$$$

 VASILE CONTA

Vasile Conta (15 noiembrie 1845, Ghindăoani, comuna Crăcăoani, județul Neamț – 10 aprilie 1881, Iași) a fost un filozof, scriitor și politician român, cu o influență deosebită în cultura și gândirea românească. Provenind dintr-o familie de preoți, Conta a fost una dintre cele mai marcante personalități ale vremii sale, atât pe plan intelectual, cât și în domeniul politic.

Vasile Conta a început studiile la Școala primară din Târgu Neamț, unde a fost coleg cu Ion Creangă, iar apoi a urmat cursurile la Academia Mihăileană din Iași, unde a obținut bacalaureatul în 1868. Datorită talentului său, a primit o bursă din partea „Societății pentru încurajarea junimii române la învățătură” și a plecat în Belgia pentru studii comerciale, la Institutul de Comerț din Anvers, pe care l-a absolvit în 1871. Ulterior, a studiat dreptul la Universitatea din Bruxelles, obținând titlul de doctor în drept în doar un an.

După întoarcerea în țară, Vasile Conta a activat ca avocat și a obținut prin concurs postul de profesor de Drept Civil la Universitatea din Iași.

Vasile Conta a fost un apropiat al lui Mihai Eminescu, iar între 1870 și 1872, când Eminescu studia la Viena, Conta i-a trimis poeziile din volumul „Cântecele basarabene”. Eminescu i-a răspuns cu entuziasm, apreciind profund aceste lucrări, ceea ce reflectă legătura strânsă între cei doi.

În acea perioadă, Vasile Conta și-a manifestat dragostea față de Basarabia, iar după războiul din 1877, când pericolul pierderii sudului Basarabiei devenea real, el a scris trei articole fundamentale în apărarea acesteia: „Basarabia”, „Chestia Orientului” și „Viitorul României pregătit de domnul Brătianu și Kogălniceanu”. Aceste lucrări au avut un impact semnificativ, fiind publicate și discutate pe larg.

Vasile Conta a fost un susținător al progresului național și al reformelor, iar în calitate de ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, a propus o serie de reforme importante. Deși nu a reușit să obțină sprijinul parlamentar, el a avansat propuneri majore, precum:

Profesionalizarea învățământului agricol, industrial și economic.

Eliminarea religiei din liceele de băieți.

Înființarea liceelor pentru fete și acordarea dreptului acestora de a urma studii universitare.

Introducerea unui examen de capacitate pentru profesori, inspirat din modelul francez.

În 1881, din cauza unor conflicte politice și a lipsei de susținere, Vasile Conta a demisionat din guvern, continuându-și activitatea în calitate de membru al Curții de Casație. La scurt timp, a fost diagnosticat cu ftizie și, înainte de a muri, a efectuat o ultimă călătorie în Italia. Corpul său a fost adus la Iași pentru funeralii naționale, iar Vasile Conta a fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iași.

Vasile Conta a fost un gânditor remarcabil, care a lăsat o amprentă semnificativă în filosofia română. Printre lucrările sale importante se numără:

Teoria fatalismului (1875-1876)

Teoria ondulațiunii universale (1876-1877)

Încercări de metafizică (1879)

Bazele metafizicii (1890)

Lucrările sale au fost traduse în limba franceză și publicate în orașe ca Paris, Bruxelles și Iași, fiind apreciate la nivel internațional. Opera sa filosofică a reprezentat un moment crucial în evoluția gândirii românești, plasând cultura română în contextul științei și al filozofiei europene. După Dimitrie Cantemir și Nicolae Bălcescu, Vasile Conta a fost unul dintre cei care au adus gândirea românească pe scena intelectuală europeană.

Vasile Conta rămâne o figură centrală în istoria filosofiei și educației românești, iar memoria sa este cinstită în mai multe localități din România. În Târgu Neamț există Liceul Economic „Vasile Conta”, iar în Iași și satul natal Ghindăoani sunt școli care poartă numele său, continuând să inspire noile generații de tineri.

In memoriam, Conta rămâne un simbol al intelectualismului românesc și al dorinței de progres în toate domeniile vieții naționale.

$$$

 CONSTELAȚIILE URSA MAJOR ȘI URSA MINOR

Ursa Major (din latină „Ursoaica Mare”) este cunoscută și sub numele de Ursa Mare și Carul lui Carol. Este vizibilă pe tot parcursul anului în cea mai mare parte a emisferei nordice. Ursa Minor (din latină „Ursoaica Mică”) este cunoscută și sub numele de Ursa Mică. La fel ca Ursa Major, coada Ursei Mici poate fi văzută și ca mânerul unui polonic, de unde și numele de Carul Mic. Ambele se numără printre cele 48 de constelații enumerate de astronomul Ptolemeu din secolul al II-lea și rămân două dintre cele 88 de constelații moderne. Ursa Minor este remarcabilă ca locația polului nord ceresc, deși acest lucru se va schimba după câteva secole din cauza precesiei echinocțiilor.

