$$$

 În februarie 1986, un autobuz de linie București-Pitești cu 42 de pasageri a fost îngropat complet sub o avalanșă pe DN7, în zona Vâlcan, și cei din interior au supraviețuit 26 de ore respirând aerul din buzunarele de spațiu create între banchete, în timp ce echipele de salvare săpau manual prin 4 metri de zăpadă compactată pentru a-i ajunge.

Autobuzul Romtrans plecase din București la ora 6 dimineața, pe 15 februarie. Era un autobuz obișnuit de călători, DAC 117, producție românească, 50 de locuri, vechi de 8 ani. Șoferul era Gheorghe Dinu, 51 de ani, cu 20 de ani experiență pe ruta București-Pitești. Cunoștea fiecare curbă, fiecare pantă periculoasă a DN7.

Dar niciodată nu văzuse zăpadă atâta. În ultimele 3 zile ninsese continuu. DN7 era deschis, dar cu dificultate. Plugurile trecuseră de cu o zi înainte. Dar în timpul nopții, viscolul aruncase zăpadă din nou pe șosea.

La bord erau 42 de pasageri. Muncitori care mergeau la întreprinderi în Pitești. Studenți care se întorceau de la vacanță. Pensionari care vizitau familii. Oameni obișnuiți, într-o călătorie obișnuită, de 2-3 ore pe DN7.

Totul părea normal până au ajuns în zona Vâlcan, la kilometrul 87. Acolo, DN7 trece prin zone montane, cu pante abrupte deasupra șoselei. Iarna, aceste pante sunt periculoase - riscul de avalanșă este constant.

La ora 9:47, în timp ce autobuzul urca o pantă ușoară, Gheorghe a auzit un zgomot ciudat. Un huruit surd, undeva deasupra. A privit în oglinzi lateral. A văzut ceva ce i-a înghetat sângele: un val alb coborând de pe muntele de deasupra, direct spre șosea.

Nu a avut timp să reacționeze. Avalanșa a lovit autobuzul din lateral stâng cu forța unui tren de marfă. Impactul a împins autobuzul 5 metri în lateral, rotindu-l 90 de grade. Apoi zăpada a continuat să cadă, tone peste tone, îngropând complet vehiculul.

În interior, pasagerii au fost aruncați unii peste alții. Geamurile din stânga s-au spart instantaneu. Zăpada a intrat violent înăuntru, umplând jumătate din autobuz în câteva secunde. Strigăte, țipete, haos total.

Apoi, în 10-15 secunde, totul s-a oprit. Avalanșa se terminase. Autobuzul era îngropat complet sub zăpadă. În interior, întuneric aproape total. Doar câteva fascicule slabe de lumină filtrau prin zăpada care acoperea geamurile din dreapta.

Gheorghe, șoferul, era conștient, dar blocat la volan. Tableul de bord se strâmbase din impact. Piciorul stâng era prins. A încercat să se miște. Durere acută - probabil fractură. Dar era viu.

În spatele lui, vocile pasagerilor începeau să se audă. "E cineva rănit?" "Nu pot respira!" "Scoateți-mă de aici!" "Copilul meu! Unde e copilul meu?" Panică pură în primele minute.

Ana Popescu, profesoară de 38 de ani, care stătea spre mijlocul autobuzului, a fost prima care și-a recăpătat calmul. A strigat tare: "Toată lumea, opriți-vă! Tăcere! Trebuie să rămânem calmi!" Vocea ei autoritară, obișnuită să domine clase de 30 de copii, a funcționat. Zgomotul a scăzut.

"Suntem îngropați sub zăpadă", a continuat ea. "Trebuie să economisim aerul. Nu vorbim decât dacă este necesar. Nu ne panicăm. Ajutorul va veni."

Dar în interior, toată lumea se gândea la același lucru: cât aer avem? Autobuzul era aproape complet acoperit de zăpadă. Ventilația era blocată. Aerul din interior era tot ce aveau.

Gheorghe a încercat să pornească motorul. Poate motor în funcțiune va genera căldură. Dar motorul era mort. Impactul îl oprise complet. Bateria era probabil distrusă. Nu aveau nici căldură, nici lumină, nici puterea de a claxona pentru ajutor.

În partea din spate a autobuzului, situația era mai gravă. Acolo, zăpada intrase prin geamurile sparte. Cinci pasageri erau parțial îngropați în zăpadă. Maria Ionescu, 42 de ani, era acoperită de zăpadă până la piept. Nu se putea mișca. Frigul o cuprindea rapid.

Alți pasageri au început să sape manual, cu mâinile goale, scoțând zăpadă și aruncând-o în spațiile libere. Au reușit să o dezgroape pe Maria după 20 de minute de muncă. Dar acum zăpada ocupă și mai mult din spațiul interior. Aerul disponibil scădea.

După prima oră, realitatea situației devenise clară. Erau blocați complet. Zăpada deasupra lor era probabil de metri. Nimeni din exterior nu îi putea vedea. Autobuzul era complet îngropat. Singura lor șansă era că cineva să observe că autobuzul nu a ajuns la Pitești și să trimită echipe de căutare.

Dar cât va dura asta? Și dacă vin, cum vor ști exact unde să caute? DN7 are zeci de kilometri de zone periculoase. Pot căuta zile întregi.

Temperatura în autobuz a început să scadă rapid. Fără motor, fără căldură, în atmosfera îngropată în zăpadă, frigul se instala rapid. După două ore, temperatura interioară era deja sub zero. Oamenii începeau să tremure.

Un bărbat, Ion Marin, 55 de ani, mecanic, a avut o idee. "Trebuie să ne înghesuim. Să folosim căldura corpurilor." Au început să se organizeze. Toți s-au mutat spre mijlocul autobuzului, unde spațiul era mai curat de zăpadă. S-au așezat unii lângă alții, unii practic în brațele altora.

Copiii au fost puși în mijloc. Bătrânii înveliți cu toate hainele disponibile pe care oamenii le scoteau din bagaje. Tinerii, mai rezistenți la frig, la margini. Căldura corpurilor crea un microclimat suportabil în mijlocul autobuzului.

Dar aerul era problema critică. După 3 ore, unii pasageri începeau să simtă amețeală, greață. Semnele inconfundabile ale intoxicării cu CO2. Respirau toți în același spațiu închis, consumând oxigen, producând dioxid de carbon.

Gheorghe a luat o decizie. "Trebuie să facem ventilație". Cu ajutorul a trei bărbați, au început să spargă geamul din dreapta-față, care era acoperit de zăpadă, dar nu complet blocat. Au spart sticla cu un ciocan de urgență. Apoi au început să sape în zăpada de pe partea dreaptă a autobuzului.

Au săpat un tunel mic, de 30 cm diametru, încercând să ajungă la suprafață. După o oră de săpat cu mâinile goale, în frig, au reușit. Tunelul ajungea la suprafață. Aer proaspăt a început să intre. Toată lumea a simțit diferența imediat.

Dar tunelul era fragil. Zăpada putea să cadă și să îl blocheze oricând. Au trebuit să îl întărească continuu, să îl mențină deschis. Doi bărbați lucrau în schimburi, asigurându-se că tunelul rămâne funcțional.

Noaptea a fost coșmar. Temperatura exterioară a scăzut la minus 20 de grade. Prin tunelul de ventilație, aerul rece intra direct în autobuz. Acum aveau aer, dar și frig brutal. Oamenii tremurau necontrolat, înveliți unii în alții.

Un copil de 6 ani, Andrei, fiul Mariei Ionescu, a început să plângă continuu de frig și frică. Mama încerca să îl calmeze, dar era ea însăși în hipotermie ușoară. Profesoara Ana l-a luat în brațe și l-a ținut la piept, împărtășind căldura corpului. Copilul în final a adormit, epuizat.

Dimineața, după 15 ore de la avalanșă, cineva a auzit un zgomot în depărtare. Un motor. Sperau că este o mașină pe șosea, dar nu. Era sunetul unui elicopter. Armata începuse căutările.

