$$$

 Vasile Veselovski (n. 18 decembrie 1925, București, România – d. 4 ianuarie 1998, București, România) a fost un compozitor român de muzică ușoară, autor al unor șlagăre îndrăgite precum „Strada Speranței”, „Fluierând pe stradă”, „Merit eu”, „Tu”, „Și dacă”, „O chitarǎ cânta”, „Și m-am îndrăgostit de tine”.

Din 1959, a devenit membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, iar după 1963 s-a dedicat în întregime activității componistice, compunând numeroase șlagăre, precum și muzică de film, notează Agerpres.

Personalitate marcantă a vieții muzicale, Vasile Veselovski a participat ca membru în jurii naționale și internaționale de concursuri de muzică ușoară: Sopot (Polonia, 1966), ”Orfeul de aur” (Bulgaria, 1968), ”Lira de aur” (Bratislava, Cehoslovacia, 1975). Totodată, a fost invitat la festivalurile de la San Remo (Italia, 1967) și ”Lira de aur” (Bratislava, 1971).

Între creațiile sale muzicale se numără cântecele ”Îmi spusese mie luna”, ”Mambo, mambo”, ”Cântă inima mea”, ”Trecut-au anii”, ”Ne cheamă ritmul să dansăm”, ”Luna la Mamaia”, ”Hăulita”, ”Strada Speranței”, ”Merit eu”, ”De-ar ști ea marea”, ”Drumul spre tine”,”Iubesc”, ”Nu”, ”Fluierând pe strada”, ”Tu”, ”Și daca”, ”O chitară cânta”, ”Și m-am îndrăgostit de tine”.

A colaborat cu renumiți interpreți de muzică ușoară, printre care Gică Petrescu, Aurelian Andreescu, Doina Badea, Margareta Pâslaru, Marina Voica, Dan Spătaru, Angela Similea, Corina Chiriac, Adrian Daminescu.

Sursa Hortenzia Mike

$$$

 VEDETA REVISTEI DE ALTĂDATĂ - VIRGINICA POPESCU

Virginica Popescu (n. 19 noiembrie 1915 – d. mai 1984) a fost o vedetă incontestabilă a teatrului de revistă din perioada interbelică. “Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea”, “Astăzi e ziua ta”, „Ascultă ce-ți șoptește la ureche dragostea”, „Spune-mi unde, când și cum” sau “Ștergeți ochișorii păpușico” sunt doar câteva dintre șlagărele nemuritoare lansate de “fermecătoarea vedetă de revistă” pe scena Teatrului Alhambra.

Virginica Popescu – puștoaica care intra în scenă cu un aer de regină

Povestea drumului parcurs de Virginica Popescu până când a fost acceptată să apară pe scena Teatrului Alhambra a fost consemnată de F.O. Fosian în monografia “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”, publicată la editura „Cultura poporului”, în anul 1940:

“Virginica Popescu își mărturisește data nașterii: 19 Noiembrie 1915. La 13 ani, Virginica Popescu a fost nevoită să-și câștige singură existența... O prietenă a sfătuit-o să-și încerce norocul la Cărăbuș... După două săptămâni de ucenicie cu Roji-Roji, maestra de pe atunci a baletului la Cărăbuș, a fost angajată în linia III-a de girls. A dansat o vară întreagă – dar în toamnă când să plece și în turneu, dl. Constantin Tănase a refuzat s'o ia.

- Doar n'o să am grije și de țânci!... - i-a replicat dânsul. 

A jucat zece zile la Teatrul Poștei (actualmente Alhambra) în “Wunderbar”, apoi la cinematograful „Marna” cu Giugaru și Lizica Petrescu... apoi a șomat, până când, într'o zi, a dat de un anunț prin care se căutau coriste și baletiste pentru stagiunea Teatrului Alhambra. S'a prezentat și, cu toată opunerea lui Siomin a fost angajată. Și-a văzut de teatru, conștiincioasă. Cânta în cor, dansa, până într'o seară când, îmbolnăvindu-se Annie Siomin, care avea de cântat un cuplet în fața unei linii de opt fete, a fost indicată s'o înlocuiască. După câteva zile, d. Nicușor Constantinescu a chemat-o în birou.

- La anul, nu mai ești baletistă!... Te facem solistă...

Într’adevăr, a început, ca solistă, cu roluri de două vorbe în “Trăiască Alhambra”, cu rolurile de comeră în “Alhambra 1933”, cu roluri mai măricele în “Alhambra în carnaval” și între timp cu foarte multe dubluri. A dublat-o pe Silly Vasiliu, pe Mia Apostolescu, pe Lulu Nicolau ș.a.

