărind

Cu ochii înghețați...


El scoate grabnic un pumnal,

Și-un val de sânge, roșu val

De sânge cald a izvorât

Din nobil-încomatul gât,

Și cade mortul cal.


Stă pașa beat, cu ochi topiți,

Se trag spahiii-ncremeniți.

Și-arabul, în genunchi plecat,

Sărută sângele-nchegat

Pe ochii-nțepeniți.


Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni

Și-aruncă fierul crunt din mâini:

Te-or răzbuna copiii mei!

Și-acum mă taie, dacă vrei,

Și-aruncă-mă la câini!


în "Balade și idile", 1893.

marți, 28 ianuarie 2025

***

 ADAM ȘI EVA AU EXISTAT CU ADEVĂRAT


Potrivit Bibliei, Adam și Eva au fost primii oameni de pe Pământ (bărbat şi femeie). Se mai spune că ei au fost făcuţi din ţărână și că au trăit în Grădina Edenului. Deși acest lucru ar putea părea exagerat, există acum un număr tot mai mare de dovezi care sugerează că cel puțin unele părți ale poveștii ar putea fi adevărate. De exemplu, arheologii au găsit semne surprinzătoare că Edenul nu era doar un loc real, ci că ar fi putut fi locul de naștere al civilizației așa cum o știm noi. De asemenea, biologii au arătat că toți oamenii în viață astăzi chiar au un singur strămoș comun.


Cu toate acestea, pentru ca Biblia să se potrivească cu știința modernă, este nevoie să aruncați o mare parte din povestea tradițională. Asta ar putea însemna să ne luăm rămas bun de la ideea că Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva sau chiar să ne întrebăm dacă strămoșii noștri biblici au fost Homo Sapiens.


În Biblie, Adam și Eva trăiesc într-un loc numit Grădina Edenului, un pământ frumos al belșugului și abundenței. În mod interesant, Biblia oferă și o descriere relativ precisă a locului în care se află această grădină mistică. În Geneza, Biblia afirmă că un râu curge prin Eden și se împarte în patru ramuri: Pișonul, Gihonul, Tigrul și Eufratul. Dintre acestea, Tigrul și Eufratul sunt bine cunoscute și încă curg prin Irakul modern. Cu toate acestea, Gihonul și Pișonul sunt mult mai „ascunse” și locațiile lor, dacă mai există, sunt necunoscute. Acest lucru a condus la o multitudine de sugestii cu privire la locul în care ar fi putut fi cu adevărat Grădina Edenului, de la Iran și Mongolia până în America.


Dar, cea mai credibilă teorie este aceea că Grădina Edenului e situată într-o zonă numită Mesopotamia. Această regiune se află între Tigru și Eufrat și se întinde pe ceea ce este acum estul Siriei, nord-vestul Turciei și cea mai mare parte a Irakului. Profesorul Eric Cline, un arheolog clasic și biblic de la Universitatea George Washington, susține că această teorie se potrivește cu dovezile scripturale și arheologice.


În plus, se crede că această regiune este locul unde primele plante și animale au fost domesticite între 10.000 și 20.000 de ani în urmă, în așa-numita revoluție neolitică. Numită şi „Semiluna Fertilă”, sedimentele bogate în nutrienți ale celor două râuri au permis ca primele cereale să fie plantate și recoltate de către oameni. Această dezvoltare a dus la nașterea primelor așezări umane permanente. Este posibil ca această zonă să fi devenit, de asemenea, oarecum un paradis agricol pentru locuitorii locali, după invenția irigației în timpul mileniului IV î.Hr.


În acelaşi timp, oamenii de știință chiar cred că toți oamenii sunt descendenți dintr-o singură femeie. Așa numita „Evă mitocondrială” este strămoșul feminin comun la care poate fi urmărit ADN-ul tuturor ființelor umane moderne. Acest strămoș comun există pentru că, indiferent cât de mare este populația ta inițială, sunt șanse ca majoritatea descendențelor feminine să se încheie în final. Această „Eva mitocondrială” a trăit probabil în Africa cu aproximativ 200.000 de ani în urmă. De asemenea, un studiu realizat în 2013 cu 1.200 de bărbați din Sardinia a arătat că un Adam, bărbat, cu cromozomul Y ar fi trăit în urmă cu aproximativ 180.000–200.000 de ani.


