$$$

 S-a întâmplat în 9 ianuarie…

– 1438: Reprimarea sângeroasă a răscoalei de la Bobâlna (începută în mai 1437). 

– 1774: A murit arhitectul şi urbanistul francez Jacques François Blondel, personalitate a arhitecturii din perioada lui Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea (n. 1705)

– 1780: A murit (probabil otrăvit) Chesarie de Râmnic, cărturar, tipograf şi traducător; provenind dintr-o familie de origine arabă din Alep, se va călugări la Bucureşti şi va ajunge episcop de Râmnic (1773); filosof al istoriei, primul iluminist din Ţara Românească (n. ~1735, la Bucureşti)

– 1792: Semnarea Tratatului de la Iaşi, între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, confirmând creşterea puterii ruseşti în zona Mării Negre. Tratatul a fost semnat la 9 ianuarie 1792 de marele vizir Iusuf Paşa şi prinţul Bezborodko, care i-a succedat prinţului Potemkin la conducerea delegaţiei ruseşti, după moartea acestuia. Tratatul a recunoscut anexarea Hanatului Crimeei de către Imperiul Rus, şi a transferat Yedisanul acestei ţări, făcând din Nistru frontiera ruso-turcă în Europa. Frontiera asiatică pe râul Kuban a rămas neschimbată

– 1822: S-a născut Carol Benesch (n. Jägerndorf, Imperiul Austriac, azi Krnov, Cehia - d. 30 octombrie 1896, București), arhitect silezian de orientare istoristă și eclectică stabilit în Regatul României. A fost tatăl lui Oscar Beneș (1866-1925), arhitect șef al orașului Bârlad.

– 1884: Apărea săptămânal (până la 29 octombrie acelaşi an), la Iaşi, periodicul „Propăşirea” sau „Foaie ştiinţifică şi literară” (titlu impus de cenzură), periodic ce continuă programul „Daciei literare” (1840). „Propăşirea” este prima revistă literară cu caracter enciclopedic din Moldova (9/21)

– 1885, 9/21: S-a născut Gheorghe Demetrescu, astronom şi seismolog; în 1935 a creat, la Observatorul Astronomic din Bucureşti, o secţie de seismologie; din iniţiativa sa a fost înfiinţată în România o reţea de staţii seismologice (la Focşani, Bacău, Câmpulung Moldovenesc, Iaşi, Vrâncioaia); membru titular al Academiei Române din 1955 (m. 1969). 

– 1888: Era promulgată Legea pentru înfiinţarea unui serviciu de navigaţie fluvială şi maritimă în România

– 1914: S-a născut Ion Dumitrescu, istoric literar, editor şi autor de manuale şcolare; şi-a dedicat întreaga viaţă cercetării creaţiei eminesciene (m. 1977)

– 1914: S-a născut Lucien Bodard, publicist şi scriitor francez; ca reporter al ziarului „France Soir” (1948-1975), a fost corespondent de război în Indochina în toată această perioadă (m. 1998)

– 1922: S-a născut Har Gobind Khorana, biochimist american de origine indiană; a realizat sinteza polinucleatidelor şi a abordat studiul codului genetic; a reuşit să producă în laborator prima genă artificială; Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1968, împreună cu americanii Marshall W. Nirenberg şi Robert W. Holley (m. 2011)

– 1922: S-a născut compozitorul Ştefan Mangoianu (m. 1979)

– 1928: S-a născut Vasile Drăguţ, istoric şi critic de artă, personalitate de seamă a culturii româneşti; lucrări asupra artei româneşti medievale şi a celei moderne (m. 1987)

–1931:S-a născut Ion Cojar, regizor de teatru şi profesor; fondatorul şcolii româneşti de metodă în arta actorului (m. 2009)

– 1934: S-a născut Mircea Tomuş, critic şi istoric literar

–1924: S-a născut regizorul georgian de film Sergei Parajanov (Sarkis Paradjanian) (m. 1990)

– 1936: A murit actorul american de film John Gilbert (numele real: John Cecil Pringle); un june-prim romantic din perioada filmului mut, a cărui carieră este curmată brusc de apariţia sonorului; rămâne în istoria cinematografului ca unul dintre partenerii Gretei Garbo, în viaţă şi pe ecran (n. 1899). 

– 1941: S-a născut cântăreaţa americană de muzică folk Joan Baez

– 1944: S-a născut chitarisul, compozitorul şi producătorul britanic Jimmy (James Patrick) Page, fondator al grupului rock „Led Zeppelin”

–1945: Se semna, la Bucureşti, protocolul privind aranjamentul complementar între România şi Bulgaria pentru schimburile comerciale şi de plăţi, prima convenţie comercială încheiată de ţara noastră după 23 august 1944

– 1947: S-a născut Ioana Ieronim (pseudonimul Ioanei Brânduş), poetă şi traducătoare (din literaturile daneză şi olandeză)

– 1954: Inaugurarea clădirii Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti (astăzi, Opera Naţională); arhitect – Octav Doicescu

– 1955: S-a născut poetul şi publicistul Ion Mureşan

– 1956: S-a născut dirijorul şi pianistul Iosif Ion Prunner

–1959: S-a născut Cristi (Cristian Alexandru) Minculescu, solist vocal şi compozitor de muzică rock, cunoscut pentru activitatea sa de peste 30 de ani ca vocalist al trupei „Iris”

– 1961: A murit (în închisoarea de la Dej) Radu Cioculescu, cronicar muzical, eseist şi traducător; fratele criticului şi istoricului literar Şerban Cioculescu (n. 1901)