...Și când într'o zi, dl. Nicușor Constantinescu a spus despre ea:

- O vedeți pe puștanca aceasta care intră în scenă cu un aer de regină... O s'ajungă artistă mare!...

Cei din jurul lui au zâmbit... Pronosticul însă s'a realizat. Virginica Popescu este azi una din favoritele publicului...”

Virginica Popescu - o fermecătoare vedetă a teatrului de revistă

În 1937, Virginica Popescu era deja o vedetă a Teatrului Alhambra condus de celebrii Ion Vasilescu, Nicolae Vlădoianu și Nicușor Constantinescu. Reporterul revistei “Rampa” - Jack Berariu – a întâlnit-o întâmplător pe frumoasa vedetă la ștrandul Bragadiru, echipată într-un “costum chic de baie care îi reliefează arhitectura unui corp impecabil.“. Întâlnirea neprogramată le-a prilejuit celor doi “o convorbire ocazională, cu desăvârșire neprevăzută”, pe care cititorii au găsit-o publicată în paginile revistei. Am extras - pentru cititorii de azi - câteva pasaje din articolul publicat în numărul 12 iunie 1937 al revistei "Rampa" (publicație disponibilă online în Digiteca Arcanum):

„- Apropo, cum te simți în comedie?

- Admirabil! Mi-am descoperit... vocația. Joc acum în “Scandal la 3 Papuci”, voi juca apoi în „Moritz al doilea’’, iar la iarnă, după toată probabilitățile, voi activa alături de Puiu Iancovescu, în cadrul spectacolelor de comedie pe care le va organiza Teatrul “Alhambra” la ora 6... Asta, fără să-ți mai vorbesc de două propuneri pe care le-am primit în ultimul timp, de a juca în stagiunea de iarnă pe scena a două teatre de comedie.

- Și de ce nu faci gestul unei despărțiri definitive de revistă?

- Lasă să mai... cresc și să mai învăț! Am vreme... N’am decât 21 ani. În orice caz, nu pot fi decât recunoscătoare revistei, care a ținut cu brio locul conservatorului, dându-mi astăzi prilejui, la cei 21 de ani ai mei, să atac genul mai pretențios al comediei cu un aplomb și cu o siguranță care au fost unanim remarcate...

Ce să-ți spun: Popeasca este mulțumită!”

 

Virginica Popescu în culise

 

„- Ce crezi despre culise și despre viața lor?

- Culisele și viața lor sunt un minunat purgatoriu pentru o viață de om. Au în ele o grabă, o înfrigurare bolnavă, care face scrum multe, multe netemeinicii, tocmai fiindcă rolul lor e să creeze aceste netemeinicii... Stai, pe deoparte, în contact cu o viață aspră, de visuri absurde și nevoi crâncene, iar pe de altă parte te scalzi în fantezii limpezi, în închipuiri menite să îmbuneze amărăciunile publicului. Prea ar trebui să’ți fie sufletul înclinat spre rău și spre chin ca să nu găsești o cale de înseninare a ta, în mijlocul acestor două lumi. 

 

Pe mine culisele m’au învățat tot ce știu. M’au învățat mai ales să cântăresc oamenii și să-i cunosc cu limpeziciune. De altfel, pentru asta, când trăiești între culise, nici n’ai nevoie de simțuri deosebite. Totul ți se oferă ca o carte deschisă. N’ai decât să te uiți și ai văzut, pentru că într’adevăr, culisele sunt o desăvârșită plajă de nudism sufletesc... Acolo oamenii nu pot sta multă vreme ascunși. Bate o rază de boală prea aprigă și toate ascunzișurile se dau la iveală. 

 

Fără îndoială că pentru firile înclinate spre tristețe, spre pesimism, peisajul nu poate să fie tocmai ispititor. Inimile li se îmbolnăvesc și bolnave rămân toată viața. Aceștia sunt cei care fug de teatru îndată ce au prilejul, sau vor veșnic să fugă, stând totuși pe loc, blestemând orice, împiedicând orice înnoire și împrăștiind peste tot molima cea mai cumplită a sufletului omenesc: cabotinismul... Pentru ceilalți însă, dragă prietene, peisajul culiselor este întremător și bun.”

 

Virginica Popescu despre cariera teatrală

 

„- Spre ce altceva ai fi înclinat, dacă nu ți-ar fi surâs cariera teatrală?