Prima mențiune a Ursei Minor în textele elenice antice a fost dată de filosoful Thales din Milet din secolul al VI-lea î.Hr., care a subliniat că era un ghid mai precis pentru găsirea nordului adevărat decât Ursa Major. Se spune că aceste cunoștințe proveneau de la fenicienii din estul Mediteranei, iar constelația purta termenul Phoenikē. Homer se referise anterior la un singur „urs”, ceea ce a dus la speculații despre cum vedea el stelele Ursei Mici sau dacă acestea erau recunoscute în realitate. Din „ Astronomica ” a lui Hyginus:

„Există o mare diversitate de opinii, de asemenea, cu privire la motivul pentru care Ursa Mică este numită Fenicea și de ce se spune că cei care o observă navighează mai exact și mai atent; de ce, de asemenea, dacă este mai de încredere decât Ursa Mare, toți nu o urmăresc. Acești oameni nu par să înțeleagă motivul pentru care este numită Fenicea. Thales din Milet, care a cercetat cu atenție aceste aspecte și a numit-o prima dată Ursa, a fost prin naștere fenician, așa cum spune Herodot. Prin urmare, toți cei din Peloponez folosesc primul Arctos; fenicienii, însă, îl observă pe cel pe care l-au primit de la descoperitorul ei și, observând-o cu atenție, se crede că navighează mai exact și o numesc pe bună dreptate Fenicea, de la rasa descoperitorului ei.” (II.2)

Grecii antici au legat Ursa Mică și Ursa Mare de mitul lui Kallistô și al fiului ei, Arcas, ambii așezați pe cer de Zeus. În acest mit, Zeus și Kallistô au avut un fiu împreună: Arcas. După ce s-a născut Arcas, Hera a aflat de aventură și a transformat-o pe Kallistô într-un urs. Alternativ, Kallistô era o preoteasă a lui Artemis, iar Artemis a pedepsit-o pentru că și-a pierdut virginitatea transformând-o într-un urs. Din cauza metamorfozei, băiatul a fost crescut de bunicul său matern, Lycaon. Când Arcas a crescut, a ieșit la vânătoare și a găsit un urs frumos. A urmărit-o prin pădure. Ursul - mama sa transformată, Kallistô - a alergat spre el imediat ce și-a recunoscut fiul. Arcas a fost îngrozit și și-a ridicat arcul pentru a o împușca. Zeus a intervenit rapid și i-a așezat pe Kallistô și pe fiul ei pe cer. În această interpretare, Kallistô a devenit Ursa Mare, iar Arcas fie Ursa Mică, fie Boötes. Hera furioasă i-a cerut lui Tethys să-i lege pe cei doi de cerul nopții, astfel încât constelațiile să nu se scufunde niciodată sub orizont și să primească apă. Un alt mit povestește despre doi urși care l-au salvat pe Zeus de tatăl său ucigaș, Kronus, ascunzându-l pe Muntele Ida. Mai târziu, Zeus i-a așezat pe cer, dar cozile lor au crescut lungi din cauza legănării zeului. Hyginus descrie toate acestea în felul următor:

„Începem, așa cum am spus mai sus, cu Ursa Mare. Hesiod spune că se numește Callisto [Kallistô], fiica lui Lycaon, care domnea în Arcadia. Din zelul ei pentru vânătoare, s-a alăturat Dianei [Artemis] și a fost foarte iubită de zeiță datorită temperamentelor lor similare. Mai târziu, când a rămas însărcinată de Jupiter [Zeus], s-a temut să-i spună adevărul Dianei. Dar nu a putut să-l ascundă mult timp, căci pe măsură ce pântecele i se îngreuna în apropierea momentului nașterii, în timp ce își răcorea corpul obosit într-un pârâu, Diana și-a dat seama că nu-și păstrase virginitatea. Conform neîncrederii sale profunde, zeița nu i-a aplicat o pedeapsă ușoară. Luându-i trăsăturile de fecioară, a transformat-o în forma unei ursoaice, numită arktos în greacă. În această formă l-a născut pe Arcas.”

 

Dar, așa cum spune Amphis, scriitorul de comedii, Jupiter, luând forma Dianei, a urmat-o pe fată ca și cum ar fi vrut să o ajute la vânătoare și a îmbrățișat-o când nu era din vedere de ceilalți. Întrebată de Diana despre motivul formei ei umflate, ea a răspuns că era vina zeiței și, din cauza acestui răspuns, Diana a schimbat-o în forma pe care am menționat-o mai sus. În timp ce rătăcea ca o fiară sălbatică prin pădure, a fost prinsă de niște etolieni și adusă în Arcadia la regele Lycaon împreună cu fiul ei ca dar și acolo, necunoscând legea, se spune că s-a repezit în templul lui Jove Lycaeus. Fiul ei a urmat-o imediat, iar arcadienii care îi urmăreau încercau să-i omoare, când Jupiter, conștient de indiscreția sa, a salvat-o și a așezat-o pe ea și pe fiul ei printre constelații. A numit-o Arctos, iar pe fiul ei Arctophylax. Despre el vom vorbi mai târziu.

 

Unii au spus, de asemenea, că atunci când Callisto a fost îmbrățișată de Jupiter, Juno, mânioasă, a transformat-o într-o ursoaică; apoi, când a întâlnit-o pe Diana la vânătoare, a fost ucisă de ea și, mai târziu, fiind recunoscută, a fost așezată printre stele.

 

Alții spun însă că, atunci când Jupiter o urmărea pe Callisto în pădure, Juno, bănuind ce se întâmplase, s-a grăbit acolo pentru ca ea să poată spune că l-a prins în mod deschis. Dar Jupiter, pentru a-și ascunde mai ușor vina, a lăsat-o transformată în formă de urs. Juno, atunci, găsind în locul unei fete un urs, i-a arătat-o Dianei, care vâna, ca să o omoare. Jupiter s-a întristat văzând acest lucru și a pus pe cer chipul unui urs reprezentat cu stele.