– 1968: S-a născut studenta americană Kimberly Bergalis, prima persoană care a contractat sindromul imunodeficitar dobândit (SIDA) de la un lucrător din domeniul sănătăţii (dentistul ei) (m. 1991)

– 1972: A murit medicul Ilie Ardelean; sub conducerea sa a fost publicat primul manual unic de igienă generală şi comunală din România; este considerat întemeietorul igienei experimentale din ţara noastră; membru corespondent al Academiei Române din (n. 1906, la Gyula, Ungaria) 

– 1973: S-a născut cântăreţul jamaican de muzică reggae şi dance Sean Paul (Sean Paul Ryan Francis Henriques)

– 1979:Întreprinderea mecanică din Câmpulung (întreprindere care şi-a desfăşurat activitatea între anii 1953 şi 2003) a produs primele loturi de autoturisme de teren ARO dotate cu motoare Diesel (60 CP)

– 1979: A murit Pier Luigi Nervi, inginer şi arhitect italian; adept al unei arhitecturi funcţionale (Palatul Expoziţiilor şi cel al Muncii din Torino, sala audienţelor de la Vatican, Australia Square din Sydney, catedrala din San Francisco) (n. 1921)

– 1980: A murit Petru Caraman, folclorist şi filolog; autor a numeroase lucrări, studii şi articole, a abordat din perspectivă comparată aspecte ale culturii noastre populare, locul central ocupându-l balada şi colindul; membru post-mortem al Academiei Române din 1991 (n. 1898). 

– 1991: A murit Mircea Ciobanu, pictor, sculptor, scriitor, grafician, arhitect, sticlar şi jurnalist (n. 1950)

– 1992: A murit organistul Iosif Gerstenengst (n. 1920) 

– 1993: A murit Anton Crihan, fost deputat în Sfatul Ţării din Basarabia, militant pentru unire, membru al Guvernului României şi deputat în mai multe legislaturi în Parlamentul României în perioada interbelică; fost militant de frunte al mişcării ţărăniste, stabilit în SUA (n. 1893, la Sângereni, azi în R. Moldova)

– 1998: A murit atleta Lia Manoliu; campioană olimpică la aruncarea discului: aur la México City (1968), bronz la Roma (1960) şi Tokyo (1964); preşedintele Comitetului Olimpic Român între anii 1992 şi 1998; Complexul sportiv naţional din Bucureşti îi poartă astăzi numele (n. 1932)

– 2005: A murit Koji Hashimoto, regizor de film japonez (n. 1936)

– 2006: Un elicopter aparţinând SMURD s-a prăbuşit în apropierea aeroportului din Iaşi. Patru persoane (pilotul, copilotul, un medic şi un asistent medical) şi-au pierdut viaţa. Elicopterul, care făcea un zbor de rutină, a căzut în apropiere de Unitatea militară de la Holboca

– 2011: A murit profesorul Raul Volcinschi, o legendă a luptei împotriva comunismului, cel care, în 1983, a pus la cale un atentat pentru asasinarea lui Nicolae Ceauşescu (n. 1923)

– 2011: A murit regizorul, producătorul, actorul şi scenaristul britanic de film Peter Yates (n. 1929)

– 2013: A murit economistul american James M. Buchanan, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1986, pentru contribuţiile sale la dezvoltarea teoriei contractuale şi constituţionale fondate pe studiul procesului de pregătire şi luare a deciziilor politice şi economice (n. 1919)

$$$

 IMHOTEP ARHITECTUL EGIPTEAN

Imhotep a fost o persoană despre care multă vreme istoricii s-au întrebat dacă a fost reală sau dacă este un zeu. În urma cercetărilor arheologice s-a descoperit că Imhotep a existat cu adevărat. Acesta a fost arhitectul regal al regelui egiptean Djoser și a construit prima piramidă din istorie la Saqqara, Egipt, în urmă cu aproape 4.700 de ani.

Cine a fost Imhotep

Imhotep a trăit, cu aproximaţie, între anii 2667-2600 î.Hr. Tatăl său era un anume Kanofer, de profesie arhitect, iar mama sa se numea Khreduonkh. Izvoarele antice menționează de asemenea o soție, pe nume Ronfrenofert.

Imhotep este considerat un egiptean polimat (adică o persoană expertă în mai multe domenii de studiu) cunoscut mai ales ca arhitect al Piramidei în Trepte a regelui Djoser de la Saqqara. Numele său înseamnă „Cel care vine în pace” și este singurul egiptean, în afară de Amenhotep, care a fost complet deificat.

În timp, a devenit zeul înțelepciunii și al medicinei (sau, conform unor surse, zeul științei, al medicinei și al arhitecturii). Imhotep a fost preot, vizir al regelui Djoser (și, posibil, al celor trei regi care i-au urmat în cea de-a treia dinastie), poet, medic, matematician, astronom și arhitect.

Deși Piramida în Trepte de la Saqqara este considerată a fi cea mai mare realizare a sa, Imhotep a fost amintit și pentru tratatele sale medicale care considerau că bolile și rănile apar în mod natural și nu ca pedepse trimise de zei sau provocate de spirite sau blesteme.