- Eu știu? E atât de greu de răspuns astăzi, când cariera pe care am îmbrățișat-o mi-a fost atât de favorabilă... Marea mea ambiție, când eram de 10 ani, a fost sa devin avocată, îmi plăcea să învăț și eram bună de gură. Până în clasa IV-a primară am luat mereu premiul I cu cunună. În clasa IV-a însă s’a ivit fata unui cofetar - cred c’o chema Chiricioiu sau așa ceva – care a început, înțelegi d-ta, să... îndulcească profesoarele. Deprimată, am renunțat la aspirațiunile de premiantă și am prins silă de învățătură... Am intrat, totuși, la liceu, la Domnița Ileana. N’am putut însă decât să termin clasa l-a și să merg până la jumătatea anului școlar în clasa următoare: împrejurările, hai să le spun pe numele lor adevărat, greutățile materiale, m’au împiedicat. Acum însă, dacă nu pot colecționa diplomele pe care mi le-ar fi dat școala - și care, în paranteză fie spus, nu mi-ar fi folosit la nimic - mă străduiesc însă să-mi apropii cunoștințele de care m’au îndepărtat peripețiile vieții. Citesc cărți de geografie, de istorie, de chimie și chiar deunăzi am cumpărat noul manual de bacalaureat, semnat de o groază de profesori.

- Și ai răbdare să te uiți prin manualele astea?

- Am. Sunt foarte ambițioasă...”

 

„- Pe scenă ești extrem de luxoasă. Cred că în materie de costume esti vedeta genului revuistic...

- Într’adevăr, pe scenă fac exces de lux. Acolo e însa nevoie. Eu, în viața mea de toate zilele sunt eu. Pe scenă însă sunt personajul pe care îl joc. În viață mă îmbrac simplu, cum ai putut constata și d-ta, însă pe scenă trebuie să fiu luxoasă. Cer spectatorii. Să nu crezi însă că mă bucură prea mult „reginele” și „marchizele” pe care le joc și care nu au alt merit personal decât că îmi înghit tot ce câștig ca să le îmbrac pe dumnealor.”

“- Hai să mergem. „Puștiul” trebuie să fie la repetiție...

- Puștiul? Care Puștiul?

- Eu! Așa m’a poreclit acum câțiva ani un prieten...

- Acum câțiva ani, dar astăzi..

- Astăzi e același lucru. Voi fi un „Puști” încă multă vreme. Un „Puști” de 25, de 30 ani, dar tot un „puști”, crede-mă... Prietenul meu a știut cum să-mi spuie...”

 

Gloria și strălucirea teatrului românesc de revistă s-a stins în anii de după 1945. Virginica Popescu a continuat să joace până la finalul anilor ’60 pe scena Teatrului Municipal din București, devenit mai apoi Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”. A avut de asemenea și câteva prezențe secundare în peliculele cinematografice “Cu Marincea e altceva” (1954, în rolul Nataliței Busuioc), “Directorul nostru” (1955, în rolul “femeii cu pălărie care vrea să intre în audiență”), “Băieții noștri” (1960) și “Porto Franco” (1961, în rolul Lolita). 

Virginica Popescu a murit în mai 1984, la București,

Surse:

- Monografia “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” – semnată F. O. Fosian – publicată la editura „Cultura poporului” – 1940

- articolul “La ștrand, într’o convorbire neprevăzută cu Virginica Popescu” - semnat Jack Berariu – publicat în revista “Rampa” – numărul din 12 iunie 1937 - publicație disponibilă online în Digiteca Arcanum

- revista “Teatrul” – numărul din 1 februarie 1969 - publicație disponibilă online în Digiteca Arcanum

&&&

 În timp ce era înrobit în 1838, un bărbat pe nume Stephen Bishop a făcut ceva atât de periculos încât stăpânul său l-a crezut nebun - apoi a descoperit ceva care avea să redefiniască tot ce știm despre ceea ce se află sub pământ.

Când vorbim despre marii exploratori americani, îi menționăm pe Lewis și Clark, Roosevelt, oameni de frontieră duri, cu libertate și resurse.

Nu vă imaginați un sclav de 17 ani, ținând o lampă cu ulei tremurândă în burta neagră a Peșterii Mammoth din Kentucky.

Dar Stephen Bishop a fost acolo primul - cartografiind o lume pe care niciun om nu o mai văzuse vreodată, extinzând însăși știința, în timp ce trăia în lanțuri.

