***

 POARTA

Beatrice Silvia Sorescu

Am venit la tine prin poarta aerului,

prin poarta vieții, care niciodată nu are chei.

Cheile ei sunt soarele și luna, sunt iarba

care încolțeste prin carne sau ochii zorilor, sau freamătul codrului,

Odată am deschis-o cu un ghiocel care 

îmi ieșise în cale, obosit fiindcă avusese insomnie,

sau, altădată, cu o rază galbenă ce-mi pâlpâia-n suflet,

Când vreau să gust lumea și să-mi spăl gândurile cu rouă,

ies prin poarta luminii pe care o deschid cu un colț al curcubeului,

E atât de ușor, numai că trebuie să fii atent, încât să nu se producă vreo inundație de culori..

Măcar de-ar fi să se verse  în suflet...

Atunci dau mâna cu petalele florilor,

Cu pietrele care spun că m-au mai văzut

Ieșind de atâtea ori și bând lumină,

Și mă înec în câte un răsărit care se grăbește să spargă inimile zărilor,

Poarta mea dă spre poarta ta, iar a ta spre a mamei tale, iar a mamei tale, spre a bunicii tale,

Și tot așa, milioane de porti fără chei, gata să primească în fiecare clipă  câte un nou vizitator.

Lumina, da, lumina ne conduce spre ele,

Stăm aici ce stăm, apoi trecem fiecare 

printr-o poartă și mai mare, una a veșniciei..

Și aici, atâta lumină...