A fost deificat de către egipteni în jurul anului 525 î.Hr. și a fost asimilat de către greci cu semizeul vindecării Asclepius. Operele sale au fost încă extrem de populare și influente în timpul Imperiului Roman, iar împărații Tiberius și Claudius au avut templele lor inscripționate cu laude la adresa zeului binevoitor Imhotep.[sursa]

Piramida în trepte a lui Djoser

În timpul domniei regelui Djoser (c. 2670 î.Hr.), Imhotep a fost vizir și arhitect șef. De-a lungul vieții sale, el a deținut mai multe titluri, printre care cel de Întâiul După Rege al Egiptului Superior, Administrator al Marelui Palat, Cancelar al Regelui Egiptului Inferior, Nobil moștenitor, Mare Preot al Heliopolisului și Șef Sculptor și Creator de Vase. Imhotep a fost un om de rând prin naștere care a avansat până la poziția de unul dintre cei mai importanți și influenți oameni din Egipt prin talentele sale naturale.

Este posibil să fi început ca preot de templu și a fost un om foarte religios. A devenit mare preot al lui Ptah (și era cunoscut cu respect ca „Fiul lui Ptah”) sub Djoser și, cu înțelegerea voinței zeilor, era în cea mai bună poziție pentru a supraveghea construcția casei veșnice a regelui.

Primele morminte ale regilor Egiptului erau numite mastabale, structuri dreptunghiulare din cărămizi de noroi uscat construite peste camere subterane în care erau plasați cei decedați. Atunci când Imhotep a început să construiască piramida în trepte, a schimbat forma tradițională a mastabalei regelui, trecând de la o bază dreptunghiulară la una pătrată. Nu se știe de ce a decis Imhotep să schimbe forma tradițională, dar este probabil că a avut în vedere de la început o piramidă cu baza pătrată.

Prima mastaba a fost construită în două etape și, potrivit egiptologului Miroslav Verner, „a fost folosită o metodă de construcție simplă, dar eficientă. Zidăria a fost așezată nu pe verticală, ci în rânduri înclinate spre mijlocul piramidei, sporind astfel semnificativ stabilitatea structurală a acesteia. Materialul de bază folosit a fost reprezentat de blocuri de calcar, a căror formă semăna cu cea a cărămizilor mari de lut”.

Complexul care include Piramida în Trepte de la Saqqara

Primele mastabale fuseseră decorate cu inscripții și gravuri din trestie, iar Imhotep a dorit să continue această tradiție. Marea și impunătoarea sa piramidă mastaba avea să aibă aceleași atingeri delicate și același simbolism rezonant ca și mormintele mai modeste care o precedaseră și, mai bine, toate acestea urmau să fie lucrate în piatră în loc de lut uscat.

Istoricul Mark Van de Mieroop comentează acest lucru, scriind: „Imhotep a reprodus în piatră ceea ce fusese construit anterior din alte materiale. Fațada zidului de incintă avea aceleași nișe ca și mormintele din cărămidă de lut, coloanele semănau cu mănunchiuri de stuf și papirus, iar cilindrii de piatră de la lintrele ușilor reprezentau paravane de stuf rulate. Au fost implicate multe experimente, ceea ce este clar mai ales în construcția piramidei din centrul complexului. Aceasta a avut mai multe planuri cu forme de mastaba înainte de a deveni prima piramidă în trepte din istorie, îngrămădind șase niveluri de mastaba unul peste altul… Greutatea masei enorme a fost o provocare pentru constructori, care au așezat pietrele înclinate spre interior pentru a împiedica ruperea monumentului.”

Când a fost finalizată, piramida în trepte a lui Djoser avea o înălțime de 62 de metri și era cea mai înaltă structură a lumii din acea perioadă. Proiectul a necesitat aducerea a peste 200.000 de tone de piatră, până când Imhotep s-a declarat mulțumit.

Complexul înconjurător includea un templu, curți, sanctuare și locuințe pentru preoți, acoperind o suprafață de 16 hectare și fiind înconjurat de un zid înalt de 10,5 metri. Zidul avea 13 uși false tăiate în el, cu o singură intrare adevărată tăiată în colțul de sud-est. Întregul zid a fost apoi înconjurat de un șanț lung de 750 de metri și lat de 40 de metri.

Istoricul Margaret Bunson a scris: „Imhotep a construit complexul ca sanctuar mortuar pentru Djoser, dar a devenit o scenă și un model arhitectural pentru idealurile spirituale ale poporului egiptean. Piramida în trepte nu era doar un singur mormânt piramidal, ci o colecție de temple, capele, pavilioane, coridoare, depozite și săli. Coloane canelate ieșeau din piatră conform planului său. Cu toate acestea, arhitectul a făcut ca zidurile complexului să fie similare cu cele ale palatului regelui, în conformitate cu stilurile arhitecturale antice, păstrând astfel o legătură cu trecutul.”

Djoser a fost atât de impresionat de creația lui Imhotep încât a ignorat precedentul antic conform căruia doar numele regelui apărea pe monumentele sale și a făcut să fie înscris și numele lui Imhotep.

La moartea lui Djoser, acesta a fost așezat în camera mortuară de sub Piramida în Trepte, iar Imhotep se crede că i-a servit pe succesorii săi, Sekhemkhet (c. 2650 î.Hr.), Khaba (c. 2640 î.Hr.) și Huni (c. 2630-2613 î.Hr.). Cercetătorii nu sunt de acord dacă Imhotep i-a servit pe toți cei patru regi ai celei de-a Treia Dinastii, dar dovezile sugerează că a trăit o viață lungă și a fost foarte căutat pentru talentele sale.

Imhotep şi piramidele celei de-a treia dinastii

Este posibil ca Imhotep să fi fost implicat în proiectarea și construcția piramidei și a complexului Sekhemkhet, despre care arheologii cred că, inițial, s-a dorit a fi mai mare decât cea a lui Djoser. Piramida nu a fost niciodată finalizată, deoarece Sekhemkhet a murit în al șaselea an al domniei sale, dar baza și primul nivel prezintă asemănări în ceea ce privește designul cu munca lui Imhotep la piramida lui Djoser.