Născut în jurul anului 1821, Stephen a fost vândut ca adolescent lui Franklin Gorin, un avocat care cumpărase Peștera Mammoth ca atracție turistică. Gorin nu l-a cumpărat pe Stephen pentru inteligența sa - l-a cumpărat să muncească. Să ghideze vizitatorii bogați prin pasaje sigure și familiare. Să asculte. Să repete aceleași căi pentru totdeauna.

Dar Stephen Bishop nu era făcut pentru ascultare.

Peștera îl chema. Întunericul. Misterul. Locuri neexplorate, dincolo de orice flacără.

Așa că a început să exploreze singur. Din ce în ce mai adânc. Memorând fiecare curbă și fiecare hol. Cartografiind necunoscutul cu nimic altceva decât instinct și curaj.

Apoi a ajuns la Groapa Fără Fund - o prăpastie vastă care înghițea toată lumina. Sfârșitul fiecărei hărți. Punctul în care toți ceilalți se opreau.

Toți, cu excepția lui Stephen.

A studiat vidul. A văzut pasaje slabe pe cealaltă parte. Și a decis că peștera nu se termina acolo - pur și simplu aștepta pe cineva suficient de îndrăzneț să meargă mai departe.

Așa că a luat un puieț de cedru, l-a dezbrăcat de scoarță, l-a sprijinit și l-a așezat deasupra abisului.

Un trunchi îngust. Peste un întuneric care părea nesfârșit.

L-a traversat.

Un sclav de 17 ani, echilibrat pe o prăpastie mortală care l-ar fi putut șterge din lume pentru totdeauna - și totuși a continuat.

Ceea ce a găsit a schimbat știința americană.

Caverne noi și vaste. Tuneluri nesfârșite. Râuri subterane. Pești orbi. Creaturi modelate de noaptea eternă. Stephen Bishop nu s-a limitat doar la descoperirea unor pasaje noi - a dublat sistemul de peșteri cunoscut într-un singur an.

A memorat tot ce se afla în subteran, apoi l-a desenat din memorie la lumina lămpii. Harta sa era atât de precisă încât speologii moderni se bazează încă pe rutele sale.

A numit camerele: Bulevardul Gotic. Râul Styx. Bulevardul Cleaveland. Nume preluate din literatura pe care a învățat-o singur, în ciuda faptului că i s-a refuzat educația.

Vestea s-a răspândit. Oamenii de știință, demnitari străini, turiști bogați - toți l-au cerut pe Stephen ca ghid. Nu proprietarul peșterii. Nu ceilalți ghizi.

Pe El.

El a explicat geologia. A descris animalele. A înțeles fluxul de aer, curgerea apei, structura și scara mai bine decât orice om de știință instruit.

A fost recunoscut - universal - ca fiind cel mai important expert din lume în Peștera Mamut.

Dar aceasta a rămas proprietate.

Nu putea vota. Nu putea deține terenul pe care îl cartografiase. Nici măcar nu putea revendica legal monedele pe care turiștii i le-au pus în mâini.

În 1856, după aproape două decenii petrecute în subteran, Stephen a fost în sfârșit eliberat.

Un an mai târziu, a murit – probabil de tuberculoză. Avea doar 37 de ani.

Dar moștenirea sa a rămas în piatră.

Peștera Mammoth este cunoscută astăzi ca fiind cel mai lung sistem de peșteri din lume, cu peste 400 de mile cartografiate. Stephen Bishop a descoperit și a cartografiat fundamentele acestei cunoștințe. Căile sale încă îi ghidează pe exploratori. Inscripția sa – „Stephen Bishop” – este sculptată în pereți de vizitatorii care i-au recunoscut geniul cu mult înainte de istorie.

În 2019, la mai bine de 160 de ani de la moartea sa, a fost inclus în Kentucky Writers Hall of Fame pentru harta și scrierile pe care le-a lăsat în urmă.

Dar adevărata sa onoare este aceasta:

Când vorbim despre exploratorii americani, ar trebui să menționăm numele său alături de Lewis și Clark.

Când vorbim despre fondatorii științei rupestrelor, ar trebui să-l menționăm mai întâi pe Stephen Bishop.

Când spunem povestea geniului american, trebuie să includem inteligența înrobită care a îndrăznit să traverseze un abis pe care nimeni altcineva nu-l îndrăznise să-l facă.

Stephen Bishop a construit un pod peste un abis fără fund – literal și metaforic.