 

Această constelație, așa cum au afirmat mulți, nu apune, iar cei care doresc o explicație pentru acest fapt spun că Tethys, soția lui Ocean, refuză să o primească atunci când celelalte stele vin acolo la apusul lor, deoarece Tethys era doica Junonei, în al cărei pat Callisto a fost o concubină.

 Araethus din Tegea, însă, scriitor de istorii, spune că ea nu era Callisto, ci Megisto și nu era fiica lui Lycaon, ci a lui Ceteus, deci nepoata lui Lycaon. El spune, de asemenea, că însuși Ceteus era numit Îngenuncheatul. Celelalte detalii concordă cu cele spuse mai sus. Se arată că toate acestea s-au întâmplat pe muntele arcadian Nonacris.

 

Aglaosthenes, care a scris Naxica, spune că ea este Cynosura, una dintre doicile lui Jove dintre nimfele Idaeane. El spune, de asemenea, că în orașul numit Histoe, fondat de Nicostratus și prietenii săi, atât portul, cât și cea mai mare parte a pământului sunt numite Cynosura după numele ei. Și ea a fost printre Cureții care au fost însoțitoarea lui Jove. Unii spun că nimfele Helice și Cynosura au fost doici ale lui Jove și, prin urmare, în semn de recunoștință, au fost plasate pe cer, ambele fiind numite Urse. Noi le numim Septentriones.” (II.1, II.2)

Deoarece Ursa Mică este formată din șapte stele, cuvântul latin pentru „Nord” (adică locul unde indică Polaris) este septentrio, din septem (șapte) și triones (boi), de la șapte boi care mânau un plug, cu care seamănă și cele șapte stele. Acest nume a fost atribuit și stelelor principale ale Ursei Mari. Despre aceasta, Hyginus are și el ceva de spus:

„Mulți au spus însă că Ursa Mare este ca un car, iar grecii o numesc amaza . Acest motiv a fost transmis: cei care, la început, au observat stelele și au presupus numărul de stele în diferitele constelații, au numit acest grup nu „Ursa”, ci „Carul”, deoarece două dintre cele șapte stele care păreau de dimensiuni egale și cele mai apropiate una de alta erau considerate boi, iar celelalte cinci erau ca o figură de car. Așadar, semnul care este cel mai apropiat de acesta au dorit să fie numit Boötes. Vom vorbi despre el mai târziu. Aratus, într-adevăr, spune că nici Boötes, nici Carul nu au aceste nume din motivul de mai sus, ci pentru că Ursa pare, asemenea unui car, să se rotească în jurul polului care se numește Nord, iar Boötes se spune că o conduce. În această privință, el pare să greșească considerabil, deoarece mai târziu, în legătură cu cele șapte stele, așa cum spune Parmenisc, douăzeci și cinci au fost grupate de anumiți astronomi pentru a completa forma Ursei, nu șapte. Și astfel, cea care urma carul și care se numea anterior Boötes, se numea acum” „Arctophylax [Observatorul Ursilor], iar ea, în aceeași perioadă în care a trăit Homer, se numea Ursa. Despre Septentrioni, Homer spune că se numea atât Ursa, cât și Carul; nicăieri nu menționează că Boötes se numea Arctophylax.” (II.2)

 

Într-o variantă a poveștii, în care Boötes îl reprezintă pe Arcas, Ursa Minor reprezintă un câine. Aceasta este tradiția mai veche, care explică atât lungimea cozii, cât și denumirea alternativă învechită de Cynosura (coada câinelui) pentru Polaris, Steaua Nordului. Cynosura este descrisă și ca o doică a lui Zeus, onorată de zeu cu un loc pe cer.

 

Ursa Mare este vizibilă la latitudini între +90° și −30° și este cel mai bine vizibilă la ora 21:00 (21:00) în luna aprilie. Ursa Mică este vizibilă la latitudini între +90° și −10° și este cel mai bine vizibilă la ora 21:00 (21:00) în luna iunie.

$$$

 „THE HOWL” (URLETUL) - ALLEN GINSBERG

În 1956, poemul revoluționar Beat „Howl” al lui Allen Ginsberg a fost publicat în colecția „Howl and Other Poems ” .

La șaizeci de ani de la publicarea sa în 1956, cartea lui Allen Ginsberg„Howl” încă mai răsună cu putere. Nu numai că a schimbat peisajul poeziei de la mijlocul secolului al XX-lea , dar a sunat și un apel clar la contracultura care a urmat și a ridicat gradul de conștientizare pentru generațiile viitoare. Se poate argumenta însă că publicarea sa în Howl and Other Poems (parte a seriei Pocket Poet publicată de City Lights Books de Lawrence Ferlinghetti ) nu a fost un eveniment de referință mai important decât prima interpretare publică cutremurătoare a poemului de către Ginsberg în 1955 sau procesul din 1957 în care un procuror districtual din zona Golfului San Francisco - indignat de descrierea sinceră din „Howl” a consumului ilegal de droguri și a homosexualității, a limbajului grafic și a blasfemiilor - a încercat să interzică distribuirea cărții Howl and Other Poems ca fiind obscenă.