Toți au strigat simultan. "Ajutor! Aici! Suntem aici!" Dar vocea lor nu putea pătrunde prin metri de zăpadă. Elicopterul a trecut pe deasupra lor, nedetectându-i. Și-a continuat căutarea mai departe.

Disperare totală. Fuseseră atât de aproape. Dar cum să semnalizeze? Ion, mecanicul, a avut o idee. Au luat o pânză roșie din bagajul cuiva. Au împins-o prin tunelul de ventilație până la suprafață. Sperau că roșul pe alb va fi vizibil din elicopter.

Două ore mai târziu, elicopterul s-a întors. De data asta a coborât aproape de suprafața zăpezii, zburând încet. A văzut pânza roșie. A început să orbiteze deasupra locului.

În autobuz, oamenii au început să plângă de ușurare. Au fost găsiți. Salvarea vine.

Dar salvarea era complicată. Elicopterul nu putea ateriza pe zăpada instabilă. Nici nu putea să scoată oamenii - erau îngropați sub 4 metri de zăpadă. Era nevoie de echipe terestre să sape manual până la autobuz.

Echipele de salvamontișți au sosit în două ore. Zece bărbați cu lopezi și echipament. Au început să sape furious. Dar zăpada de avalanșă este compactată, dură ca betonul. Progresau încet, foarte încet.

Săpau de sus în jos, creând un șanț larg spre locul unde estima că se află autobuzul. După 6 ore de săpat continuu, au atins acoperișul vehiculului. Au tăiat tabla acoperișului cu foarfecele hidraulice. Au creat o deschidere.

Primul salvator care s-a lăsat înăuntru a fost șocat. Peste 40 de oameni înghesuiți în mijlocul autobuzului, înveliți unii în alții, tremurând, cu fețe albe de frig, dar vii. Toți vii.

Evacuarea a durat încă 4 ore. Fiecare pasager trebuia scos prin deschiderea din acoperiș, ridicat cu vinciul, dus la ambulanță. Procesul era lent, dar sigur.

Ultimul evacuat a fost șoferul Gheorghe. Piciorul rupt, blocat la volan timp de 26 de ore. Când a fost ridicat afară și a văzut cerul deschis, a plâns ca un copil.

Bilanțul final: 42 de oameni salvați. Șapte cu hipotermie severă, transportați la spital. Nouăsprezece cu hipotermie moderată. Unul cu fractură (șoferul). Dar toți au supraviețuit.

Astăzi, când DN7 are sisteme de monitorizare a avalanșelor, echipe de intervenție rapidă, helicoptere cu echipament termic care pot detecta oameni sub zăpadă, este aproape imposibil să înțelegi că în februarie 1986, un autobuz întreg a fost îngropat complet sub o avalanșă, iar cei 42 de pasageri au supraviețuit 26 de ore respirând prin tuneluri săpate cu mâinile goale, încălzindu-se unii pe alții, așteptând salvatori care săpau manual prin 4 metri de zăpadă compactată.

Pentru că în februarie 1986, când avalanșa a lovit autobuzul pe DN7 și l-a îngropat în câteva secunde, 42 de oameni au demonstrat că supraviețuirea nu depinde de tehnologie sau echipament, ci de luciditate, organizare și refuzul de a ceda panicii chiar și când ești îngropat viu sub tone de zăpadă.

$$$

 În ianuarie 1979, 87 de pescari de pe Lacul Razelm au rămas blocați pe o plută uriașă de gheață desprinsă de țărm și purtată de curenți spre Marea Neagră, supraviețuind 4 zile și 3 nopți în frig de minus 25 de grade, fără mâncare suficientă, fără adăpost, în timp ce gheața sub ei se topea treptat și se fărâmița în bucăți din ce în ce mai mici.

Lacul Razelm este cel mai mare lac natural din România, 41.000 de hectare, conectat prin canale cu Marea Neagră. Iarna, când temperaturile coboară suficient, suprafața lacului îngheață, dar niciodată complet uniform. Se formează plăci de gheață care plutesc, se mișcă, se sparg, se lipesc din nou.

Pentru pescarii din Jurilovca și Sarichioi, iarna pe lac însemna pescuit prin gheață. Săpai o gaură, lăsai năvoadele sau undiță, așteptai. Lucrai astfel ore întregi, zile întregi pe suprafața înghețată. Era munca de iarnă care îți asigura venitul când pescuitul cu barca nu era posibil.

Pe 14 ianuarie 1979, aproximativ 120 de pescari au ieșit pe lacul înghețat. Gheața părea solidă, peste 30 de centimetri grosime în zona de lângă mal. Părea sigur. Pescuiau acolo de săptămâni, gheața rezistase. Nimeni nu se aștepta la probleme.

Dar în acea dimineață, temperatura crescuse neașteptat. După săptămâni de ger persistent, un front cald venise brusc dinspre mare. Temperatura urcaseră de la minus 20 la minus 2 grade în câteva ore. Această schimbare bruscă a fost fatală pentru gheață.

În jurul orei 11, un pescar a observat ceva ciudat. Apa între gheața pe care pescau și țărm. O crăpătură neagră, lărgîndu-se. Placa de gheață pe care se aflau se desprinsese de mal. Plutea liberă pe lac.

Primii pescari de lângă crăpătură au încercat să sară înapoi pe malul înghețat. Unii au reușit - distanța era încă de doar un metru. Dar pe măsură ce placa deriva, distanța creștea. Doi metri, cinci metri, zece metri. Prea departe pentru a sări.

Treizeci și trei de pescari au reușit să ajungă la mal la timp. Restul de 87 au rămas pe placa de gheață care se îndepărta. Curenții din lac, influențați de vântul dinspre mare, împingeau placa spre nord-est, departe de țărm, spre canalele care duceau către Marea Neagră.

Pe mal, pescarii care scăpaseră au alergat imediat spre sat să anunțe autoritățile. Dar în 1979, în cătunele pescărești de la Razelm, comunicațiile erau primitive. Nu existau telefoane în fiecare casă. Mesajul trebuia dus cu mașina până la Tulcea, la sediul Miliției.

Pe placa de gheață, cei 87 de pescari au realizat rapid gravitatea situației. Pluteau pe o insulă de gheață de aproximativ 200 pe 300 metri, purtați de curenți. Nu aveau controlul direcției. Nu aveau bărci - veniseră pe jos pe gheață. Nu aveau provizii suficiente - fiecare avea maximum pâine pentru o zi și câteva sticle cu țuică pentru încălzit.

Cel mai în vârstă pescar, moș Vasile, 68 de ani, 50 de ani de pescuit pe Razelm, a luat conducerea. "Ne adunăm la mijlocul plăcii. Acolo gheața e mai groasă. Marginile se pot rupe. Și facem focuri. Avem lemne de la bărci?" Câțiva pescari aveau lemne mici pentru foc, aduse pentru încălzit în timp ce pescuiau.

Au aprins trei focuri, la distanță unii de alții pe suprafața gheții. Paradoxul era brutal: aveau nevoie de foc pentru căldură, dar focul topea gheața pe care stăteau. Au improvizat platforme din scânduri găsite în echipament, așezate pe gheață, și pe acestea au făcut focurile. Dar tot simțeau cum gheața de dedesubt se subțiază.

Primul zvon că plutesc spre Marea Neagră a creat panică. Dacă placa ajunge în mare, sarea va accelera topirea gheții. Placa se va dizolva în câteva ore. Toți vor ajunge în apă. În ianuarie, apa Mării Negre are 4-5 grade. Hipotermia te ucide în 20-30 de minute.

Dar moș Vasile a calculat altfel. "Curentul ne duce spre nord-est, spre golfurile de la Periboina și Portița. Dacă ajungem acolo, e mal. Putem sări. Dar asta durează minimum două zile la viteza actuală."

Două zile pe gheață plutitoare. Fără mâncare adecvată. Fără adăpost. Cu temperatura coborând spre minus 25 noaptea. Și cu gheața subțiindu-se constant.

Prima noapte a fost coșmar. Temperatura a coborât brutal. Focurile nu erau suficiente pentru 87 de oameni. S-au organizat în cercuri concentrice în jurul focurilor. Cei din interior se încălzeau, cei din exterior înghețau. Au rotit pozițiile la fiecare 30 de minute.