Unii oameni de știință cred că există o modalitate de a se potrivi știința cu o relatare biblică despre Adam și Eva. Dr. Joshua Swamidass, un biolog de la Universitatea Washington, a susținut că nu există niciun motiv să credem că omenirea nu descinde dintr-un singur cuplu. După cum arată cazul Evei mitocondriale și al cromozomului Y Adam, nu există nicio barieră științifică pentru ca oamenii să nu aibă un strămoș comun, chiar dacă populația nu s-a redus niciodată la un singur cuplu.


Profesorul William Lane Craig, un filozof de la Universitatea Creștină din Houston, susține că Adam și Eva trebuie să fi fost primii oameni care au fost cu adevărat au existat. Folosind criterii inclusiv capacitatea de gândire abstractă, profunzimea planificării, inovația tehnologică și utilizarea simbolurilor, el susține că primii oameni adevărați au apărut mult mai devreme decât Homo Sapiens.

***

 DESTINUL TRAGIC AL LUI ARTUR ENĂȘESCU


Artur Enășescu (n. 12 ianuarie 1889 - d. 4 decembrie 1942) a fost unul dintre cei mai talentați poeți români din perioada interbelică. A publicat poezii, cronici literare și articole în numeroase reviste și ziare din perioada interbelică: Epoca, Luceafărul, Universul literar, Familia, Rampa, România eroică, Îndrumarea ș.a. Artur Enășescu a fost distins în anul 1927 cu Premiul “Ion Pavelescu” acordat de Societatea Scriitorilor Români pentru cel mai bun sonet (sonetul „Afrodita”). Multe din poemele scrise de Artur Enășescu au devenit texte de pricesne sau de romanțe celebre (Cruce albă de mesteacăn – Jean Moscopol, Țiganca – Doina Badea, E Rița, fecioara cu ochii sprințari – Ioana Radu)


Destinul poetului Artur Enășescu (“acel nefericit al boemei”) a fost cu adevărat unul tragic. “Fecior de boier, a dus o copilărie fără griji, a avut putința să-și însușească o educație aleasă, o cultură temeinică. Și-a continuat studiile la Paris unde a luat chiar un premiu al „Feminei'', pentru cea mai inspirată baladă a lunеі. La cafeneaua Capșa de odinioară, unde se decretau valorile artistice, era răsfățatul confraților, iar prin cenaclurile literare și revistele „Flacăra" și „Convorbiri literare" poeziile publicate vesteau un mare talent. Cei care l-au cunoscut pe atunci afirmă că Artur Enăşescu era un tânăr înalt, mlădios, cu ochi scăpărători sub fruntea lată, îmbrăcându-se cu o eleganță cum nu mai era altul.” (1)


O dragoste neîmpărtășită avea însă să îl aducă pe genialul poet în umilitoarea postură de om al străzii. Am descoperit - în parte - tragica poveste a poetului citind două articole dedicate lui Artur Enășescu publicate în presa interbelică:


Artur Enășescu - Povestea de dragoste


„Puțin timp însă după aceea începe odiseea tristei sale întâmplări. Tocmai în clipa când poetul își începea ascensiunea lui frumoasă, în zilele când îi apărea cartea de versuri “Pe gânduri”, Arthur Enășescu se înamorează de o fată. Poate că, nu întâmplător, azi poetul își târăște existența mizeră prin mansardele hotelurilor din cartierul Griviței. Acolo a început și drama care trebuia să-i înstruneze și mai aprig lira, să-l facă să scoată din ea sunete unice de durere și sfâșiere, și apoi să-l arunce în brațele nebuniei.


Povestea a început în fața unei ferestre. În fața unei ferestre de femeie iubită. Locatarii caselor din jurul bisericii Manea Brutaru din calea Griviței au observat la un moment dat un tânăr înalt, svelt și frumos, care da regulat târcoale unei căsuțe din preajma bisericii. Fusese o idilă începută suav, care a trebuit să se întrerupă tocmai în clipele ei cele mai frumoase. Ca să scape de insistențele tânărului poet care îi purta durerea și dragostea prin preajma casei, tânăra aleasă a gândurilor stihuitorului a plecat într’o bună zi la țară. Poetul a continuat să dea târcoale casei. Văzând că iubita lui nu se mai arată ziua, a început să vie noaptea. Noapte de noapte, felinarele, stelele și sergenții din post au recepționat silueta din zi în zi mai slabă și mai firavă a insului care dădea rondul unui colț de stradă.


