***

 Eu nu cred in vorbele mari (nici in alea multe) si nici in gesturile marete. Acestea sunt fortate si nu ne arata cum este omul cu adevarat, ci cel mult cum vrea sa fie. Dar de cele mai multe ori ne arata doar cum vrea sa para. Cred in schimb in valoarea gestului mic si a vorbei cu rost care vin firesc din partea oamenilor, de la sine, ca si cum ar bea o cana cu apa. Astea arata adevarata fire a omului....

Cei care stau in zona garii Burdujeni cred ca stiu o copila de vreo 13-14 poate 15 anisori cu handicap evident atat psihic cat si fizic. Cel mai des o vad carand gunoiul la buncar sau in parcul de copii din curtea bisericii Sfantul Gheorghe. 

Azi dimineata, parchez in fata blocului, cobor grabit, inchid masina si aud:

-Salut! 

Era fetita respectiva.

- Salut! Ce faci?

- Bine! Tu ce faci? imi raspunde cu manuta intisa inca sub forma salut si cu un zambet care stiu sigur ca era sincer pt ca il avea si in ochi. Bat palma cu ea...

- Uite, ia cutia asta de bomboane. E pentru tine!   (aveam una in masina)

Ia cutia cu frica....apoi mi-o intinde inapoi. Repet:

- E a ta! Pap-o linistita!...imi zambeste, pare sa o accepte, apoi iara mi-o intinde...

- E ta! Pe cuvant!...si dau sa plec aproape in fuga. In urma mea se aude:

- Îîîîîîî.....îîîîîî....face fetita. O vad ingrijorata. Ma opresc pe scari, la care ea zice intinzandu-mi cutia a treia oara:

- Da' pentru fetita ta ai? 

...si in clipa aia mi-am zis: "Uite dom'le cum arata bunatatea!". 

(Miruna s-a jucat cu ea de doua ori in curtea bisericii, acum vreo doi ani. Atat! Si dansa a tinut minte.

Ca sa fiu clar, in povestea asta nu-s eu omul bun! Eu i-am dat bomboanele dintr-un motiv egoist, cu scopul de a scapa cat mai repede de dansa. Ea in schimb s-a gandit la fetita mea asa cum poate uneori nu ma gandesc eu, care sunt parinte!)