Sekhemkhet a fost succedat de Khaba, care și-a comandat propria piramidă, cunoscută acum sub numele de Piramida Stratificată, care a rămas, de asemenea, neterminată la moartea lui Khaba. Piramida Stratificată este, de asemenea, asemănătoare ca design cu monumentul lui Djoser, în special în ceea ce privește baza pătrată pentru fundație și tehnica de a construi spre interior, spre mijlocul structurii, în loc de a construi în sus. Nu se știe dacă Piramida Stratificată și Piramida Îngropată au fost proiectate de Imhotep însuși sau dacă s-au bazat pe proiectele sale.

Există cercetători care susțin că Imhotep a contribuit personal la realizarea piramidelor ulterioare, iar alții contestă această afirmație. Întrucât ambele părți ale dezbaterii indică aceleași dovezi și nu a apărut nimic nou care să încline balanța, problema rămâne nerezolvată.

Se crede că Imhotep l-ar fi servit și pe ultimul rege, Huni, dar cum se știu puține lucruri despre domnia lui Huni, această afirmație rămâne speculativă. S-a crezut cândva că Huni și-a construit propriile piramide, dar acum acestea au fost identificate cu certitudine ca aparținând altor regi.

Contribuțiile lui Imhotep în medicină

Imhotep practica medicina și scria despre acest subiect cu 2.200 de ani înainte de nașterea lui Hipocrate, părintele medicinei moderne. În general, Imhotep este considerat autorul Papirusului Edwin Smith, un text medical egiptean, care conține aproape 100 de termeni anatomici și descrie 48 de leziuni și tratamentul acestora. Este posibil ca textul să fi fost un manual militar de teren și datează din jurul anului 1600 î.Hr., cu mult după epoca lui Imhotep, dar se crede că este o copie a lucrării sale anterioare.

Papirusul Edwin Smith este cel mai vechi document medical din lume care a supraviețuit până în zilele noastre, scris în grafie hieratică

Papirusul Edwin Smith este numit astfel după numele colecționarului care l-a cumpărat de la un negustor de antichități în anul 1862 d.Hr. Este scris în alfabet hieratic, care reprezintă stenografia cursivă a hieroglifelor egiptene.

Cel mai interesant aspect al lucrării este abordarea modernă pe care o are în ceea ce privește tratarea rănilor. Spre deosebire de multe texte medicale din lumea antică, în Papirusul Edwin Smith se recurge foarte puțin la tratamente magice. Fiecare rană este descrisă și diagnosticată rațional, cu un tratament următor, un prognostic și note explicative. Acest lucru nu înseamnă că nu există nicio aluzie la practicile medicale folosite în mod obișnuit în acea perioadă; pe versoul papirusului sunt prezentate opt vrăji magice și incantații pentru vindecare.

Examinările sunt descrise în același mod ca și o vizită la medic din zilele noastre. Pacienții erau întrebați unde sunt răniți/simt durere, medicul se ocupă apoi de rană prin atingere sau palpare și chestionarea pacientului.

Prognosticul dat după fiecare mențiune începe cu frazele „O afecțiune pe care o voi trata” sau „O afecțiune cu care voi combate” sau „O afecțiune pentru care nu se poate face nimic”, ceea ce, potrivit articolului pe această temă al Bibliotecii Naționale de Medicină din SUA, „ar putea fi considerat ca fiind cea mai veche formă de etică medicală, deoarece un medic antic refuza în general să trateze o afecțiune pe care o știa fatală”.

Articolul Bibliotecii Naționale din SUA continuă să observe că aceste pronosticuri ar fi putut servi și ca un fel de asigurare „atunci când se aștepta un rezultat slab” și ar fi ajutat la salvarea reputației medicului în cazul în care tratamentul nu reușea să vindece pacientul.

Moștenirea lui Imhotep

O serie de scrieri didactice despre moralitate și religie, precum și poezii, observații științifice și tratate de arhitectură îi sunt, de asemenea, atribuite lui Imhotep, dar nu au supraviețuit până în zilele noastre. Acestea sunt menționate în lucrările scriitorilor de mai târziu.

În ceea ce privește capodopera sa, Piramida în Trepte, Miroslav Verner scrie: „Puține monumente ocupă un loc atât de important în istoria omenirii ca cel al Piramidei în Trepte din Saqqara… Se poate spune fără exagerare că complexul său piramidal constituie o piatră de hotar în evoluția arhitecturii monumentale din piatră din Egipt și din întreaga lume. Aici calcarul a fost folosit pentru prima dată pe scară largă ca material de construcție și aici s-a realizat pentru prima dată ideea unui mormânt regal monumental sub forma unei piramide.

Într-o inscripție din Dinastia a XIX-a descoperită în Saqqara de Sud, egiptenii antici îl descriau deja pe Djoser ca fiind «deschizătorul de piatră», ceea ce putem interpreta ca însemnând inventatorul arhitecturii de piatră.”

Inovațiile atribuite lui Djoser au fost de fapt inițiate de Imhotep în urma viziunii sale de a construi un monument colosal în întregime din piatră. El a fost capabil să își imagineze o faptă niciodată încercată înainte, poate nici măcar concepută, și să o transforme în realitate. Făcând acest lucru, a schimbat lumea. Marile temple și clădiri administrative, palatele și mormintele, monumentele maiestuoase ale piramidelor și statuile impunătoare care au ajuns să definească peisajul egiptean, toate au început cu viziunea lui Imhotep asupra Piramidei în Trepte de la Saqqara.