Lectura poemului „Howl” de către Ginsberg la Galeria Six din San Francisco , pe 7 octombrie 1955, a plasat mișcarea Beat pe harta literară pentru totdeauna. În acea seară, Kenneth Rexroth a fost gazda poemului, iar Philip Whalen , Gary Snyder , Michael McClure și alții au citit și ei poezii, dar Ginsberg a fost cel care a făcut publicul să cadă, aclamat vehement de Jack Kerouac (care încă aștepta publicarea romanului său clasic „ On the Road ”), în timp ce acesta împărțea ulcioare cu vin printre spectatori. O zi mai târziu, Ferlinghetti i-a trimis lui Ginsberg o telegramă prin care solicita un exemplar al poemului.

În martie 1957, 520 de exemplare din „Howl and Other Poems” cu destinația Londra au fost confiscate de către vama din San Francisco; în iunie, ofițeri de poliție sub acoperire au arestat un funcționar de la City Lights pentru vânzarea cărții; iar în august, un procuror adjunct din zona Bay Area, Ralph McIntosh, l-a judecat pe Ferlinghetti pentru distribuirea de obscenități. După ce a ascultat mărturia unui grup de cercetători care au atestat valoarea literară a romanului „Howl” - și având în vedere precedentul legal referitor la o tentativă similară de a interzice publicarea romanului „ Ulise ” de James Joyce - judecătorul Clayton W. Horn a clasat cazul, hotărând că „Howl” nu era lipsit de „importanță socială valoroasă” și nu avea „o tendință substanțială de a-și deprava sau corupe cititorii prin incitarea la gânduri lascive sau stârnirea dorințelor pofticioase”.

În „Urlet”, Ginsberg declamă cu pasiune și visceral ceea ce considera a fi obscenitatea lipsită de suflet, materialistă și obsedată de bani a societății americane și îi comemorează pe cei care au suferit de pe urma ei și s-au opus vehement. Apărută în etapele de declin ale vânătorii de vrăjitoare comuniste ale senatorului Joseph McCarthy și în apogeul conformismului gri-închis, rapsodia boemă a lui Ginsberg a fost un strigăt șocant al disidenței străinilor față de celebrarea prosperității niciodată atât de bune a Statelor Unite de după al Doilea Război Mondial. Un apel la toleranță într-o eră distinct intolerantă, „Urlet” a fost, de asemenea, declarația și celebrarea fățișă a homosexualității sale de către Ginsberg .

Infuzată de sexualitate și spiritualitate, groază și umor, disperare și speranță, „Howl” este profană și profundă, o contrazicere și o gafă. Ca o mare parte din literatura beat , este bazată pe autobiografie, relatând experiențele lui Ginsberg și ale prietenilor săi (în special în Partea I) într-o încercare de a ilumina experiența universală. A fost inspirată și influențată de catalogarea lungă a lui Walt Whitman (adoptată de Ginsberg ca o voluminoasă propoziție subordonată introdusă de „cine”), de impulsul ritmic sincopat al jazz-ului bebop al lui Lester Young și Charlie Parker și de ceea ce Ginsberg numea „respirație bardică ebraico- melvilleană ” (fiecare vers din „Howl” a fost conceput ca o „unitate de respirație unică”).

Structura tripartită a poemului este probabil cel mai succint rezumată de judecătorul Horn în decizia sa:

Prima parte a romanului „Urlet” prezintă o imagine a unei lumi de coșmar; a doua parte este o critică a acelor elemente din societatea modernă care distrug cele mai bune calități ale naturii umane; astfel de elemente sunt identificate predominant ca materialism, conformism și mecanizare care duc la război. A treia parte prezintă o imagine a unui individ care este o reprezentare specifică a ceea ce autorul concepe ca o condiție generală.

„Nota de subsol la Urlet” pare a fi o declarație conform căreia tot ce există în lume este sfânt, inclusiv părțile corpului pe nume. Se încheie cu o pledoarie pentru o viață sfântă.

Moloch , simbolul universal al lui Ginsberg pentru rău (lăcomia corporatistă, militarismul expansiv, guvernul opresiv și așa mai departe), a apărut dintr-o viziune inspirată de peyote , în care Ginsberg a văzut Hotelul Sir Francis Drake și Clădirea de Arte Medicale din San Francisco contopindu-se într-o imagine a zeului antic Moloch. De asemenea, este util de știut că Carl Solomon, căruia îi este dedicată „Howl”, a fost un pacient la Institutul Psihiatric Prezbiterian Columbia, pe care Ginsberg a ajuns să-l cunoască în timp ce și el era pacient acolo. Dacă nu ați experimentat niciodată „Howl”, fiți atenți la sfatul cu care William Carlos Williams și-a încheiat introducerea la colecția Howl : „Țineți-vă la o parte marginile rochiilor, doamnelor, trecem prin iad.”

$$$

 UNDE AU AJUNS COMORILE DACILOR

Directorul Muzeului Național de Istorie a României (MNIR), Ernest Oberlander-Târnoveanu, consideră că „cele peste 1003 piese excepționale, lucrate din aur și argint” din colecția instituției sunt „adevăratele perle ale Coroanei patrimoniului cultural național al României, una dintre cele mai strălucite pagini din creația umană de pe teritoriul actual al României din neoliticul târziu (4500-3500 a.Ch.) până la sfârșitul Antichității (sec. VII p.Ch.).

În volumul „Aurul și argintul antic al României”, publicat în anul 2013, MNIR descrie colecția deținută, precizând că „este vorba nu numai despre piese foarte rare la nivelul țării sau al regiunii de sud-est a Europei, dar multe dintre ele sunt chiar unicat la nivel mondial, înscriindu-se în marea zestre culturală a umanității”.