Unii pescari au improvizat adăposturi din bucăți de pânză de cort, întinse între bețe. Nu era mare lucru, dar oprea puțin din vânt. Alții s-au învelit în plase de pescuit, orice îi putea proteja de ger.

Dimineața zilei a doua, au realizat că placa de gheață se micșora. Marginile se topeau și se fărâmițau continuu. Ce fusese 200 pe 300 metri era acum mai degrabă 150 pe 250. Și procesul continua.

Ion Dumitrescu, pescar de 34 de ani, a avut o idee disperată. "Avem unelte. Putem să tăiem gheață și să facem vâsle. Poate putem dirija placa." Au încercat. Cu topoare și cuțite mari de pescuit, au tăiat bucăți lungi de gheață, le-au transformat în vâsle improvizate. Zece bărbați au început să vâslească la marginea plăcii, încercând să o direcționeze spre malul cel mai apropiat.

Efortul era epic și aproape comic. Vâsleau cu bucăți de gheață pe o insulă de gheață plutitoare. Dar avea un efect mic. Reușeau să modifice ușor direcția, poate cu câțiva metri. Nu mult, dar suficient pentru a le da speranță că au control.

În după-amiaza zilei a doua, în final au văzut ajutor. Un elicopter militar, un MI-4, zbura deasupra lor. Toți au agitat ce aveau - haine, plase, orice roșu sau colorat. Elicopterul i-a văzut, a orb o dată deasupra lor, apoi a plecat.

"Ne-au văzut! Vin după noi!" Bucurie explozivă. Dar bucuria a fost scurtă. Elicopterul nu s-a mai întors. De ce? Nu știau. Poate nu avea combustibil suficient. Poate trebuia să raporteze locația. Poate nu putea ateriza pe gheață. Oricum, rămâneau singuri.

În realitate, elicopterul raportase locația, dar operațiunea de salvare era complicată. Nu existau bărci suficiente echipate pentru gheață. Vasele militare de la Tulcea aveau nevoie de ore să ajungă. Între timp, placa continua să derive.

A doua noapte a fost mai grea decât prima. Lemnele se terminaseră. Doar două focuri mai ardeau, slabe. Pescarii au început să ardă tot ce era combustibil: scânduri de la echipament, mânere de lemn de la unelte, chiar bocanci vechi. Orice pentru puțină căldură.

Un pescar, Gheorghe Popa, 51 de ani, a făcut hipotermie severă în timpul nopții. A început să tremure incontrolabil, apoi a devenit letargic. Semne clare de hipotermie avansată. Colegii l-au pus lângă foc, l-au învelit în toate hainele disponibile, l-au tras aproape în flăcări. A supraviețuit, dar la limită.

Dimineața zilei a treia, placa era acum sub 100 pe 150 metri. Jumătate din suprafața originală dispăruse. Și se auzeau scârțâituri constant. Gheața se fisura, se rupea în bucăți mai mici. Frica reală era că placa se va fărâmița complet și vor ajunge toți în apă.

Dar tot în dimineața aceea, au văzut pământ. Un mal, la aproximativ 2 kilometri distanță. Pluteau spre zona Portița, exact cum prezisese moș Vasile. Dar gheața se topea prea repede. Vor ajunge la mal înainte ca placa să se dizolve complet?

În jurul prânzului, distanța față de mal scăzuse la 500 de metri. Dar placa acum era doar 60 pe 80 metri și continua să se micșoreze. Și se rupsese în trei bucăți separate. Pescarii erau împărțiți pe trei plute de gheață, derivând paralel.

Pe cea mai mare plută, cu 40 de pescari, moș Vasile a luat decizia finală. "Cei care știu înota bine, pregătiți-vă. Când ajungem la 100 de metri de mal, sărim și înotăm. E singura șansă."

La 150 de metri de mal, primii zece pescari s-au aruncat în apă. Șocul termic al apei de 4 grade a fost brutal. Dar au început să înoate disperată spre mal. Unii au făcut-o. Au ajuns la țărm după 5-6 minute de înot, aproape paralizați de frig, dar vii.

Alții nu au avut putere. Frigul i-a paralizat în apă. Au fost salvați de colegii care ajunseseră deja la mal, intrând înapoi în apă cu frânghii improvizate.

Când placa de gheață în final a ajuns la 50 de metri de mal, toți pescarii au sărit. Ultimii 87 au ajuns la țărm - unii înotând, alții târându-se prin apă mică, alții trași de colegi cu frânghii.

Pe mal, sătenii din Portița îi așteptau cu focuri aprinse, pături, țuică caldă. Pescarii au fost duși în casele satului, încălziți, hrăniți.

Bilanțul final: 87 de pescari salvați. Patruzeci cu hipotermie de diferite grade. Trei cu degerături severe la mâini și picioare. Unul, Gheorghe Popa, spitalizat o săptămână pentru hipotermie avansată. Dar toți au supraviețuit.

Placa de gheață pe care fuseseră se dezintegrase complet în ora următoare. Dacă mai stăteau 30 de minute pe ea, ar fi ajuns toți în apă, la distanță prea mare de mal pentru a înota.

Astăzi, când Razelm este monitorizat constant, când pescarii au permise stricte și sunt avertizați imediat când gheața devine instabilă, când există bărci de salvare echipate și elicoptere pregătite pentru intervenții rapide, este aproape imposibil să înțelegi că în ianuarie 1979, 87 de pescari au plutit patru zile pe o insulă de gheață care se topea sub ei, făcând focuri pe suprafața înghețată, vâslind cu bucăți de gheață, așteptând salvarea care nu venea, până când în final au sărit în apă înghețată și au înotat spre mal când placa era la 50 de metri de țărm.

Pentru că în ianuarie 1979, când placa de gheață s-a desprins de malul Lacului Razelm și a început să plutească spre Marea Neagră cu 87 de pescari pe ea, nimeni nu a venit să îi salveze la timp. Au supraviețuit singuri, prin ingenuitate, prin solidaritate, prin refuzul de a ceda panicii, și prin decizia finală de a sări în apă înghețată când alternativa era să moară pe gheață care se topea sub picioarele lor.

$$$

 În martie 1983, o excursie școlară cu 28 de elevi de clasa a IX-a și doi profesori de la Liceul Tehnic Brașov s-a transformat în coșmar când un viscol brusc i-a prins pe munte la 1600 de metri altitudine, iar grupul a supraviețuit 52 de ore săpând o peșteră în zăpadă și înghesuindu-se înăuntru, în timp ce temperaturile coborau la minus 28 de grade și visibilitatea era zero.

Excursia fusese planificată de săptămâni. Profesorul de educație fizică, Mihai Popescu, 38 de ani, alpinist experimentat, organizase o ieșire de primăvară în Munții Făgăraș. Traseu simplu: de la Cabana Bâlea Lac până la Vârful Moldoveanu și înapoi, două zile. Nimic periculos pentru tineri de 15-16 ani pregătiți fizic.

Pe 18 martie, grupul de 28 de elevi și doi profesori - Mihai Popescu și profesoara de biologie Elena Ionescu, 32 de ani - au plecat din Brașov cu autobuzul. Au ajuns la Cabana Bâlea Lac la ora 10 dimineața. Vremea părea perfectă: soare, cer senin, temperatură de plus 5 grade la cabană.

Au pornit pe traseu la ora 11. Rucsacuri ușoare - o zi de mâncare, sticle de apă, haine de schimb, echipament minimal. Planul era să ajungă la o cabană mai sus unde vor dormi, apoi a doua zi să urce pe Moldoveanu și să coboare.

Primele trei ore au mers excelent. Elevii erau entuziasmați, cântau, glumeau. Urcau cu viteză bună. La ora 14, au ajuns la aproximativ 1600 de metri altitudine. Încă mai aveau o oră până la cabană.

Apoi, în 20 de minute, vremea s-a schimbat radical. Nori negri au apărut din nicăieri. Vântul s-a intensificat brusc. Temperatura a scăzut cu 15 grade aproape instantaneu. Și a început să ningă - nu ninsoare normală, ci viscol adevărat.