Odată realizat un monument construit din piatră, acesta putea fi încercat din nou și apoi din nou, cu o mai mare atenție la detalii și îmbunătățirea tehnologiei, pentru a crea „adevăratele piramide” de la Giza. Mai mult, vizitatorii din Egipt care au văzut aceste creații imense au transmis relatări despre ele în țările lor, cum ar fi Grecia, care a construit apoi pe baza a ceea ce Imhotep și-a imaginat mai întâi și apoi a transformat în realitate.

#Imhotep #IstorieAntică #EgiptulAntic #PiramidaÎnTreapte #GeniiAleOmenirii #ArhitecturaLumii #MedicinaAntică #MoștenireEternă

Credeți că lumea modernă ar fi arătat la fel fără curajul și viziunea unui om care, acum aproape cinci milenii, a îndrăznit să transforme piatra în eternitate și gândirea în istorie?

$$$

 TINCA VARTIC – femeia care i-a fost sprijin lui Ion Creangă în anii cei mai grei

După ce viața l-a încercat cu sărăcie, boală și abandon, Ion Creangă avea să-și găsească liniștea târzie alături de o femeie simplă, discretă și devotată, Ecaterina, numită Tinca Vartic, cea care i-a fost alături aproape două decenii, fără acte, fără recunoaștere publică, dar cu o loialitate care i-a ținut loc de familie, de sprijin și de adăpost sufletesc până la moartea sa, în ultima zi a anului 1889.

Provenit dintr-o familie numeroasă și săracă din Humuleștii Neamțului, Ion Creangă nu a cunoscut niciodată confortul unei vieți lipsite de griji, iar căsătoria cu Elena Grigoriu, fiica unui preot din Iași, nu i-a adus stabilitatea sperată, ci, dimpotrivă, în anul 1867 aceasta l-a părăsit pentru un călugăr de la Mănăstirea Golia, lăsându-l singur cu fiul lor, Constantin, în vârstă de doar șapte ani, și cu o povară sufletească pe care avea s-o ducă ani la rând.

Între 1867 și 1872, Creangă a trăit singur, apăsat de lipsuri și de boală, suferind de epilepsie, probleme cardiace și o stare generală de sănătate precară, până când, în ianuarie 1872, o întâlnire pe care el însuși o va numi „un plăcut accident” i-a schimbat cursul vieții: apariția tinerei Ecaterina Tinca Vartic, o armeancă de 19 ani, fiica lui Andrei, chiriaș al celebrei Bojdeuci din Țicău.

Tinca era mică de statură, ageră, subțire, cu o inteligență nativă și un dar al povestirii remarcat de contemporani, chiar dacă nu avusese parte de multă școală, iar între ea și Creangă s-a legat o relație neobișnuită pentru vremea aceea, privită cu suspiciune de lume, dar trăită de scriitor cu un amestec de recunoștință, afecțiune și umor, așa cum o descria el însuși, fără menajamente, dar cu o sinceritate dezarmantă.

În bojdeuca din Țicău, trecută în 1879 pe numele Tincăi, după ce Creangă a cumpărat casa, s-a trăit o viață modestă, dar plină de căldură, unde Tinca i-a fost îngrijitoare, gospodină, sprijin în boală și confident, primindu-l adesea pe Mihai Eminescu cu bucate simple, dar pregătite cu grijă, devenind o prezență tăcută, dar esențială în universul cotidian al scriitorului.

Deși nu a fost niciodată soție în acte, Tinca Vartic a fost, în fapt, femeia care i-a oferit lui Ion Creangă stabilitatea pe care nu o cunoscuse niciodată, rămânând alături de el până la moartea sa, petrecută pe 31 decembrie 1889, într-o tutungerie din Iași, iar după dispariția lui, viața ei a continuat discret până în 1912, când s-a stins, lăsând în urmă o poveste de devotament rar, adesea uitată sau marginalizată.

Poate că nu toate marile iubiri se scriu cu acte și ceremonii, dar câte dintre ele rezistă, tăcute și statornice, atunci când boala, sărăcia și judecata lumii apasă cel mai greu?

#TincaVartic #IonCreangă #IubiriTăcute #IstorieLiterară #BojdeucaDinȚicău #FemeiUitate #Devotament

$$$

 Îngropat de viu sub gheața Arcticii – omul care a refuzat să moară

Îngropat de viu sub zăpada arctică, Peter Freuchen și-a săpat drumul spre lumină doar cu voința de a trăi și cu un „instrument” înghețat pe care nimeni n-ar trebui vreodată să fie nevoit să și-l imagineze.

Freuchen nu era un explorator oarecare. Impunător, trecut de doi metri înălțime, cu umeri largi și o barbă care îl făcea să pară desprins dintr-o legendă, părea mai degrabă plămădit din mit decât din carne. Născut în Danemarca, în 1886, viața lui a fost definită de extreme. A traversat Groenlanda cu sănii trase de câini în expediții de peste o mie de mile, a cartografiat teritorii de gheață necunoscute și s-a îndrăgostit profund de o femeie inuită, Navarana Mequpaluk, în timpul primelor sale expediții.

Navarana nu i-a fost doar soție, ci și învățătoare, ghid și punct de sprijin într-o lume arctică nemiloasă. Moartea ei, răpusă de gripa spaniolă în 1921, l-a devastat și i-a marcat viața pentru totdeauna. Și totuși, nici durerea nu i-a stins forța care îl împingea înainte.