Obiectele (podoabe, accesorii vestimentare, arme de paradă, monede) „reprezintă prețioase documente de istorie politică, socială, culturală, ideologică și tehnologică, constituindu-se în mesageri ai unor civilizații de mult apuse”.

O parte din piesele expoziției „Aurul și argintul antic al României”, completate cu piese din ceramică, piatră, marmură, cupru și fier au fost expuse, până la data de 27 februarie 2022, la Muzeul Național de Arheologie din Madrid, parte a expoziției „Tezaure arheologice din România. Rădăcini dacice și romane”.

Vânzarea patrimoniului

O parte semnificativă a colecției este reprezentată de obiecte de patrimoniu provenite din Complexul Cetăților Dacice din Munții Orăștiei (județele Hunedoara și Alba): brățări și podoabe din aur sau monede de tip Koson.

Din păcate, majoritatea tezaurelor dacice din Munții Orăștiei au fost descoperite în urma unor activități de braconaj arheologic. În primele două decenii de după revoluția din 1989 criminalitatea organizată asociată traficului cu valori de patrimoniu a înregistrat un trend ascendent, în corelație cu evoluția la nivel internațional. Fenomenul a fost favorizat de relaxarea regimului circulației bunurilor, adoptarea sau actualizarea tardivă a legislației interne în domeniu (Legea patrimoniului cultural datează din anul 2001), neaplicarea reglementărilor juridice etc.

Comerțul ilicit cu obiecte de artă a contribuit la amplificarea numărului infracțiunilor complementare de furt, braconaj arheologic și distrugere și a avut repercusiuni negative iremediabile asupra patrimoniului cultural național.

Grupările locale de braconaj arheologic și-au specializat sistematic metodele de operare, de la cele primitive, cu puternic potențial distructiv asupra artefactelor și contextului din care au fost dislocate, la cele complexe, cu echipamente performante de detecție și scanare, mai puțin invazive, stabilind totodată și conexiuni cu rețele internaționale de profil, prin intermediul cărora au beneficiat de posibilități extinse de plasare a artefactelor sustrase din țară.

Majoritatea artefactelor sustrase până în anul 2012 de grupările de braconaj arheologic au fost valorificate pe filiera Serbia – Europa Centrală, obiectele de patrimoniu dislocate din arealul Munților Orăștiei fiind astfel plasate în Germania, Elveția, Marea Britanie și SUA.

Recuperarea aurului dacic

Din anul 2005, autoritățile judiciare române au început să se implice în eradicarea acestui fenomen și să recupereze, începând cu 2007, o parte din artefactele și monedele sustrase din siturile istorice din Munții Orăștiei. Activitățile de recuperare au fost coordonate de procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, sprijiniţi de reprezentanți ai mai multor instituții, precum Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Public, Ministerul Culturii, dar și Serviciul Român de Informații. De asemenea, au fost inițiate cooperări internaționale cu instituțiile omoloage din țările europene și nu numai, pe raza cărora au fost identificate artefacte susceptibile a fi sustrase din Munții Orăștiei.

Nu se cunoaște cu exactitate volumul tezaurelor dacice extrase ilegal din Munții Orăștiei, activitatea judiciară fiind fragmentată și concentrată asupra identificării și repatrierii obiectelor de patrimoniu de la casele de licitații și colecționarii din străinătate. Investigarea activităților ilicite a fost îngreunată atât de localizarea și întinderea siturilor arheologice (pe o suprafață de 200 km pătrați), cât și de refuzul localnicilor de a coopera cu autoritățile.

În perioada 2007 - 2016, autoritățile române au reușit să identifice și să recupereze peste 1.000 de monede de aur, mai mult de 12.000 de monede argint, 13 brățări dacice de aur, dar și obiecte valoroase din fier, precum arme și scuturi de paradă regale dacice sau „umbouri” de scut (partea centrală a unui scut), din colecții din Elveția, Germania, Irlanda, Marea Britanie, Spania și Statele Unite ale Americii. Recuperările au fost realizate fie prin plata unor despăgubiri, dar și fără cost, din țările cu care România avea un acord UNIDROIT, care prevede restituirea internațională a bunurilor culturale furate sau exportate ilegal de pe teritoriul unui stat.

Specialişti în braconaj

Cercetarea activităților ilicite de braconaj arheologic și trafic cu obiecte de patrimoniu, descrise în rechizitoriile din dosarele ”aurarilor”, a permis documentarea modului de acțiune al membrilor grupărilor infracționale specializate. Astfel, investigarea a relevat existența unei compartimentări în cadrul grupărilor, pe paliere de acțiune succesive, respectiv: detecții și săpături arheologice neautorizate; depozitarea în loturi a tezaurelor descoperite; valorificarea internă și externă a artefactelor.

Succesele operaționale în contracararea braconajului arheologic au fost impulsionate și de „descoperiri întâmplătoare”, care au facilitat înțelegerea modului de acțiune și au permis corelarea unor informații care, singulare, nu aveau sens, dar împreună au adăugat piese de puzzle în descifrarea trecutului civilizației dacice pentru arheologi și istorici.