Profesor Popescu a știut imediat că au probleme. Viscolul de primăvară în Făgăraș este mortal. Se formează rapid, e violent, poate dura zile. Și ei erau la 1600 de metri, la o oră de cabană, cu 28 de copii de 15 ani.

A luat decizia: "Ne întoarcem! Acum! Toată lumea rămâne în grup, nimeni nu se îndepărtează!" Au început să coboare rapid, dar viscolul se intensifica. În 10 minute, vizibilitatea scăzuse la doi metri. Zăpada bătea orizontal, vântul atingea rafale de 80 km/h.

Profesorul mergea în față, încercând să găsească traseul. Dar în viscol, toate reperele dispar. Stâncile arată la fel. Zăpada acoperă totul. După 30 de minute de coborâre, a realizat că nu mai știe unde sunt. S-au abătut de pe traseu. Erau pierduți în viscol.

A oprit grupul. "Ne oprim! Nu mai mergem înainte! Riscăm să cădem în prăpastie!" Dar asta însemna să stea în mijlocul viscolului, la 1600 de metri, fără adăpost, cu temperatură coborând rapid.

Elevii au început să intre în panică. Unele fete plângeau. Băieții încercau să pară curajoși, dar teama le era vizibilă în ochi. Temperatura era deja minus 10 și continua să scadă. Vântul pătrundea prin haine, înghețând orice.

Profesoara Elena a avut ideea. "Trebuie să ne facem adăpost! Să săpăm în zăpadă!" Profesorul Mihai a fost de acord. Au găsit un troian mare, acumulat lângă niște stânci. "Săpăm aici! Băieții cei mai mari, veniți cu mine! Restul, rămâneți grupați!"

Au început să sape cu mâinile goale, cu lopețele improvizate din valize, cu orice. Zăpada era densă, grea. Săpau și viscolul acoperea din nou ceea ce săpaseră. Dar continuau, disperați.

După o oră de muncă, au creat o peșteră rudimentară. Doi metri adâncime, trei metri lățime, 1,5 metri înălțime. Suficient mare pentru toți 30 să încapă înghesuiți. Au intrat toți înăuntru, astupând intrarea cu rucsacuri pentru a opri vântul.

În peșteră, era întunecos și înghesuit, dar mult mai cald decât afară. Căldura corpurilor începea să încălzească spațiul. Temperatura în peșteră a urcat la minus 2 grade. Afară era deja minus 20.

Dar erau complet izolați. Nimeni nu știa unde sunt. Viscolul continua să rage afară. Nu aveau modalitate de a comunica - telefoanele mobile nu existau în 1983. Radiotelefonul profesorului avea baterii moarte, uitaseră să le încarce înainte de plecare.

Prima noapte în peșteră a fost coșmar. Treizeci de oameni înghesuiți într-un spațiu pentru 15. Stăteau unii peste alții, copiii în mijloc pentru căldură, adulții la margini. Nimeni nu putea dormi. Poziția era insuportabilă. Dar dacă ieșeau afară, mureau în câteva ore.

Mâncarea era puțină. Fiecare elev avea câteva sandvișuri, ciocolată, mere. Au făcut inventar. Împărțit la 30 de persoane, aveau mâncare pentru maximum 2 zile cu rații severe. Apa era mai puțin problemă - puteau topi zăpadă.

Dimineața zilei a doua, viscolul continua. Profesorul Mihai a ieșit pentru recunoaștere. În 5 minute afară, și-a înghețat fața. Vizibilitate zero. Vânt de 100 km/h. Imposibil de coborât. Au rămas în peșteră.

Au organizat rutina. Fiecare trei ore, doi băieți mari ieșeau să verifice intrarea, să o curețe de zăpadă (altfel riscau să fie îngropați vii), să aducă zăpadă proaspătă pentru apă. Schimburi de 10 minute maxim afară, apoi înapoi în peșteră.

Au cântat pentru a-și menține moralul. Profesoara Elena i-a pus să recite poezii. Orice pentru a ocupa mintea, pentru a nu cădea în panică. Unii elevi au început să plângă, dorind să își vadă părinții. Profesorii îi asigurau: "Vom ieși de aici. Viscolul se termină. Salvarea vine."

Dar nu credeau cu adevărat. În Făgăraș, viscolurile de primăvară pot dura 5-7 zile. Ei aveau mâncare pentru 2 zile. Și nimeni nu știa exact unde sunt.

La școală și acasă, panica era totală. Grupul trebuia să se întoarcă pe 19 martie seara. Nu s-au întors. Pe 20 martie dimineața, familiile au alertat autoritățile. Salvamontul a fost mobilizat imediat, dar nu puteau ieși în viscol. Era sinucidere. Trebuiau să aștepte o geană în vreme.

În peșteră, a doua noapte a fost mai grea. Mâncarea se terminase aproape complet. Rămăseseră câteva bucăți de pâine și ciocolată. Le-au împărțit dimineața: o bucățică de ciocolată per persoană. Atât.

Unii elevi au început să aibă hipotermie ușoară. Tremurau continuu, chiar și înăuntru. Profesorii i-au pus în mijlocul grupului, înveliți de ceilalți copii. Dar resursele de căldură se epuizau. După două nopți fără somn real, fără mâncare suficientă, corpurile cedau.

Andrei, un băiat de 15 ani, a început să hipe halucinații în a treia zi. Vorbea despre cum merge acasă, despre cum vede mama lui. Colegii l-au ținut forțat în interior, l-au frecat pentru circulație. Dar semnele erau clare: epuizarea și hipotermia provocau deteriorare mentală.

În dimineața zilei a treia, 21 martie, viscolul în final a slăbit. Vântul scăzuse la 40-50 km/h. Încă foarte periculos, dar nu mai era imposibil. Vizibilitatea crescuse la 20-30 metri.

Profesor Popescu a luat cea mai grea decizie din viața lui. "Mergem acum. Dacă mai așteptăm, unii copii nu vor mai avea putere să meargă. Riscăm viscolul să revină, dar riscăm mai mult să așteptăm."

Au ieșit din peșteră. Treizeci de oameni epuizați, înfometați, înghețați. Au început să coboare, ținindu-se unul de altul, formând un lanț uman pentru a nu se pierde în vizibilitatea redusă.

Coborârea a fost un coșmar. Zăpada proaspătă era de un metru. Copiii cei mici se scufundau până la piept. Băieții mai mari deschideau drum, trecând prin zăpadă, creând cărare pentru ceilalți. Profesor Popescu mergea în față, verificând traseul. Profesoara Elena în spate, asigurându-se că nimeni nu rămâne în urmă.

După trei ore de coborâre epuizantă, au auzit un zgomot. Un elicopter! Salvamontul patrula zona, căutându-i. Profesorul a scos o pelerină roșie din rucsac și a agitat-o. Elicopterul i-a văzut.

Dar elicopterul nu putea ateriza. Zăpada și vântul erau încă prea periculoase. A survolat, a transmis poziția lor echipelor terestre, apoi a plecat.

Știau acum că salvarea vine. Dar trebuiau să continue să coboare, să ajungă la o zonă unde poate ateriza elicopterul sau unde echipele pot ajunge.

După încă două ore, au dat de o echipă de salvamontisti care urcau spre ei. Opt bărbați, cu echipament complet, cu носițe, cu pături termice, cu termoase cu ceai fierbinte.

Când primul elev a primit cana cu ceai cald, a plâns de ușurare. Toți au plâns. Profesorii, elevii, chiar salvamontiștii duri. Era finalizare după 52 de ore de coșmar.

Au fost coborâți la cabană pe picioare cei care puteau merge, pe носițe cei care nu mai aveau putere. Toți cei 30 au ajuns în siguranță. Nouă elevi au fost transportați la spital cu hipotermie moderată. Andrei, cel cu halucinații, a fost spitalizat trei zile. Dar toți au supraviețuit.

Ancheta ulterioară a fost critică cu profesorii. De ce au plecat fără radio funcțional? De ce nu au verificat prognoza meteo mai atent? De ce au continuat când vremea se schimbase?