I s-a refuzat libertatea deasupra pământului, așa că a găsit-o sub pământ.

I s-a spus că nu poate învăța, așa că s-a autoeducat.

I s-a spus că nu poate contribui, așa că a extins lumea cunoscută.

I s-a spus că are limitări, așa că a traversat locul care le simbolizează cel mai bine.

În 1838, un adolescent înrobit de lege a intrat în întuneric total și s-a întors cu o hartă a minunilor.

Și lumea încă îi urmează lumina.

$$$

 Avea doar 19 ani, era însărcinată în cinci luni și văduvă după ce a supraviețuit scufundării RMS Titanicului. Apoi a descoperit că testamentul soțului ei i-ar amenința orice șansă de a mai iubi vreodată.

Era 10 aprilie 1912. Cherbourg, Franța.

Madeleine Force Astor s-a îmbarcat pe Titanic împreună cu soțul ei, colonelul John Jacob Astor al IV-lea - unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Se întorceau din lunga lor lună de miere din Egipt și Paris, nerăbdători să se întoarcă acasă, la New York.

Dar societatea newyorkeză nu i-a primit cu brațele deschise.

Scandalul începuse cu optsprezece luni mai devreme. Colonelul Astor, în vârstă de 47 de ani, divorțase de soția sa, Ava, după o căsnicie nefericită. În 1911, divorțul era o rană vie în înalta societate. Dar apoi a întâlnit-o pe Madeleine Force, în vârstă de 18 ani, fiica unei familii bogate din Brooklyn.

El avea 47 de ani. Ea avea 18 ani. La o diferență de douăzeci și nouă de ani.

Elita newyorkeză a fost șocată. Șoptele erau peste tot. Invitațiile au încetat. Când s-au căsătorit în septembrie 1911, societatea le-a întors spatele. Așa că au decis să se despartă: o lună de miere prelungită în Egipt și Europa, sperând că timpul va atenua scandalul.

În 1912, Madeleine era însărcinată și erau gata să se întoarcă acasă. Copilul urma să se nască în dinastia Astor - una dintre cele mai puternice familii din America. Totul părea perfect.

S-au îmbarcat pe Titanic în Cherbourg. Nava era cea mai mare și mai luxoasă construită vreodată. Bineînțeles, au călătorit la clasa întâi, însoțiți de majordomul colonelului și de camerista și asistenta Madeleinei. Timp de cinci zile, s-au bucurat de traversare.

Apoi, pe 14 aprilie, la ora 23:40: aisbergul.

Detaliile au fost spuse de nenumărate ori, dar imaginați-vă că sunteți Madeleine.

Nouăsprezece ani. Însărcinată.

Trezită în miez de noapte. I-au spus să-și pună o vestă de salvare.

Colonelul Astor a ajutat-o să urce în barca de salvare 4. Protocolul „femeile și copiii mai întâi” era strict. Madeleine nu voia să-l abandoneze. El a cerut să i se alăture, având în vedere „starea ei delicată”.

Ofițerul secund Charles Lightoller a refuzat. Niciun bărbat nu putea urca la bord. Nici măcar John Jacob Astor, unul dintre cei mai bogați oameni de pe planetă.

Astor a acceptat. Și-a ajutat tânăra soție însărcinată să urce în barca de salvare, împreună cu servitoarea și asistenta medicală. A întrebat-o în ce barcă de salvare se urcase - barca de salvare 4 - și i-a promis: „Vă voi găsi mai târziu”.

A făcut un pas înapoi. A fost ultima dată când Madeleine l-a văzut în viață.

Barca de salvare 4 s-a îndepărtat de nava care se scufunda. Madeleine a privit luminile Titanicului dispărând în Atlantic. A auzit țipetele. Liniștea teribilă care a urmat.

Nouăsprezece ani. Însărcinată. Singură. Soțul ei de șapte luni era dispărut.

Trupul colonelului Astor a fost recuperat câteva zile mai târziu, strivit de coșul de fum al navei. A fost identificat după inițialele de pe jachetă și cei peste 2.000 de dolari în numerar din buzunare - și după bijuterii. Chiar și în moarte, averea sa era evidentă.

Supraviețuitorii au fost duși la New York la bordul RMS Carpathia. Madeleine s-a întors într-un oraș care o respinsese, acum văduvă și mamă a moștenitorului familiei Astor.

Trauma a fost imensă. Medicii i-au impus odihnă completă. Nervii ei erau zdruncinați. Era îndurerată în timp ce își proteja viața pe care o purta.