În anul 2010, în urma unui filtru al Poliției pe raza județului Alba, au fost identificate, în portbagajul unui autoturism condus de o persoană din județul Hunedoara, 44 artefacte dacice din fier (unelte agricole, de fierărie și arme) care s-au dovedit a fi sustrase din Munții Orăștiei. Descoperirea este cu atât mai bizară cu cât braconierii arheologici nu erau interesați de artefactele din fier, piesele fiind, de obicei, aruncate pe traseul de acces din Munții Orăștiei ori lăsate la locul în care le-au descoperit.

Pe fiecare unealtă era ștanțat însemnul atelierului de fierărie dacic în care a fost fabricată și semnătura meșterului, aspect în baza căruia tezaurul a fost plasat în spațiu, respectiv la Căprăraţea - cartierul de est al Sarmizegetusei Regia. Ștanța s-a dovedit foarte importantă și pentru organele de cercetare penală, și pentru istorici, deoarece avea formă identică (dar dimensiune mai mică) cu cea care se regăsește pe brățara dacică de aur cu numărul 10, existând o probabilitatea foarte mare ca atât aceasta, cât și uneltele, să fi fost produse în același atelier. Specialiștii care au studiat brățările dacice de aur au afirmat faptul că podoabele nu au fost realizate de specialiști în bijuterii de aur, ci probabil de meșteri fierari, aceștia fabricând bijuterii de aur doar la comandă.

În luna mai 2014, trei copii care se jucau pe dealurile din satul Ocolișu Mic (Hunedoara) au descoperit într-o vizuină de vulpe 138 de Kosoni din aur.

Coincidență sau nu, tezaurul se afla în apropierea casei rudelor unuia dintre „cei mai experimentați braconieri arheologici”. Situația a relevat organelor de cercetare penală modul de acțiune al grupărilor de braconaj, respectiv faptul că aceștia nu păstrau tezaurele braconate pe proprietățile deținute (la perchezițiile anterioare la persoane cunoscute că derulau astfel de activități nefiind descoperite artefacte), ci acestea erau depuse în ascunzători care puteau fi supravegheate cu ușurință.

Valori istorice inestimabile

În ultimul deceniu, fenomenul braconajului arheologic din zona Complexului Cetăților Dacice din Munții Orăștiei s-a diminuat, situl Sarmizegetusa Regia fiind preluat în administrare de Consiliului Județean Hunedoara, care asigură și paza monumentului istoric. Începând cu decembrie 2021 și celelalte cetăți dacice monumente UNESCO beneficiază de pază, demers ce ar trebui să contribuie la scăderea cazurilor de persoane semnalate că efectuează detecții și săpături neautorizate.

Însă, dacă vom efectua o căutare în mediul internet după cuvântul cheie ”koson” vom găsi și acum spre vânzare astfel de monede din aur pe site-uri specializate, ceea ce demonstrează că încă mai există obiecte de patrimoniu ”pe stoc”. 

Potrivit Ministerului Public, „sunt urmărite în continuare, prin INTERPOL, mai multe tezaure de monede de aur de tip Lysimach și Koson, ce totalizează aproximativ 55 de kilograme, din care au fost recuperate 1.075 piese, monede de argint de tip Koson, 5 scuturi regale din fier, 11 brățări spiralice din aur, tezaure de denari romani (imitații dacice) și alte obiecte de patrimoniu.”

Obiectele de patrimoniu au o valoare istorică mult mai mare decât cea pecuniară. De exemplu, piesele de patrimoniu ce alcătuiesc colecția „Aurul și argintul antic al României”, sunt asigurate pentru suma totală de 70 de milioane de euro, însă valoarea acestora pentru istoria și cultura poporului român sunt inestimabile. Prin activitățile de braconaj arheologic, specialiștii nu pierd doar un artefact, ci toată informația științifică pe care acel obiect de patrimoniu o poartă, fie el din aur, argint, fier, ceramică ori piatră. Fiecare artefact are propria poveste, pe care, poate fără voia lor, braconierii o distrug atunci când sapă după comori.

$$$

 Graba e forma modernă de brutalitate

Azi mi-am făcut cafeaua mai încet.

N-a fost nimic spectaculos în asta, doar un gest banal de sâmbătă dimineața.

În fața geamului de la bucătărie am doi brazi.

Sunt plini de zăpadă și atât de liniștiți, încât pentru câteva secunde, am avut senzația că nu sunt acasă, ci prin munți într-o cabană la munte.

Genul ăla de senzație care nu cere nimic. Doar să fie lăsată să existe.

Și mi-am dat seama cât de rar îmi permit asta:

să savurez o secundă fără s-o grăbesc.

Pentru că, în restul timpului, trăim pe fugă.

Nu ne mai lovim unii de alții.

Ne grăbim unii pe lângă alții.

Iar uneori ne grăbim unii pe alții.

Graba cu care întrerupem.

Graba cu care răspundem.

Graba cu care tragem concluzii despre oameni pe care nu i-am ascultat până la capăt.

Asta e forma modernă de violență.

Oare ne grăbim ca să nu fim obligați să simțim?

Graba e o scuză elegantă pentru lipsa de empatie?

Nu știu.Ce știu însă, e că nu lasă urme vizibile, dar tocește încet tot ce atinge.

Orașele nu sunt violente pentru că sunt aglomerate.

Sunt violente pentru că sunt pline de oameni care n-au timp.

Graba nu lasă loc de nuanțe.

Și unde nu sunt nuanțe, apare duritatea.

Tonul tăios.

Verdictul rapid.

Lipsa de răbdare confundată cu eficiența.

De fapt, graba nu e un semn de forță.