Dar elevii i-au apărat. "Ne-au salvat viața. Fără peștera săpată, muream toți. Fără organizarea lor, am fi intrat în panică și am fi murit. Ne-au ținut în viață 52 de ore prin disciplină, calm și curaj."

Astăzi, când excursiile școlare sunt strict reglementate, când există GPS, telefoane satelit, prognoze meteo precise, când nimeni nu pleacă pe munte fără echipament complet de urgență, este aproape imposibil să înțelegi că în martie 1983, 28 de copii de 15 ani și doi profesori au supraviețuit 52 de ore într-o peșteră săpată în zăpadă, la 1600 de metri altitudine, în viscol cu minus 28 de grade, cu mâncare pentru jumătate de zi și fără nicio modalitate de a chema ajutor.

Pentru că în martie 1983, când viscolul i-a prins pe munte și i-a izolat complet de lume, cei 30 nu au cedat panicii. Au săpat adăpost, au raționat resursele, au rămas disciplinați, s-au încălzit unii pe alții, și au așteptat 52 de ore până când vremea a permis evadarea - o coborâre disperată prin metru de zăpadă proaspătă, până când în final salvamontul i-a găsit și i-a dus în siguranță.

$$$

 În februarie 1985, Căminul Studențesc T8 din Iași a rămas complet fără căldură și apă caldă timp de 11 zile din cauza unei avarii la centrala termică principală, iar cei 840 de studenți au supraviețuit dormind îmbrăcați complet, arzând cărți și mobilă pentru căldură, topind zăpada pentru apă, transformând căminul într-o așezare de supraviețuire în mijlocul unui oraș înghețat.

Iarna lui 1985 fusese brutală în toată România. Temperaturile coborâseră sub minus 20 de grade și rămăseseră acolo săptămâni întregi. Sistemul centralizat de încălzire lucra la limită. Ceva trebuia să cedeze. Pe 10 februarie, a cedat.

Centrala Termică Est din Iași, care alimenta patru cămine studențești și trei blocuri rezidențiale, a avut o avarie majoră la cazanul principal. Explozie la suprapresiune. Doi muncitori răniți grav. Cazanul complet distrus. Reparație estimată: minimum două săptămâni.

Pentru cei 840 de studenți din Căminul T8, avaria însemna dezastru. Fără căldură, fără apă caldă, în mijlocul iernii celei mai grele din ultimii 20 de ani. Temperatura exterioară: minus 23 de grade. Temperatura în camerele căminului, fără încălzire: scade cu 2-3 grade pe oră.

Prima noapte după avarie, studenții au dormit în hainele de zi. A doua noapte, în geci. A treia noapte, în toate hainele pe care le aveau, sub toate cuverturle disponibile, doi-trei studenți într-un pat pentru căldură comună.

Administrația căminului a încercat să găsească soluții. Au distribuit pături suplimentare din depozit - 200 de pături vechi, de armată, pentru 840 de studenți. Nu era suficient. Au încercat să obțină reșouri electrice pentru camerele. Dar în 1985, în plină criză energetică, reșouri electrice nu existau în magazine. Totul era raționat, planificat, controlat.

A patra zi, temperatura în camere coborâse la minus 5 grade. Gheața se forma pe ferestre din interior. Apa din vase înghețată peste noapte. Respirația vizibilă constant în aer. Dormi într-o cameră la minus 5 grade înseamnă risc real de hipotermie.

Studenții au început să ia măsuri disperate. Pe holuri, în camere, au început să ardă lucruri pentru căldură. Nu aveau lemne, nu aveau combustibil legal. Dar aveau cărți vechi, mobilă deteriorată, hârtie, carton.

În camera 347, patru studenți de la Facultatea de Chimie au improvizat o sobă din două găleți metalice suprapuse. Au făcut găuri pentru ventilație. Au pus-o în mijlocul camerei. Au început să ardă cărți vechi, caiete folosite, hârtie de ziar. Flacăra mică producea căldură minimă, dar cel puțin în raza de un metru era suportabil.

În 24 de ore, peste 100 de camere aveau astfel de improvizații. Sobe din găleți, din oale mari, din cutii metalice. Studenții ardeau tot ce puteau: cărți pe care le terminaseră, caiete din anii trecuți, mobilă veche din camere (scaune rupte, birouri deteriorate), uși de la dulapuri.

Administrația căminului a încercat inițial să oprească aceste focuri. "Este pericol de incendiu! Opriți focurile!" Dar după ce trei studenți au leșinat de hipotermie în camere fără foc, administrația a cedat tacit. Nu mai împiedica focurile, dar insista că fiecare cameră trebuie să aibă cineva de gardă când arde focul.

Apa a fost următoarea problemă. Fără apă caldă, fără încălzire, conductele au înghețat rapid. Apa rece nu mai curgea la etajele superioare. Studenții de la etajele 4 și 5 nu mai aveau apă deloc.

Soluția a fost primitoare: coborau cu găleți jos, umpleau zăpadă de afară, o urcau în camere, o topeau la focurile improvizate. Zăpada topită devenea apă de băut, de spălat, de gătit. Procesul lua ore - o găleată de zăpadă dă jumătate de găleată de apă după topire.

Toaletele au devenit inutilizabile. Fără apă la etajele superioare, vasele WC nu se puteau trage. În prima săptămână, mirosul în cămin a devenit insuportabil. Studenții coborau în curte, foloseau toaleta de la parter (unde apa încă funcționa parțial), sau improvizau soluții de urgență care nu pot fi descrise în detaliu.

Mâncarea era altă problemă. Cantina căminului funcționa, dar cu program redus și porții mici. Studenții compensau gătind în camere. Dar cum să gătești fără aragaz? Pe sobele improvizate din găleți. Fierbeau apă pentru ceai, încălzeau conserve, făceau mămăligă în oale puse direct pe focul de hârtie.

Mihai Popescu, student anul 3 la Mecanică, a devenit un fel de erou local pentru că a improvizat cel mai eficient sistem de încălzire. A luat un tambur metalic gol de 50 de litri, l-a tăiat pe jumătate, a făcut găuri pentru ventilație, a pus grilaj în interior. Era practic un grătar mare în care putea arde eficient. Camera lui devenise cea mai căldă de pe hol - temperatura urca până la plus 10 grade când focul ardea bine.

Dar combustibilul era problema. După 5 zile, toată hârtia ușoară se terminase. Cărțile de care puteau renunța se terminaseră. Au început să ardă mobilă. Scaune, birouri, uși de dulapuri, tot ce era lemn și nu era structural necesar clădirii.

Administrația s-a alarmă când studenții au început să desfacă lambriurile de lemn de pe holuri. "Opriți! Distrugeți patrimoniul!" Dar cine le pasă de patrimoniu când riști hipotermia în propria cameră?

S-a ajuns la un acord neoficial: studenții pot arde mobilă veche de la beci, dar nu mobilă din camere, nu lambriuri, nu usi. Au adus sus de la beci scaune sparte, mese vechi, dulapuri deteriorate de-a lungul anilor. Au fost toate arse în următoarele 3 zile.

Igiena a devenit imposibilă. Fără apă caldă, fără căldură în băi, nimeni nu se mai spăla. După o săptămână, toți studenții miroseau similar - sudoare veche, fum de lemn, mizerie acumulată. Nimeni nu mai observa, pentru că toți erau la fel.

Cursurile continuau la facultăți, unde încălzirea funcționa (majoritatea universităților aveau sisteme independente). Studenții plecau dimineața la facultate, stăteau acolo cât mai mult pentru căldură, se întorceau seara la cămin doar pentru a dormi.

Dar pentru cei care nu aveau cursuri, ziua întreagă în cămin era tortură. Stai într-o cameră la minus 5 grade, învelit în toate hainele, mișcându-te continuu pentru a genera căldură. Unii studenți făceau flotări, genuflexiuni, alergau pe loc - orice pentru a rămâne calzi.