Au trecut o vară și o toamnă și a venit iarna. Poetul n’a observat că de atâta umblet, picioarele au evadat din pantofi și pantofii se târâie pe lângă picioare, doar ca niște rămășițe de zdrențe. Poetul continua să colinde porțiunea de loc din fața casei iubitei. Dacă n’a fost în stare să-l gonească arșița verii, ploile insistente ale toamnei desigur ca n'au reușit să-l gonească din preajma ferestrei iubitei, nici viscolele și zăpezile iernii. Cu ce’și ținea zilele omul, umbra de om, fantoma care colinda zi și noapte în fața bisericii Manea Brutaru? Dumnezeu știe! Poate că se milostivea din când în când un vecin, sau vreun cunoscut, sau vreun prieten, să bage cu sila între dinții care uitaseră să mestece un codru de pâine și o cană cu udătură.


Așa l-a prins păienjenișul nebuniei pe poet. Colindând zi de zi, ani întregi, de-a rândul, drumul drag, în fața ferestrei care trebuia să se împodobească, într’o bună zi, de chipul luminos și alinător al celei dragi care totuși a rămas închisă și întunecată.” (2)

 

Artur Enășescu - Declinul


“Într’o bună zi, boala l-a trântit la pat. Boală grea din cauză că organismul cu desăvârșire slăbit și inanizat, nu reușea să ție piept și să lupte contra răului ce se încuibase în el. Când s'a sculat, în sfârșit, mai rămăsese abia o umbră vagă din bărbatul tânăr, frumos și elegant ce fusese altădată. Și în febra bolii, în nopțile de sbatere cu fantomele trecutului, când te lupți năpădit de sudoare să te eliberezi de stafiile care vor să te gâtuie, poetul a uitat locul colindului, memoria lui a pierdut acel punct de reper topografic al tragediei lui.


A rămas însă ideea fixă a colindului. Nu în locul vechi, pe care nu îl mai recunoștea, ci în cuprinsul altui cartier. Și astfel, obișnuiții Căii Victoriei, s'au trezit într’o bună zi cu tânărul înalt și deșirat care face toată ziua, pe ploaie sau pe soare, pe frig sau căldura, naveta între Capșa și Palat.


O vreme, Arthur Enășescu a trăit din mila intermitentă a confraților săi, care, unul îi strecura banii necesari unei mese mizere, altul gologanii cu care să-și poată închiria un pat la un hotel de a treia mână. Unii dintre ei au mers însă mai departe și un tânăr dramaturg (notă: Camil Petrescu?), care a avut în ultimii ani un foarte mare succes cu un roman al războiului și al dragostei, a mers până acolo cu frăția camaraderească încât îi făcuse poetului o modestă pensiune regulată pe care venea să i-o înmâneze personal. Mai mult încă, atunci când venea la săptămână să-l viziteze, romancierul îl căra pe poetul cu mintea împăienjenită de nebunie, îl târa până la o baie din apropiere. Plecau de la hotel, romancierul cu legăturica de primeneli sub braț, poetul, docil, în urma lui. Amănuntul acesta înduioșător mi l-a servit portarul hotelului în care își târăște astăzi existența Arthur Enășescu. (2)

 

Poetul care își plimba nenorocul pe Calea Victoriei


“Într'o noapte - sunt câțiva ani de atunci - luam masa târziu la un restaurant din preajma gării. Sala plină de fum și larmă, adăpostea o mulțime cosmopolită: femeile sulemenite dădeau o atmosferă de cârciumă de port - așa cum se află multe localuri în acel cartier ciudat, străbătut de numita Cale a Griviței.


O voce de femeie îmi atrase atenția prin chicoteala deșănțată ce țâșni de la masa vecină:

- Ia uite, dragă, cine intră pe ușă!...