Dintre numeroasele sale povești arctice, una se distinge prin brutalitatea ei, atât de extremă încât pare greu de crezut. Prins într-o furtună de zăpadă neașteptată, Freuchen a rămas blocat sub gheața prăbușită, sigilat sub pământ, fără unelte și fără nicio speranță de salvare. Timpul se scurgea. Degetele îi amorțeau, respirația devenea tot mai grea, iar disperarea se instala.

Atunci a făcut de neimaginat. Folosindu-și propriile excremente înghețate, întărite de frig, și-a improvizat o daltă. Cu acel instrument primitiv a lovit și a răzuit neîncetat zăpada și gheața compactată de deasupra lui, mânat de un refuz absolut de a muri. A ieșit viu la suprafață, deși degerăturile aveau să-l coste mai târziu mai multe degete de la picioare. Supraviețuirea a avut un preț, dar viața a învins. Gheața nu l-a cucerit niciodată.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Freuchen s-a alăturat rezistenței daneze. Capturat de naziști, a reușit să evadeze, să ajungă în Suedia și apoi în Statele Unite. Acolo, viața lui a luat o turnură neașteptată: a devenit consultant pentru Hollywood în privința realismului arctic și a apărut chiar pe ecran, jucând în filmul Eskimo din 1933, câștigător al premiului Oscar.

Neobosit până la final, Freuchen a uimit publicul american câștigând emisiunea The $64,000 Question în 1956, fermecând telespectatorii cu vasta sa cunoaștere despre istoria polară și supraviețuire. Chiar și fără unele degete de la picioare și purtând greutatea anilor, a rămas un om mai mare decât viața însăși.

Peter Freuchen a trăit ca un om care a privit moartea în ochi și a mers mai departe. Cărțile sale, de non-ficțiune și ficțiune, au deschis ferestre către o lume pe care puțini ar fi putut-o îndura, cu atât mai puțin stăpâni. Moștenirea lui ne amintește că eroismul nu este întotdeauna elegant sau curat, dar este, uneori, neclintit.

#PeterFreuchen #Supraviețuire #Exploratori #CurajExtrem #Arctica #IstorieUmană

Tu unde crezi că se termină limitele omului și unde începe voința de a trăi?

$$$

 Președintele care a dispărut în munți cu un străin de 65 de ani și s-a trezit îngropat în zăpadă, râzând

Mai 1903. Theodore Roosevelt sosește în California înconjurat de agenți ai serviciilor secrete, politicieni dornici de favoruri și oameni de afaceri în căutare de permise. Un banchet luxos îl așteaptă. Fiecare oră a vizitei sale fusese planificată în detaliu.

Cu câteva săptămâni înainte însă, Roosevelt trimisese o scrisoare secretă. Nu vreunui oficial, ci unui rătăcitor de șaizeci și cinci de ani, pe nume John Muir, un naturalist născut în Scoția, care mirosea a fum de foc de tabără și a ace de pin, un om care mersese mii de kilometri doar ca să vadă sălbăticia.

Cererea președintelui fusese simplă: ia-mă la camping, arată-mi munții, fără politică, fără mulțimi, doar copacii.

Când Roosevelt a ajuns, l-a zărit pe Muir în mulțime, purtând o haină uzată. A zâmbit larg. Apoi și-a șocat suita anunțând că nu va participa la banchet și că nu va dormi în cortul de lux. Avea să intre în pădure. Politicienii au încercat să-l urmeze, dar Roosevelt și-a întors calul și i-a trimis înapoi.

Timp de trei nopți, cel mai puternic om din America a dispărut. Au urcat în zone înalte unde niciun telegraf nu ajungea. Au campat sub Grizzly Giant, un sequoia care stătea în picioare încă dinainte de căderea Imperiului Roman. Fără corturi, doar pături de lână pe pământul rece.

Muir nu a ținut discursuri. Doar i-a arătat președintelui rănile pământului: pajiști distruse de turme de oi, arbori străvechi marcați pentru tăiere. I-a explicat cum aceste păduri hrăneau cu apă fermele de mai jos. Dacă omori copacii, mor râurile. Dacă mor râurile, pământul se transformă în praf.

În a doua noapte, a venit o furtună de zăpadă. Pădurarii se temeau că președintele va îngheța. Dimineața, l-au găsit pe Theodore Roosevelt stând învelit în pături, acoperit de cinci centimetri de zăpadă proaspătă, scuturându-și mustața. Nu era furios. Râdea. A strigat că fusese cea mai frumoasă experiență din viața lui.

Trei ani mai târziu, Roosevelt a semnat documentele prin care Valea Yosemite a intrat definitiv sub protecție federală. Tăietorii de lemne au fost întorși din drum. Oile au fost îndepărtate. Copacii au rămas în picioare. Și nu s-a oprit acolo. În timpul mandatului său, Roosevelt a protejat aproximativ două sute treizeci de milioane de acri de sălbăticie americană, a creat o sută cincizeci de păduri naționale, cinci parcuri naționale, optsprezece monumente naționale și primele rezervații federale pentru fauna sălbatică.

Totul își are originea în trei nopți petrecute în munți alături de un bătrân rătăcitor care înțelesese ceva esențial: conversația potrivită, cu omul potrivit, la momentul potrivit, poate salva o lume.

Data viitoare când stai sub copaci străvechi sau lângă un râu protejat, amintește-ți de Theodore Roosevelt, acoperit de zăpadă, râzând ca un copil. Amintește-ți de John Muir, care nu avea aproape nimic, dar a dăruit totul. Și amintește-ți că doi oameni, campând împreună, au schimbat istoria Americii. 