Maria Ionescu, studentă anul 2 la Filologie, a făcut degerături la degetele de la picioare în a șaptea noapte. Dormise fără să își scoată bocancii (pentru că era prea frig să îi scoată), dar bocancii uzi au înghețat peste noapte. Dimineața nu mai simțea degetele. Prietenele ei au încercat să le dezghețe cu apă caldă (topită din zăpadă). Durerea când circulația s-a întors a fost groaznică. Maria a urlat 20 de minute. A pierdut parțial sensibilitatea în trei degete - consecință permanentă.

În a opta zi, tensiunile au explodat. O ceartă între studenți pentru combustibil - unul furase cărți din camera altuia pentru a le arde. Bătaie în hol. Administratorul a chemat miliția. Dar miliția a venit, a văzut condițiile, și a plecat fără să ia măsuri. Chiar și ei au înțeles că oamenii făceau ce trebuiau pentru supraviețuire.

În a noua zi, presa a aflat. Jurnaliști de la Scânteia Tineretului (ziarul oficial de tineret) au venit să documenteze. Au fotografiat camerele înghețate, sobele improvizate, studenții îmbrăcați în toate hainele. Reportajul a apărut, cerând soluții urgente de la autorități.

În a zecea zi, au venit primele soluții. Armata a adus 50 de reșouri electrice militare, pe generatoare. Nu pentru camere, ci pentru holuri și săli de zi. Studenții se adunau acolo, în schimburi, pentru a se încălzi 2-3 ore.

În a unsprezecea zi, centrala termică a fost reparată parțial. Un cazan auxiliar a fost repornit. Nu putea încălzi complet căminul, dar putea ridica temperatura la plus 10-12 grade în camere. Nu era confort, dar era suportabil.

În a douăsprezecea zi, sistemul complet a fost restabilit. Căldură normală a revenit în camere. Apa caldă a început să curgă din nou. Pentru prima dată în 11 zile, studenții s-au putut spăla cu apă caldă, au putut dormi fără geci, au putut respira fără să vadă fumul propriului suflet.

Bilanțul celor 11 zile: 23 de studenți cu degerături la diferite grade. Cinci spitalizați cu hipotermie moderată. Maria Ionescu cu daune permanente la trei degete. Peste 200 de bucăți de mobilă arse pentru combustibil. Pagube estimate la 150.000 lei (o avere în 1985).

Dar toți cei 840 de studenți au supraviețuit. Nimeni nu a murit. Prin improvizație, solidaritate și refuzul de a accepta înfrângerea, au transformat un cămin înghețat într-o comunitate de supraviețuire care a rezistat 11 zile în condiții imposibile.

Astăzi, când căminele studențești au încălzire centrală cu sisteme de rezervă, când administrațiile au protocoale de urgență pentru avarii, când studenții au telefoane pentru a chema ajutor instantaneu, este aproape imposibil să înțelegi că în februarie 1985, 840 de studenți au trăit 11 zile în camere la minus 5 grade, au ars cărți și mobilă pentru căldură, au topit zăpadă pentru apă, au dormit îmbrăcați complet în toate hainele, transformând un cămin studențesc modern într-o așezare de supraviețuire din evul mediu.

Pentru că în februarie 1985, când centrala termică a explodat și căldura s-a oprit în mijlocul iernii celei mai grele, cei 840 de studenți din T8 nu au așteptat autorităățile să rezolve problema. Au improvizat sobe din găleți, au ars tot ce putea arde, au topit zăpadă în camere, s-au înghesuit în paturi pentru căldură, și au supraviețuit prin pură îndârjire și solidaritate, demonstrând că tineretul poate rezista la orice când nu are alternativă.

$$$

 În martie 1977, cutremurul de 7.4 grade a prăbușit parțial clădirea Institutului de Fizică din București, blocând în subsolul de la nivelul -2 o echipă de șase cercetători care lucrau la un experiment cu izotopi radioactivi, iar aceștia au supraviețuit 38 de ore îngropați sub moloz, menținând în funcțiune sistemele de siguranță ale laboratorului cu izotopi pentru a preveni scurgerea de radiații, în timp ce echipele de salvare săpau manual prin beton și oțel pentru a-i ajunge.

Institutul de Fizică Atomică din București era una dintre cele mai avansate instituții de cercetare din România. În subsolul clădirii, la nivelul -2, se afla Laboratorul de Izotopi Radioactivi, unde se desfășurau experimente cu materiale radioactive pentru cercetare medicală și industrială.

Pe 4 martie 1977, la ora 21:22, când cutremurul a lovit, în laborator se aflau șase cercetători. Conduceau un experiment planificat să dureze până la miezul nopții - testau un nou izotop pentru tratamentul cancerului. Experimentul nu putea fi oprit brusc - procesul de dezactivare sigură lua minimum 2-3 ore.

Doctorul Andrei Popescu, 46 de ani, fizician nuclear cu 20 de ani experiență, era șeful echipei. Alături de el: doi cercetători seniori, Tudor Ionescu și Elena Munteanu, ambii 38 de ani, și trei asistenți tineri - Mihai, 26 ani, Ana, 24 ani, și Gheorghe, 27 ani.

Când primul val seismic a lovit, toată clădirea s-a zguduit violent. În laborator, echipamentele sensibile au început să cadă de pe rafturi. Containere cu izotopi radioactivi au început să se miște periculos pe mese. Prima reacție instinctivă a echipei: securizați materialele radioactive.

Au acționat protocoalele de urgență. Au oprit experimentul. Au transferat rapid izotopii în containerele blindate de siguranță - cutii de plumb de 5 centimetri grosime. Au activat sistemele de ventilație de urgență pentru a preveni acumularea de gaze radioactive. Tot procesul a durat 40 de secunde - făcuseră drill-ul de sute de ori.

Apoi, în timp ce încercau să evacueze, tavanul laboratorului s-a prăbușit.

Trei tone de beton, armătură metalică și moloz de la etajele superioare au căzut, blocând complet ușa de ieșire și o parte din laborator. Lights-ul s-au stins instant. Întuneric total. Apoi, după 5 secunde, s-au aprins luminile de urgență - alimentate de baterii, slabe, dar suficiente să vadă.

Situația era clară imediat. Ușa de ieșire - blocată complet de tone de moloz. Scara de urgență - prăbușită. Erau prinși la 10 metri sub pământ, cu o singură cameră de 8 pe 6 metri și un depozit adiacent de 4 pe 4 metri. Acesta era întreaga lor lume acum.

Primul lucru verificat: personalul. Toți cei șase erau în viață. Elena avea o rană la cap, sângerând abundent dar nu gravă. Mihai avea brațul stâng probabil fracturat. Restul erau întregi, dar în șoc.

Al doilea lucru verificat: radiatiile. Doctorul Andrei a luat imediat detectorul Geiger și a măsurat nivelurile de radiație în cameră. Normal. Containerele blindate rezistaseră. Izotopii erau în siguranță. Nu exista pericol imediat de contaminare radioactivă.

Al treilea lucru verificat: aerul. Laboratorul avea sistem propriu de ventilație, independent de clădire. Dar funcționa pe electricitate de la rețea. Acum rețeaua era căzută. Ventilatorul de urgență, pe baterii, funcționa, dar bateriile durau maximum 6-8 ore. După aceea, vor respira aer stagnant într-un spațiu sigilat.

Doctorul Andrei a făcut calculul rapid. Șase persoane, într-un spațiu de aproximativ 60 metri cubi (inclusiv depozitul), consumând oxigen. Fără ventilație, vor avea aer pentru maximum 15-18 ore înainte ca nivelul de CO2 să devină periculos.

"Trebuie să economisim oxigenul", a spus calm. "Activitate fizică minimă. Stăm jos. Respirație lentă, controlată. Și trebuie să prelungim durata bateriilor pentru ventilație."

Tudor a avut o idee. "Putem conecta ventilatorul la bateria de urgență a sistemului de securitate radioactivă. Aceea e mai mare, durează 24 de ore. Dar înseamnă că pierdem alarmele și monitorizarea automată."

"Facem manual monitorizarea", a decis Andrei. "Preferăm să respirăm și să verificăm radiatiile cu mâna decât să avem alarme automate și să murim suferinți."