Am privit și eu. Un bărbat înalt, adus de mijloc, cu pălăria pleoștită pe ochi, cu hainele sdrențuite, se strecură înăuntru, ca o nălucă a întunericului. Când figura de actor consumat fu luminată strident de becurile electrice, se putea vedea că mai stranii decât îmbrăcămintea, apăreau ochii și zâmbetul. Într'adevăr, căutătura lui părea că vine din altă lume, iar rictusul imobil din jurul gurii mărturisea tot tragicul existenții omenești.


L-am cunoscut imediat. Era poetul pe care-l întâlneam zilnic, plimbându-și nenorocul pe Calea Victoriei, așteptând ceasuri întregi în colț la cafeneaua Capșa, un ban de la prieteni sau o țigară. În ultimul timp, nu-l mai văzusem; știam că era internat, undeva într'un sanatoriu, de aceea fui surprins găsindu-l în puterea nopții, prin aceste locuri.

Poetul înainta halucinat spre patron.

- Am venit să iau masa.

- Nu mai am nimic pentru d-ta. Trebuia să vii la prânz. N'avem nimic, înțelege odată.

Răspunsul izbi răspicat, drept în față, cu obișnuita insolență de cârciumar, apoi patronul îi întoarse spatele.

- Dar e plătit, mai îngână, după o clipă de ezitare, întârziatul.


Scena păru destul de hazlie pupezelor de lângă mine, amuzându-se destul de bine. Barmanul rămăsese nedumerit, în mijlocul sălii, purtându-și ochii flămânzi pe la mese. Chelnerii veneau și plecau, ducând pe tăvi fripturi a căror aromă chinuia foamea. Poetul mai făcu nehotărât vreo câțiva pași și iar se opri, ca un semn de întrebare. În clipa aceea viziunea albatrosului baudelairian mi se păru mai vie ca niciodată. Și aici, sburătorul stângaci se împleticea în aripile prea lungi, spre marea veselie a marinarilor de pe covertă.


Cuvintele individului de la tejghea le simțeam și eu ca niște pietre pe suflet. Îndemnat de o vagă mustrare, l-am chemat pe patron.

- Ce este cu domnul de colo?

- A cerut masa, dar trebuia să vie la amiază. Persoana care mi-a achitat abonamentul nu a plătit numai pentru dejun. De altfel, azi chiar se isprăvește.

- D-ta știi cine-i omul din sală?

- N’am onoarea să cunosc astfel de clienți.

M'am uitat atunci țintă în ochii birtașului și cred că privirea mea spunea multe. Mi-am domolit totuși revolta, sorbind până la fund paharul cu vin de pe masă.

- Ascultă, domnule patron. În școlile noastre este prețuit tare mult unul Eminescu, poet mare și vestit ca un ministru.

- Poate este dumnealui, rânji stăpânul.

- Nu. Ăla a murit acum vreo jumătate de veac. Dar în viață a rătăcit de multe ori tot așa de bolnav și nemâncat și nimeni nu-l ajuta, deși astăzi nația se fălește cu el. Tânărul acesta a scris și el poezii frumoase pentru bucuria noastră și-apoi, numele lui începe tot cu E... Enăşescu. Artur Enăşescu îl cheamă. Nu-i vina lui c'a întârziat. Poeții, ca și păsările, apar numai când îi răzbește foamea. D-ta pari un om de treabă. Hai, fă un gest mare și trece-i blidul de la prânz la masa de seară. Nu-l lăsa să plece flămând. Poate ai ascultat și d-ta vreodată, cântecul acela: „Сruce albă de mesteacăn!"

- Cum nu, chiar orchestra mea îl cântă.

- Ei, să știi că este făcut de clientul acesta al d-tale.

- Dacă astfel stă chestia, îi dau, cum să nu. Eu nu m'am opus, ziceam numai...

- Și încă ceva, mai dă-i și un pahar cu vin de la mine și te rog nu-i spune ce-am vorbit noi. Nu-l întreba nimic și vorbește-i domol, ca unui frate suferind.


Birtașul înclină de câteva ori capul, destul de fâstâcit, apoi se depărtă cu fața stacojie și zâmbitoare, ca o lună plină. Am văzut cum l-a poftit cu ceremonie la o masă, întrebându-l ce dorește.

- O supă cu găluște, a rostit cu sfială poetul.