Pe 14 august 1912 - la patru luni după naufragiu - Madeleine a născut un băiețel sănătos. L-a numit John Jacob Astor al VI-lea, pentru a se asigura că numele tatălui său va dăinui.

Apoi a descoperit ce stipula testamentul soțului ei.

Averea colonelului Astor era estimată la 87 de milioane de dolari la acea vreme (aproximativ 2,6 miliarde de dolari astăzi). Testamentul garanta beneficii generoase pentru Madeleine și fiul ei:

• Un fond fiduciar de 5 milioane de dolari

• Luxoasa vilă de pe Fifth Avenue nr. 840

• Utilizarea proprietății familiei

• Un venit pe viață de 100.000 de dolari

Dar cu o singură condiție: dacă se recăsătorea, pierdea totul. Da: casă, venit, avere. Cu excepția unei singure sume de 500.000 de dolari.

Avea 19 ani. Văduvă. Mamă. Iar testamentul soțului ei îi spunea: plânge pentru totdeauna - sau pierde totul.

Nu era ceva neobișnuit. Mulți bărbați bogați includeau clauze similare pentru a-și păstra averile intacte și a controla destinele soțiilor lor.

Dar pentru Madeleine - care era căsătorită de doar șapte luni, care abia își începuse viața de adult - trebuie să fi fost o închisoare.

Ea a respectat condițiile timp de patru ani. A locuit în vilă, și-a crescut fiul și a rămas „văduva Astor”.

Dar în 1916, la 23 de ani, a făcut o alegere. S-a recăsătorit - cu bancherul William Karl Dick, un prieten din copilărie. Știa ce face: renunța la casa ei, la veniturile ei, la fondurile ei.

A ales dragostea în locul banilor.

Au avut doi copii. Căsătoria a durat până în 1933, când au divorțat. Ulterior, s-a recăsătorit din nou – cu boxerul italian Enzo Fiermonte – o uniune care s-a încheiat și ea.

Madeleine a trăit până în 1940, murind la 46 de ani din cauza unei boli de inimă.

Fiul ei – ultimul Astor – a moștenit vasta avere și a trăit până în 1992.

Privind povestea ei, ceea ce este izbitor nu este doar naufragiul – suficient de dramatic în sine.

Ci ce a urmat.

La 19 ani, și-a pierdut soțul într-unul dintre cele mai faimoase dezastre din istorie. Era însărcinată. Traumatizată. Și apoi a descoperit că testamentul lui voia să-i controleze viitorul – că alegerea de a iubi din nou ar costa totul.

Dar a făcut-o.

La 23 de ani, a renunțat la milioane pentru că voia să trăiască în felul ei, să facă propriile alegeri, să iubească din nou.

A fost nevoie de un curaj extraordinar. Depășise deja imposibilul. Și apoi a trebuit să depășească consecințele – condițiile, controlul, așteptarea că va plânge la nesfârșit.

A ales altfel.

Titanicul a luat 1.500 de vieți în acea noapte de aprilie din 1912.

Madeleine Astor a supraviețuit scufundării.

Dar adevărata ei supraviețuire a venit patru ani mai târziu, când și-a ales fericirea împotriva restricțiilor unui testament.

A pierdut vila. A pierdut pământul. A pierdut numele Astor.

Dar și-a găsit din nou viața.

Și poate că acesta este adevăratul sfârșit al poveștii ei - nu că a supraviețuit naufragiului, ci că a supraviețuit la tot ce a urmat... și a ales să trăiască după propriile reguli. 

Sursa Pagina Romondonews24

$$_

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️SIMONE de BEAUVOIR — FEMEIA CARE N-A CERUT PERMISIUNEA DE A GÂNDI......

          -SIMONE de BEAUVOIR nu a cerut niciodată voie să gândească și nu a mulțumit nimănui pentru libertatea ei.

      -Născută în 1908 într-o zi de 9 ianuarie, la PARIS, într-o lume care le spunea femeilor că datoria lor supremă era ascultarea.

În casele burgheze ale epocii, fetele erau crescute să zâmbească politicos, să-și aleagă soțul potrivit și să nu ridice niciodată glasul mai sus decât cel al bărbatului.

Dar SIMONE a văzut prin acest teatru al supunerii.

De la primele pagini pe care le-a citit, a înțeles că mintea nu are gen și că spiritul nu recunoaște stăpâni.

A ales filosofia în locul căsătoriei, întrebarea în locul tăcerii, și viața în deplină conștiință în locul siguranței cuminți.