Au reconectat sistemele. Au cuplat ventilatorul de urgență la bateria mare. Ventilatorul continua să funcționeze. Acum aveau oxigen pentru minimum 24 de ore, poate 30 dacă sunt atenți.

Dar ce urmează după 30 de ore? Speranța era că echipele de salvare vor ajunge până atunci. Dar nu aveau cum să comunice cu exteriorul. Telefonul era mort. Radiotelefonul de urgență fusese distrus de molozul căzut. Erau complet izolați.

Prima noapte a fost cea mai grea psihologic. Știau că sunt prinși. Nu știau dacă cineva știe că sunt acolo. Nu știau dacă clădirea de deasupra lor era stabilă sau va continua să se prăbușească. Și erau într-un laborator cu materiale radioactive - dacă ceva se rupe, dacă un container se sparge, mor cu toții în câteva ore sau zile, în agonie din sindromul acut de radiație.

Au organizat tura de veghe. Doi oameni trebuie să fie treji tot timpul, verificând: nivelul de oxigen (cu un detector simplu CO2), nivelul de radiații (cu detectorul Geiger), starea containerelor cu izotopi, funcționarea ventilației. Schimb la fiecare 4 ore.

Au raționat apa. În laborator aveau un răcitor cu 20 de litri de apă pentru spălarea echipamentelor. Împărțit la șase persoane, pentru potențial 2-3 zile, înseamnă aproximativ un litru per persoană pe zi. Nu e mult, dar e suficient pentru supraviețuire.

Mâncarea era zero. Nimeni nu aducea mâncare în laborator (reguli stricte - nu mănânci unde lucrezi cu materiale radioactive). Vor tine fără mâncare câteva zile, dar slăbiciunea va veni.

A doua zi, temperatura în laborator a început să crească. Sisteme electronice, chiar și pe stand-by, generează căldură. Fără ventilație adecvată (ventilatorul de urgență era slab), căldura se acumula. După 12 ore, temperatura era deja 28 de grade. După 18 ore, peste 30. Combinat cu umiditatea ridicată, devenea greu de suportat.

Tudor a făcut o glumă neagră. "Cel puțin nu înghețăm ca în poveștile tale cu iarna, Andrei." Râsete nervoase. Umorul era singura armă împotriva disperării.

În a doua zi, au auzit zgomote. Bătăi în beton, undeva deasupra. Salvatorii! Au început să bată și ei în țevile metalice din perete. Cod SOS. Trei lovituri scurte, trei lungi, trei scurte. Au bătut ore întregi.

Zgomotele de sus au continuat, dar nu se apropiază. Salvatorii căutau supraviețuitori, dar poate nu știau de laboratorul de la -2. Poate credeau că toată lumea evacuase. Trebuia să le transmită cumva că sunt acolo.

Ana a avut o idee. Au un generator radiațtiv mic pentru testare, cu o sursă de cobalt-60. Dacă îl apropie de perete, radiațiile vor penetra betonul. Dacă cineva de sus are detector Geiger (și salvatorii în clădire cu materiale radioactive sigur au), vor detecta radiație în zona lor și vor înțelege că cineva manipulează surse radioactive - deci cineva e viu jos.

Au făcut-o. Au scos sursa din containere (cu toate precaustiile, cu cleștii speciali, cu distanță maximă), au apropiat-o de peretele spre scara principală, au ținut-o acolo 5 minute, apoi au reînchis-o în siguranță.

Expunerea la radiații pentru această manevră: aproximativ 2-3 miliSieverts fiecare. Sub limita anuală permisă pentru lucrători în domeniu (20 mSv/an), dar semnificativă. Dar era singura lor șansă de a semnaliza.

După o oră, zgomotele de sus s-au intensificat. Cineva săpa direct deasupra lor. Planul funcționase.

Dar săparea era lentă. Trei etaje de clădire prăbușită stăteau între ei și suprafață. Salvatorii trebuiau să sape manual, verificând fiecare boltă dacă e stabilă, asigurând fiecare gaură ca să nu se prăbușească peste ei înșiși.

În a treia zi, după 36 de ore de la cutremur, oxigenul începea să fie o problemă reală. Ventilatorul funcționa, dar bateria slăbise. Fluxul de aer proaspăt era minimal. Nivelul de CO2 în cameră crescuse la 2000 ppm - încă sub pericol imediat (5000 ppm e mortal), dar suficient pentru a cauza dureri de cap, amețeală, oboseală.

Toți cei șase stăteau nemișcați, respirând lent, vorbind minim. Fiecare mișcare consuma oxigen. Fiecare vorbă consuma oxigen. Stăteau și așteptau, în căldură, în aer vițiat, înconjurați de containere cu materiale radioactive, așteptând ca salvatorii să spargă ultimii metri de beton.

După 38 de ore, au auzit un zgomot diferit. O găuritoare electrică, aproape de ei. Apoi, un fascicul subțire de lumină a pătruns prin tavan. O gaură de 5 centimetri diametru. Dar prin ea venea aer proaspăt!

Toți s-au repezit la gaură, respirând adânc aerul curat. După 38 de ore de aer vițiat, aerul proaspăt era ca o drogă.

Prin gaură, au comunicat cu salvatorii. "Șase persoane, toate vii! Două răni minore! Izotopi radioactivi în siguranță! Avem nevoie de apă și ventilație!"

Salvatorii au coborât prin gaură tuburi: apă, mancare, o pompă de aer conectată la un compresor de sus. Aerul proaspăt a început să intre. Toți au plâns de ușurare.

Dar evacuarea a durat încă 6 ore. Gaura trebuia lărgită suficient pentru ca o persoană să treacă. Betonul era armat greu - câte o bară de oțel la fiecare 20 de centimetri. Fiecare bară trebuia tăiată cu flex-ul.

Primul evacuat a fost Elena, cu rana la cap. Apoi Ana. Apoi Mihai, cu brațul rupt. Apoi cei trei bărbați. Ultimul a fost doctorul Andrei, după ce s-a asigurat că toate containerele cu izotopi sunt sigilate și etichetate pentru recuperare ulterioară.

Când a ieșit la suprafață, la lumina zilei, după 44 de ore în subsolul îngropat, doctorul Andrei și-a acoperit ochii. Prea multă lumină. Dar a zâmbit. Au reușit. Au supraviețuit și au menținut sigure materialele radioactive. Nicio scurgere, nicio contaminare. Datoria profesională îndeplinită până la capăt.

Astăzi, când laboratoarele cu materiale radioactive au sisteme multiple de siguranță, evacuare automată, comunicații prin satelit, structuri antisemnice certificate, este aproape imposibil să înțelegi că în martie 1977, șase cercetători au fost prinși 44 de ore la 10 metri sub pământ într-un laborator cu izotopi radioactivi, au menținut manual sistemele de siguranță pentru a preveni dezastrul nuclear, au supraviețuit cu un litru de apă pe zi, respirând aer din ce în ce mai rarefiat, la peste 30 de grade temperatură, așteptând să fie săpați prin trei etaje de clădire prăbușită.

Pentru că în martie 1977, când pământul s-a cutremurat și Institutul de Fizică s-a prăbușit, cei șase cercetători de la subsolul -2 nu au intrat în panică, nu și-au abandonat postul, nu au riscat scurgerea radioactivă. Au aplicat procedurile, au improvizat soluții tehnice, au raționat resursele vitale, au semnalizat ingenios poziția lor, și au așteptat 44 de ore în întuneric și căldură până când salvarea a pătruns prin beton, demonstrând că adevăratul profesionalism înseamnă să îți păstrezi responsabilitatea chiar și când viața ta depinde de a o abandona.

$$$

 În ianuarie 1980, turnul de apă principal al cartierului Nord din Ploieşti a înghețat complet din cauza unei avarii la sistemul de încălzire, blocând alimentarea cu apă pentru 23.000 de locuitori, iar echipa de 4 instalatori a fost nevoită să urce în turnul înghețat de 45 de metri înălțime și să lucreze 14 ore continuu la minus 18 grade înăuntru pentru a dezgheța manual 300 de tone de apă înghețată, în timp ce cartierul întreg rămânea fără apă potabilă.