Privirea lui devenise neliniștită. Nu știa ce să creadă. L-am urmărit mult timp cum rupea delicat cu mâinile osoase miezul alb al pâinii, cum sufla cu atenție în lingură, sorbind rar, ca după o rețetă, silindu-se să fie cât mai corect, cât mai nebăgat în seamă.


Un fluierat de tren se auzi dinspre gară. Larma din încăpere începea să se ostoiască, până și guralivele de lângă mine păstrau o tăcere ciudată; poate, din instinct, pricepuseră ceva sau, probabil, erau obosite de alcool. Pe albul peretelui se profila, uriașă, umbra poetului și sărmana însoțitoare părea că se închina și mulțumește unui Dumnezeu nevăzut.” (1)


Ultimul act al tragediei


„Oare unde sălăşluia sămânța ascunsă a boalei lui Enăşescu și de unde începea întunecarea? Iată o taină pe care, mi'nchipui, că n'a aflat-o nimeni. În ultimii ani, într'adevăr, Artur Enăşescu n'a mai fost văzut pe străzile Capitalei. Era internat în Sanatoriul din Șoseaua Giurgiului, iar “Casa Scriitorilor" îi servea o pensie pentru întreținere. Acolo l-am vizitat, acum trei luni, să-i dau niște ajutoare suplimentare de la „Societatea Scriitorilor Români".


La pavilionul No. 6 de bărbați nimeni nu-l cunoștea, nimeni nu auzise de poetul Artur Enăşescu. Destinul îi juca renghiul până la capăt. Am întrebat multă lume, până când o tânără infirmieră mi-a răspuns:

- Poate o fi acela cu tichie neagră în cap?

- Cheamă-l, te rog, și pe acela.

Într'adevăr a apărut Artur Enăşescu, dar așa de îmbătrânit încât mai să nu-l recunosc nici eu. Purta o bască neagră pe capul chel, iar pe sub halatul de spital, se putea ghici starea de slăbiciune. Cred că nu m'a mai recunoscut, totuși s'a arătat tare bucuros de ajutorul primit și într'o franțuzească impecabilă mi-a spus:

- Voi avea de acum tutun. Mâncarea o fi ea necesară, dar în zilele când pot să-mi cumpăr țigări de la cantină, mă simt mulțumit ca un prinț.

La plecare mi-a întins, cu mare efort, o mână de gheață și am presimțit că ființa pământească a poetului se apropie cu pași repezi de marea trecere.


În ziua de 4 Decembrie 1942, peste ultimul act al tragediei lui Artur Enăşescu s'a lăsat cortina de pământ. La citirea rândurilor prizărite prin ziare, vestind moartea poetului, unii dintre confrați, aducându-și aminte că nu i-au mai văzut umbra încovoiată pe străzi, vor fi exclamat cu uimire:

- Dar, parcă Artur Enăşescu, murise mai demult!

Iar alții, vor murmura cu compătimire:

- Bine că s'a îndurat Dumnezeu!

Cunoscuții ce l-au ocolit câte odată cu înfiorare (și câți dintre noi n'am făcut aceasta?) pot să fie bine încredințați că Artur Enăşescu a murit cu adevărat și umbra lui nu va mai tulbura pe nimeni.

Albatrosul ce a stat atâția ani zăvorât în cușca de lut și-a deschis în sfârșit aripile, a aruncat o ultimă privire pe pământul unde a fost batjocorit, apoi s'a pierdut în largul nemărginirii.

Pentru societatea în care a suferit acest poet de talent, a rămas o sfântă datorie: o ediție completă a operelor sale și poate la căpătâi un semn creștinesc de piatră pe care să se sape adânc pentru viitorime aceste trei cuvinte: Sărmanul Artur Enăşescu.” (1)


Surse:


(1) articolul “Sărmana umbră a poetului” – semnat I. Valerian (pseudonim al lui Valeriu Ionescu - poet, prozator și jurnalist român) – publicat în revista “Universul literar” – numărul din 30 decembrie 1942

(2) articolul “Panoptic bucureștean: un poet în stradă“ – semnat “C. Balt.” - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 12 octombrie 1932

*†*

 "De ce, în general, în secolul XXI, încă mai există regula conform căreia bărbatul trebuie să plătească pentru femeie la o întâlnire? ...