     -Parteneriatul ei cu JEAN-PAUL SARTRE avea să devină celebru, un simbol al libertății intelectuale și al iubirii neconvenționale.

Dar adevărata ei revoluție nu s-a născut din iubire, ci din scris.

În 1949, când lumea se reconstruia după război și femeile erau împinse din nou spre bucătărie, SIMONE de BEAUVOIR a publicat o carte care avea să zdruncine din temelii ordinea patriarhală: „LE DEUXIÈME SEXE ” — „AL DOILEA SEX ”.

      -Cartea a fost o explozie în liniștea socială a epocii.

Cu o luciditate rece și o precizie aproape matematică, SIMONE a demontat secole de prejudecăți, de norme, de dogme care transformaseră femeia într-un derivat al bărbatului.

A scris că feminitatea nu este un destin biologic, ci o construcție culturală, că femeia nu se naște subordonată, ci este făcută să fie așa.

     -Fraza care a rămas gravată în istorie, simplă și devastatoare, a fost aceasta:

„Nu te naști femeie, devii femeie.”

      -Pentru mulți, a fost o blasfemie.Pentru alții, o revelație.

Cartea a fost interzisă de VATICAN, etichetată drept „imorală” și „corupătoare”.

Criticii bărbați au umplut ziarele cu invective, numind-o „amară”, „frustrată”, „nepotrivită pentru maternitate”.

Dar SIMONE n-a răspuns niciunuia.

N-a coborât în noroiul acuzațiilor, pentru că știa că o femeie care se apără e deja pusă în poziția de vinovată.

În loc să riposteze, a continuat să scrie, să predea, să vorbească, să modeleze limbajul libertății pentru generații de femei care încă nu se născuseră.

      -Pentru ea, libertatea nu era un dar, ci o datorie, iar egalitatea oferită ca favor rămânea tot o formă de lanț.A învățat lumea că emanciparea care cere recunoștință nu e emancipare, ci control.Că o societate care îți spune „fii recunoscătoare pentru cât de departe ai ajuns” îți cere, de fapt, să te oprești din mers.

      -SIMONE de BEAUVOIR a trăit așa cum a scris — fără să-și ceară scuze, fără să se conformeze, fără să accepte jumătăți de libertate.

A iubit fără a se supune, a gândit fără a se teme, a vorbit fără a cere aprobări.

Și, mai ales, a arătat lumii că adevărata revoluție nu se face în stradă, ci în mintea fiecărei femei care încetează să creadă că trebuie să mulțumească pentru dreptul de a fi.

     -Când a murit, în 1986, PARISUL era altfel.

Femeile votau, lucrau, scriau, își trăiau viețile cu o libertate pe care generația Simonei nu o avusese nici măcar în vis.

Dar fiecare pas făcut în acea direcție purta ecoul cuvintelor ei — acel avertisment simplu și etern:

    „Când societatea îți spune să fii recunoscătoare pentru progres, de fapt îți cere să nu mai ceri nimic.”

     SIMONE de BEAUVOIR nu a fost doar o filozofă.

A fost o oglindă în care lumea a fost obligată să se privească — și să nu-i mai placă ce vede.

A fost femeia care a înțeles că libertatea nu se cere și nu se acceptă cu mulțumiri.

Se ia. Se trăiește.

✍️ Asmarandi Alexandra 

       ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINĂ!🕯

ADMIRAȚIE, CONSIDERAȚIE, RESPECT!

$$$

 ȘTIAȚI CĂ?

A existat un miliardar care a construit biblioteci, nu palate?

      ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️ANDREW CARNEGIE a fost unul dintre cei mai bogați oameni ai secolului al XIX-lea, dar și unul dintre cei mai generoși. Născut în sărăcie în SCOȚIA, a emigrat în STATELE UNITE în copilărie, iar mai târziu nu a uitat niciodată cât de greu este să trăiești fără acces la educație.

    -De aceea, după ce și-a clădit imperiul industrial în domeniul oțelului, a decis să nu moară cu averea întreagă, ci să o investească în binele public.

     -CARNEGIE considera că acumularea de bogății este o formă degradantă de idolatrie. Credea că oamenii bogați au o obligație morală de a reda societății ceea ce au primit de la ea. Convingerea sa era simplă: educația este cea mai puternică armă împotriva ignoranței și a sărăciei.