E un simptom.

Al fricii că, dacă încetinești, rămâi singur cu tine.

Stând cu cafeaua în mână și cu brazii albi în față, mi-am dat seama că adevăratul lux azi nu e timpul liber.

E prezența.

Să asculți până la capăt.

Să nu răspunzi instant.

Să nu transformi totul într-o cursă.

Într-o lume care aleargă permanent,

a încetini e un act de igienă.

Și uneori, chiar de rezistență.

Așa că te întreb, fără grabă:

ce lucruri mici savurezi tu secundă cu secundă când îți dai voie să încetinești💓🥰#

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - PETRACHE POENARU

Petrache Poenaru s-a născut la data de 

10 ianuarie 1799, Benești, județul Vâlcea 

– 2 octombrie 1875, București si a fost un pedagog, unul din organizatorii învățământului național, inventator, revoluționar pașoptist, inginer și matematician român, membru titular al Academiei Române.

Petrache Poenaru a plecat la rugămințile lui Tudor Vladimirescu să studieze la Viena, iar apoi la Paris, unde a studiat filologia și științele tehnice.

În timpul studiilor brevetează primul toc rezervor din lume, mai întâi la Viena, apoi la Paris (brevet 3208, din 25 mai 1827), cu titlul Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală (plume portable sans fin, qui s'alimente elle-même avec de l'encre). Invenția nu a fost, însă, produsă în serie, de aceea, titlul de inventator al stiloului este atribuit lui Lewis Edson Waterman.

La 15 septembrie 1830, se deschide în Anglia prima cale ferată din lume, care va face legătura între Liverpool și Manchester. La 27 octombrie 1831 tânărul Petrache Poenaru, spunea printre altele:

“Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului... douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încărcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură mașină cu aburi...”

A fost unul dintre organizatorii învățământului național românesc, fondatorul Colegiului Național Carol I din Craiova. 

În tinerețe a fost secretarul personal al lui Tudor Vladimirescu iar ulterior, revenind în țară după călătorii și studii tehnice, s-a implicat în domenii legate de învățământ, administrație și inovație. 

Între 1834 - 1836 a insistat pentru introducerea Sistemului Metric Zecimal în Țara Românească. Împreună cu alți oameni de seamă a contribuit la înființarea în 1835 la Pantelimon a Școlii de Agricultură. 

Din poziția de membru al Eforiei Școlilor Naționale în 1867 devine co-fondator al Școlii de Poduri și Șosele (actuala Universitate Tehnică de Construcții din București).

În 1870, spre sfârșitul vieții sale, a fost ales membru al Academiei Române.

Foaia de propagandă a armatei lui Tudor Vladimirescu, apărută la inițiativa sa, a însemnat nu numai primul ziar românesc de propagandă, așa după cum îi arată și numele, dar și unul dintre primele exemple din istoria presei scrise din România de prezentare corectă a idealurilor revoluționare ale lui Tudor.

Petrache Poenaru a participat la Revoluția de la 1848 și a făcut parte din Comisia pentru liberarea robilor. A semnat P. Poenaru pe primul comunicat al comisiei, din 12 iulie 1848, alături de Iosafat Snagoveanul și Cezar Bolliac (document original la Muzeul Național de Istorie a României). Din 1856 a fost venerabilul unei loji masonice bucureștene. 

Devine un apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Dintre descendenții cunoscuți se poate aminti scriitoarea Alice Voinescu (1885 – 1961) născută la Turnu Severin.

Fosta stație de metrou Semănătoarea îi poartă acum numele.

$$$

 GÂNDUL ZILEI....ELENA FARAGO - "O VIAȚA DE ROMAN , SUBIECT DE DRAMĂ

S-au împlinit 72 de ani (d.4 Ianuarie 1954) de la moartea Elenei Farago, nascuta la data de 29 martie 1878 și care a fost o cunoscuta poeta, creatoare, in special de poezie pentru copii.

A fost prietenă cu Nicolae Iorga şi angajata lui I.L.Caragiale.

  “Nu am cultură oficială, decât două clase secundare. Am învăţat şi citit singură tot ce am vrut să ştiu”, menţiona poeta Elena Farago într-o scrisoare adresată lui Gheorghe Bogdan-Duică.

 Poeta fără “cultură oficială” şi-a sacrificat copilăria pentru a avea grijă de tată şi fraţi după ce a rămas orfană de mamă. Situaţia dramatică a căpătat accente greu de imaginat după ce s-a stins din viaţă şi tatăl acesteia.

Elena Farago s-a născut într-o familie de greci din Barlad, fiica lui Francisc şi Anastasia Paximade. A fost rodul căsniciei acestei familii de negustori înstăriţi alături de cei şase fraţi, trei băieţi şi trei fete.

  Elena, fiind mai mare dintre surori, a purtat tot timpul grija fraţilor. Cea mai apropiată i-a fost sora Antoaneta, căreia i-a recitat poeziile învăţate la şcoală. Pe rând, trei dintre fraţi s-au stins din viaţă.

La vârsta de numai 12 ani (în 1890), când avea doar două clase primare, primeşte o grea lovitură. Se prăpădeşte şi mama fraţilor Paximade, iar Elena este nevoită să abandoneze şcoala. Devine sprijin de bază pentru fraţii mai mici. Ziua făcea treburile casei, iar noaptea, după ce îşi adormea fraţii, citea şi învăţa pentru a nu pierde contactul cu ceea ce îi plăcea mai mult să facă. 