Pentru că uneori, cel mai puternic lucru pe care îl poate face un lider este să părăsească banchetul, să intre în sălbăticie și să asculte, nu de consilieri sau politicieni, ci de cineva care știe că nu construim pentru o zi, ci pentru veacuri.

#IstorieVie #NaturăProtejată #LideriCareAscultă #JohnMuir #TheodoreRoosevelt #Sălbăticie

Crezi că liderii de astăzi mai au curajul să lase mesele oficiale și să asculte, cu adevărat, vocea naturii?

$$$

 Fata care și-a promis că va supraviețui

2 martie 1998 ar fi trebuit să fie un moment de cotitură.

Natascha Kampusch, o fetiță de zece ani, mergea singură la școală pentru prima dată. Fără părinți, fără o mână care să o țină, doar un drum scurt printr-o suburbie liniștită de lângă Viena și senzația aceea timidă de independență.

Nu a ajuns niciodată la școală.

O dubă albă a tras lângă ea. Înainte să poată țipa, un bărbat a apucat-o de mijloc și a aruncat-o înăuntru. Numele lui era Wolfgang Přiklopil, avea 36 de ani, era tehnician în comunicații, un om aparent banal, genul de vecin care nu atrage atenția nimănui. Și plănuise totul de mult.

A dus-o la casa lui din Strasshof, la aproximativ 25 de kilometri de Viena. A coborât-o în garaj, a deschis o trapă, a coborât pe scări de beton, printr-un perete fals ascuns în spatele unui dulap, apoi a încuiat o ușă grea de metal.

Dincolo de ea se afla o cameră nu mai mare decât un dulap. Fără ferestre. Izolată fonic. Pereți de beton, un pat, o lumină slabă, niciun reper al timpului.

Acesta avea să fie universul ei timp de 3.096 de zile.

În prima noapte, îngrozită și complet singură, Natascha a făcut ceva ce, probabil, i-a salvat viața. L-a rugat pe răpitor să o învelească și să o sărute pe frunte, ca pe un copil normal. Mai târziu avea să scrie că făcea orice pentru a păstra iluzia normalității. Avea zece ani și încerca să supraviețuiască transformând coșmarul într-o rutină.

Přiklopil îi aducea cărți, îi citea seara, îi oferea mici „cadouri” – ouă de ciocolată, bandă adezivă, apă de gură. Ea se forța să fie recunoscătoare. Când o spăla, își imagina că e la un spa. Când îi aducea mâncare, se prefăcea că e un gest politicos. Umilirea era reală, dar aceste trucuri mentale o țineau în viață.

Anii s-au amestecat unii în alții. El controla totul. Stingea curentul la ora 20.00, îi dădea ordine prin interfon, o înfometa dacă decidea că e „prea grasă” – la 16 ani cântărea puțin peste 38 de kilograme. I-a ras capul, a bătut-o până când simțea că i se rupe coloana, a obligat-o să muncească aproape dezbrăcată, iar abuzurile au devenit și sexuale.

Și totuși, Natascha nu a încetat să fie Natascha.

Nu și-a permis să-l dezumanizeze, pentru că ura ar fi consumat energia de care avea nevoie ca să reziste. A învățat din cărți, s-a agățat de rutină, s-a opus în gesturi mici. La 15 ani l-a lovit o dată, doar ca să-și dovedească sieși că nu și-a pierdut respectul de sine.

La 12 ani, într-o noapte de singurătate absolută, a creat ancora care avea să o țină în viață încă șase ani. Și-a imaginat versiunea ei de la 18 ani. Puternică. Liberă. Care îi lua mâna și îi spunea că încă nu poate scăpa, dar că atunci când va împlini 18 ani se va întoarce și o va salva.

Acea promisiune a devenit totul.

Când era bătută, își șoptea că Natascha de 18 ani vine. Când era înfometată sau umilită, se agăța de imaginea ei viitoare. Anii au trecut. 13, 14, 15, 16, 17.

Răpitorul a devenit mai relaxat. A început să o scoată din casă, sub amenințări constante. Frica de moarte, de represalii asupra altora, o ținea blocată. Până când apropierea vârstei de 18 ani a schimbat ceva în interiorul ei.

I-a spus clar: situația trebuie să se termine, nu mai există cale de mijloc.

23 august 2006, ora 12:53.

Natascha aspira duba albă, aceeași cu care fusese răpită. Telefonul lui a sunat. Zgomotul aspiratorului era puternic. El s-a îndepărtat. Pentru prima dată în opt ani, ea era afară și singură.

A înghețat o secundă, apoi a fugit. A aruncat aspiratorul, a trecut prin grădini, a sărit garduri, a strigat după ajutor. Oamenii o priveau, dar nu interveneau. În cele din urmă, o femeie în vârstă i-a deschis ușa.

„Sunt Natascha Kampusch”, a spus ea.

Poliția a venit la scurt timp. Identitatea i-a fost confirmată. Era subponderală, marcată, dar vie. Liberă.

Răpitorul s-a sinucis câteva ore mai târziu. Când Natascha a aflat, a plâns. Nu din iubire, ci din cauza legăturii traumatice care se rupsese brusc. Trauma nu urmează scenarii simple.

Astăzi, Natascha Kampusch este adultă. A scris o carte, a devenit voce pentru victime, a refuzat să fie definită de etichete. Casa în care a fost ținută a cumpărat-o ea însăși, ca să nu devină atracție morbidă.