      -Cu ajutorul fundației sale, CARNEGIE a finanțat construcția a peste 2.500 de biblioteci publice în întreaga lume, majoritatea în STATELE UNITE, dar și în CANADA, MAREA BRITANIE sau AUSTRALIA. Multe dintre ele au fost ridicate în comunități modeste, unde cărțile erau până atunci un lux.

     -CARNEGIE nu a oferit doar ajutor material, ci „chei” care deschideau porți: acces liber la informație, dezvoltare personală și formare intelectuală. El spunea că lectura trebuie planificată ca alimentația – pentru că hrănește mintea.

     PS. Cine este interesat de ANDREW CARNEGIE, poate citi cartea lui NAPOLEON HILL: ,,GÂNDEȘTE ȘI ÎMBOGĂȚEȘTE -TE".

Web.

   ADMIRAȚIE, CONSIDERAȚIE RESPECT!

$$$

 CERBUL CU STEA ÎN FRUNTE....

  

A fost odată, într-o pădure,

Un moş bătrân cu baba lui

Trăiau săraci ca vai-de-lume,

În adâncimea codrului

Moşul n-aştepta nimica

Şi numai moartea o dorea,

Dar baba ar fi vrut să aibă

Un suflet tânăr lângă ea

“Să fie un copil cuminte,

Un căţeluş sau un pisoi,

Că vreau s-aud şi eu cum suflă

O altă viaţă lângă noi.”

Aşa ofta săraca babă,

Dar moşul nu mai vrea nimic:

“Ce-mi trebuie o grijă nouă?

Sunt prea bătrân şi prea calic.”

Dar domnul se-ndură de babă

Şi-un pui de cerb i-a dăruit.

Un pui de cerb, cu stea în frunte,

Gonit din codru şi rănit.

Săgeata-i străpunsese gâtul –

Din rană sângele-i curgea

Şi lacrimi mari picau din ochii

Frumoşi, rotuzi ca o mărgea.

L-a sărutat pe frunte moşul,

Miloasă baba l-a spălat,

L-au îngrijit cu grijă mare

Şi cerbul mi l-au vindecat.

Era frumos şi blând săracul,

Zburda mereu din loc în loc,

Venise ca o vrajă nouă

De tinereţe şi noroc.

Întinereau văzând cu ochii

Moşneagul şi cu baba lui –

Şi se făcuse luminoasă

Întunecimea codrului.

Dar într-o zi trecu pe-acolo

Feciorul unui împărat

Cu ceata de curteni, cu arcuri

Şi cu ogarii la vânat.

“Dă-mi mie cerbul tău, bătrâne,

Îţi dau pe el tot ce doreşti”

“Nu pot, și de mi-ai da pe dânsul

Comorile împărăteşti”

“Te duc la curtea mea, moşnege,

Cu baba ta, vă fac boieri.

Dă-mi cerbul tău cu stea în frunte

Şi-ţi dau şi cinste şi averi”

“Nu-mi trebuie averi şi cinste,

Sunt prea bătrân să le primesc;

Dar dacă vrea să vină cerbul,

Eu bucuros vi-l dăruiesc.”

Atunci, minune fără seamăn,

Întreaga lume, ce văzu?

Văzu cum cerbul dă din coarne

De parc-ar spune: “Nu vreau, nu!

Nu vreau să vin la curtea voastră

(Deodată cerbul a vorbit)

Tu mă doreşti ca o podoabă,

Ei, sufletul mi l-au dorit.

Tu m-ai rănit la vânătoare,

Ei rănile mi le-au legat.

În strălucirea curţii tale

Eu m-aş simţi încătuşat.

La curtea ta, aş fi o fiară,

O jucărie pentru proşti.

În viaţa lor sunt o lumină

Pe care tu n-ai s-o cunoşti.”

Plecă, pe gânduri, voievodul

Şi se gândea că nu-i de-ajuns

Să fii bogat, temut şi veşnic

De măreţia ta pătruns.

Mai trebuie să ai un suflet,

Milos, şi bun, şi iubitor,

De vrei să fii iubit de oameni,

Şi de podoaba codrilor.

  - Poezia este adesea atribuită lui VASILE MILITARU, fiind o balada populară cu mesaje creștine și morale profunde, deși versuri similare apar și în creații ale altor autori.Aceasta poezie, cunoscută și că o balada folclorica, fiind interpretată de artiști precum MARIA BUTACIU cu un text emoționant, popular în folclorul românesc, uneori atribuit și lui NICOLAE LABIȘ, deși VASILE MILITARU este cel mai adesea menționat.