   Cinci ani mai târziu, în 1895, primeşte o nouă lovitură. Tatăl Elenei se îmbolnăveşte şi după două săptămâni de agonie se stinge în braţele fiicei. Toţi fraţii au fost împrăştiaţi pe la rude. Elena ajunge la Braila , la unchiul pe linie maternă. 

Orfană de ambii părinţi la numai 17 ani, Elena se îmbolnăveşte grav şi, în 1896, a fost internată în Spitalul Colţea din București. ERNEST, fratele mai mare, stabilit in Bucuresti, o primeşte în casa sa în timpul convalescenţei. Odată însănătoşită, e nevoită să muncească pentru a se întreţine.

    Aşa ajunge în casa ziaristului şi omului politic Gh. Panu, locul unde îl întâlneşte pe dramaturgul I. L. CARAGIALE. Afându-i povestea de viaţă, acest ar fi exclamat: “O viaţă de roman, subiect de dramă”.

Timp de doi an este guvernantă în casa dramaturgului, având grijă de copiii lui Caragiale (1897-1898). Pentru viitoarea poetă au fost cei mai frumoşi ani ai tinereţii sale, cum singură a recunoscut în 1927, într-un interviu pentru ziarul “RAMPA ”. În acei doi ani cunoaşte o pleiadă de scriitori şi ziarişti, toţi având un rol pentru deciziile ulteriore (Al.Vlahuta,G. Ranetti).

   Având înclinaţii socialiste, Elena Paximade îl cunoaşte în aceste cercuri pe economistul Francisc Farago, cel care îi va deveni soţ. Acesta a fost numit director al Băncii Populare din Craiova în 1905 şi se mută definitiv acolo.

Când avea numai 25 de ani, în 1903, semnează prima poezie cu numele întreg. 

Doi ani mai târziu devine o colaboratoare intensă a revistei “SEMĂNĂTORUL ”, condusă la acea vreme de N. Iorga.

   În 1907 îl adoptă pe Mihnea, primul fiu al soţilor Farago, perioadă în care poeta a creat o sumedenie de versuri. Scrie volume întregi de literatură şi poezie pentru copii: “Bobocica”, “Sa nu plângem”, “Sa fim buni, , “A ciocnit in ou de lemn ”, “Într- o noapte de Crăciun ” etc.

A hrănit ţăranii după răscoala din 1907..

Tot în 1907, după răscoalele ţărăneşti, primind anumite sume de la N. IORGA pentru poeziile publicate, Elena Farago a împărţit banii familiilor ţăranilor ucişi. În acest context a fost închisă pentru puţină vreme şi dusă la Bucuresti. A scăpat de închisoare datorită intervenţiilor lui Iorga.

În 1908 obţine marele premiu al Academiei Romane pentru volumul “Şoapte în umbră "

Este prioada în care este recunoscută unanim drept cea mai mare poetă a vremii. Satisfacţiile profesionale se suprapun cu o împlinire pe plan personal, naşterea fiicei sale, Cocuța. Pentru ea şi pentru Mihnea , fiul adoptat, a scris în 1913 volumele “Copiilor” şi “Pentru copiii"! 

“Oricine îi trecea pragul pleca mai bogat sufleteşte, mai hotărât să respingă urâtul şi nedreptatea“, consemna scriitorul Geo Bogza. Elena Farago se stinge din viaţă la 75 de ani după o lungă suferiţă.

Probabil că Elena Farago nu se numără printre cei mai de seamă reprezentanţi ai literaturii române, însă este, cu siguranţă, unul dintre autorii preferati ai tuturor generaţiilor de copii şi părinţi. Cred că este imposibil să existe vreun român (mic sau mare) care să nu fi citit sensibilele sale creaţii :" Gândăcelul",Tanu", Doi frați cuminți " ,Cățelușul schiop"etc.

"Lăsând la o parte jocurile şi jucăriile costisitoare, cred că poezia este jocul cel mai frumos şi mai la îndemâna oricărui părinte, iar Elena Farago este prima poartă care li se deschide copiilor către literatură, este primul puzzle (de cuvinte!) prin care se construieşte sensibilitatea şi afectivitatea copilului"....

Din scrisoarea unei bătrâne

de Elena Farago

O, lasă-ți obiceiul de-a răscoli în scrum

Prilejuri de durere în biata cale-a vieții, -

Ci scaldă-ți ochii limpezi în roua dimineții,

Și nu-ntreba țărâna de urmele din drum...

E vitregă țărâna și sfatul ei avan, -

La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?

Ni-s scrise-n cartea vieții, la toți, și dor și jale

Și drumul fiecărui e răbojit pe-un plan,

În care-s însemnate, cu ape și poteci,

Și dragostea și ura și mila și păcatul,

Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul

Și mutul semn al crucii din liniștea de veci...

O, sunt, de bună seamă, și lacrimi în noroi,

Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieții, -

Și jalea și amarul vor fi de veci drumeții

Cei nelipsiți, din calea oricărui dintre noi...

De-aceea vezi tu uită cât poți cu ochi senini, -

Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieții

Să poți vedea și-n pâcla și-n roua dimineții,

Un rost, în fața cărui nu poți să nu te-nchini…

Omagiu etern poetei cu suflet de floare ,gingaș și sensibil,Elena Farago! 

În imagine, poeta la biroul de unde au zburat către lume minunatele poezii!

  Janeta Hulea