Fetița de zece ani care și-a promis că va fi salvată de ea însăși a avut dreptate.

La 18 ani, exact așa cum își spusese, s-a eliberat.

#NataschaKampusch #Supraviețuire #Curaj #Traumă #PutereaMinții #IstoriiAdevărate #NuRenunța

Cât de puternică poate fi o promisiune făcută propriei tale ființe atunci când nu mai ai nimic altceva de care să te agăți?

$$$

 Când toți bărbații trimiși au fost prinși și uciși, au trimis o femeie de 23 de ani care s-a prefăcut că este o copilă

Bărbații continuau să moară în umbră, unul câte unul, agenți britanici capturați, torturați și șterși din existență în Franța ocupată de naziști, în timp ce rețelele de rezistență se prăbușeau, stațiile radio amuțeau, iar războiul invizibil părea să fie câștigat de Al Treilea Reich, până în clipa în care serviciile de informații britanice au făcut ceva disperat, de neimaginat și, tocmai de aceea, genial.

Au ales o femeie de doar 23 de ani, au deghizat-o într-o fată de la țară, au antrenat-o să ucidă, să reziste, să tacă, și au trimis-o singură, fără sprijin, dincolo de liniile inamice.

Numele ei era Phyllis Latour Doyle.

Și avea să înșele Al Treilea Reich timp de 135 de zile.

Era 1 mai 1944, cu cinci zile înainte de Debarcarea din Normandia, când un bombardier tăia cerul negru deasupra Normandiei, vântul urla, pământul nu se vedea, iar la ușa deschisă a avionului stătea Phyllis, mică de statură, calmă, teribil de stăpână pe sine, fără armă, fără cale de scăpare, doar cu o parașută și o bicicletă care o aștepta jos, bicicletă ce putea însemna libertate sau o celulă a Gestapoului.

A privit Franța ocupată, vânată, mortală și a sărit.

Au ales-o pentru că Gestapoul nu ar fi suspectat-o niciodată, pentru că bărbații erau percheziționați, interogați și uciși, dar o fată liniștită, cu un coș și o fundă în păr, părea invizibilă, iar Phyllis avea să spună mai târziu, cu o simplitate tăioasă, că „bărbații dinaintea mea au fost prinși și uciși, eu eram mai puțin suspectă”, o frază care conține întreaga logică rece a războiului.

Antrenamentul ei a fost nemilos, cu pumni zdrobiți de ziduri de piatră, cod Morse repetat până când degetele sângerau, tehnici de ucidere silențioasă, cățărări, evadări, rezistență la tortură, iar pentru ea nu era vorba de patriotism abstract, ci de ceva personal, pentru că naziștii îi asasinaseră nașul.

După aterizare, și-a îngropat echipamentul britanic, și-a schimbat mersul, și-a îmblânzit vocea, și-a legat o fundă în păr, în care erau ascunse coduri din mătase, apoi s-a urcat pe bicicletă și a început să străbată orașele ocupate, vânzând săpun, râzând, vorbind mărunt, părând complet inofensivă.

Timp de 135 de zile, această „fată de la țară” a memorat mișcări de trupe, poziții de tancuri, buncăre, depozite de combustibil, apărări de coastă, apoi dispărea în păduri pentru a transmite mesaje către Londra cu o viteză pe care mulți operatori radio antrenați nu o atingeau niciodată, fără să emită vreodată din același loc, știind că altfel camioanele germane de detectare ar fi triangulat semnalul, ar fi capturat-o, torturat-o și șters-o din lume.

A dormit în hambare, pe câmpuri, în camere părăsite, cu foamea alături și moartea ascultând.

Într-o zi, soldați germani au oprit-o, i-au percheziționat coșul, buzunarele, bicicleta, iar un ofițer a întins mâna spre fundă, fundă în care erau ascunse codurile, moment în care Phyllis a desfăcut-o jucăuș, și-a lăsat părul să cadă, a ridicat privirea cu ochi mari și inocenți, iar soldații au râs și au lăsat-o să plece, istoria clătinându-se pentru o clipă pe marginea unui zâmbet.

A transmis 135 de mesaje, 135 de lovituri împotriva mașinii de război naziste, iar când a venit Ziua Z, succesul purta și amprenta ei, deși nu a tras niciodată un glonț, pentru că divizii întregi s-au mișcat pe baza a ceea ce știa ea.

După război, a ales tăcerea, nu a urcat pe camioanele victoriei, nu a scris memorii, nu a ținut discursuri, s-a întors acasă, s-a căsătorit, a crescut patru copii și nu a spus nimănui nimic, iar propriul ei fiu a aflat adevărul abia după 56 de ani, dintr-o carte.

În 2014, Franța i-a acordat Legiunea de Onoare, pe care a primit-o cu aceeași modestie cu care ai face rufe, nu ca cineva care a salvat vieți.

Phyllis Latour Doyle a trăit până la 102 ani, tăcută, blândă și letală atunci când istoria a avut nevoie de ea, o femeie care nu a câștigat războiul cu gloanțe, ci cu inocență, curaj și o bicicletă, pentru că atunci când toți bărbații trimiși au murit, ea a mers mai departe, iar lumea s-a schimbat pentru că o tânără s-a prefăcut că este o copilă și a traversat iadul cu săpun în coș și foc în inimă.

#Istorie #Curaj #AlDoileaRazboiMondial #Rezistenta #EroineUitare #PhyllisLatourDoyle #Memorie

Câte alte destine decisive au schimbat lumea în tăcere, fără ca noi să le fi cunoscut vreodată?