Turnul de apă din cartierul Nord era o construcție masivă din beton și metal, înaltă de 45 de metri, cu un rezervor principal de 500 metri cubi la vârf. Construcție din anii '60, esențială pentru presiunea apei în cartier - 23.000 de locuitori depindeau de acest turn pentru apă curentă.

Sistemul funcționa simplu: apa era pompată sus în rezervor, de acolo gravitatea o distribuia în rețeaua cartierului. Pentru ca apa să nu înghețe iarna, rezervorul avea un sistem de încălzire electrică - rezistențe care mențineam temperatura deasupra punctului de îngheț.

Pe 12 ianuarie 1980, sistemul de încălzire a căzut. O defecțiune electrică, un releu ars, ceva banal. Dar în mijlocul iernii celei mai grele din ultimii ani, cu temperaturi de minus 25 de grade constante, defecțiunea banalală devine catastrofă.

În prima noapte fără încălzire, suprafața apei din rezervor a înghețat. În a doua noapte, stratul de gheață era de 10 centimetri. În a treia zi, rezervorul era înghețat solid - 300 de tone de apă transformate în blocuri de gheață.

Când pompa a încercat să pompeze apă în rezervorul înghețat, sistemul s-a blocat complet. Presiunea a căzut în toată rețeaua cartierului. La etajele superioare ale blocurilor, apa nu mai ajungea deloc. La etajele inferioare, doar un fir subțire de apă rece.

Pentru 23.000 de locuitori, aceasta însemna dezastru imediat. Fără apă la robinet. Fără apă pentru gătit, băut, spălat, toalete. În mijlocul iernii, când temperatura exterioară era minus 20 de grade.

Dispeceratul IAJP (Întreprinderea Județeană de Apă Ploiești) a primit sute de telefoane în prima oră. "Nu avem apă!" "Copiii sunt murdari!" "Cum tragem apa la toaletă?" Panica se instala rapid.

Soluția era clară dar imposibilă: trebuie dezghețat rezervorul. Dar cum dezgheți 300 de tone de apă înghețată, la 45 de metri înălțime, într-o structură metalică expusă la minus 20 de grade?

Maistrul Ion Dumitrescu, 52 de ani, șef de echipă instalatori, cu 30 de ani de experiență, a fost chemat urgent. "Ion, trebuie să urci în turn și să dezgheți rezervorul. Altfel, cartierul rămâne fără apă săptămâni întregi."

Ion a evaluat situația. A urcat până la rezervor pe scara metalică exterioară - 45 de metri, în vânt, la minus 20 de grade. Când a ajuns sus și a deschis trapă de acces, a văzut dezastrul: rezervorul transformat într-o grotă de gheață. Pereții acoperiți cu straturi groase de gheață. Suprafața complet solidă. Țevile de alimentare și distribuție blocate de gheață.

A coborât și a adunat echipa. "Avem nevoie de patru oameni. Urcăm cu echipament: lămpi cu gaz pentru topire, ciocane și vârste pentru spart gheața, găleți pentru îndepărtarea apei topite. Lucrăm sus până terminăm, oricât durează."

Echipa s-a format: Ion (52 ani), Vasile (45 ani), Gheorghe (38 ani) și Mihai (28 ani). Toți instalatori experimentați, toți înțelegând gravitatea situației.

Au urcat la ora 8 dimineața, 15 ianuarie. Fiecare cărând echipament greu pe scara metalică de 45 de metri. Lămpi cu gaz propan (10 kg fiecare). Ciocane grele. Vârste. Găleți. Franghii. Provizii pentru o zi - termoase cu ceai, sandvișuri, țuică pentru încălzit.

În rezervor, temperatura era minus 18 grade - mai cald decât afară pentru că structura bloca vântul, dar încă înghețat solid. Luminile lor de lucru arată amploarea problemei: un castel de gheață, frumos dar mortal pentru sistemul de apă.

Strategia era simplă dar epuizantă: topesc gheața cu lămpile cu gaz, apoi o sparg cu ciocane și vârste, apoi îndepărtează apa topită prin conducta de golire. Proces lent, fizic extenuant, periculos.

Primul pas: dezghețează conducta de golire pentru a avea unde să evacueze apa topită. Vasile s-a lăsat cu franghia în interiorul turnului, pe lângă țeavă, cu lampa cu gaz. A topit gheața metru cu metru, coborând pe țeavă. A durat 3 ore pentru a dezgheța 40 de metri de conductă.

În timp ce Vasile lucra la conductă, ceilalți trei au început să topească gheața de pe pereți rezervorului. Procesul era hipnotic și epuizant: ții lampa cu gaz lângă perete, gheața topește încet, apa curgând în jos, formând noi strategen de gheață dacă nu o îndepărtezi rapid.

După 4 ore de muncă, mâinile lui Ion erau amorțite de frig în ciuda mănușilor groase. Să lucrezi cu metal la minus 18 grade înseamnă că metalul "arde" pielea prin mănuși. Să respiri aer la minus 18 în interior înseamnă plămâni dureroși. Să stai în picioare pe suprafață de gheață înseamnă picioare înghețate în bocanci.

Au făcut pauză la prânz. S-au adunat în colțul cel mai adăpostit al rezervorului. Au băut ceai fierbinte din termoase. Au mâncat sandvișuri care erau deja semi-înghețate. Au băut câte o gură de țuică pentru căldură internă. Nimeni nu vorbea mult. Economiseau energia.

După pauză, au continuat. Strategia s-a schimbat. În loc să topească toată gheața (ar lua săptămâni), au decis să creeze un canal - să dezgheți un pasaj de la intrare la ieșire prin care apa să poată curge. Restul gheții se va topi treptat când vor reporni încălzirea.

Gheorghe a avut cea mai periculoasă sarcină: a coborât în interiorul rezervorului pe o scară improvizată, până la bază, unde conducta principală de alimentare intra în rezervor. Acolo, gheața era cel mai groasă - peste 30 de centimetri. A lucrat cu ciocanul pneumatic improvizat (alimentat de un compresor adus sus cu greu), spartând gheață, creând tunel.

Zgomotul ciocanului pneumatic în rezervorul metalic era asurzitor. Reverberația metalului amplifica fiecare lovitură. După o oră de lucru cu ciocanul, Gheorghe avea timpane dureroase și mâinile complet amorțite de vibrații.

În jurul orei 16, întunericul venea. Au aprins lampi de lucru pe baterii. Lucrau acum în lumină artificială, în frig, în zgomot, în epuizare. Dar nu puteau opri. Jos, 23.000 de oameni așteptau apa.

La ora 18, au avut primul success. Un jet subțire de apă a început să curgă prin canalul pe care îl deschiseseră. Nu mult, dar era ceva. Au anunțat prin radio la dispecerat. "Avem flux! Mic, dar existent! Continuăm să lărgim!"

Vestea s-a răspândit în cartier. Oamenii au deschis robinetele. După 6 zile fără apă, un fir subțire de apă rece a început să curgă. Nu suficient pentru dușuri, dar suficient pentru a umple oale, găleți, a bea, a găti.

Dar echipa nu a oprit. Trebuiau să lărgească canalul, să permită flux maxim. Au lucrat încă 6 ore, până la miezul nopții, topind, spartând, evacuând gheață.

La ora 22, Mihai a leșinat. Epuizare combinată cu hipotermie ușoară. Au fost nevoiți să îl coboare urgent pe scara exterioară - o descensiune periculoasă în întuneric, cu un om semi-conștient. L-au coborât în 40 de minute, legat în frânghii, susținut de Vasile.

Jos, ambulanța l-a preluat. Hipotermie moderată, epuizare severă. Dar va fi bine. Echipa a rămas trei sus - Ion, Vasile și Gheorghe.

Au continuat până la 2 noaptea. La acea oră, fluxul de apă era deja 60% din capacitatea normală. Suficient pentru ca cartierul să aibă apă la toate etajele.

Au coborât în final, după 14 ore de muncă continuă la 45 de metri înălțime, la minus 18 grade, în condiții imposibile. Când Ion a atins pământul, picioarele nu l-au mai ținut. S-a prăbușit pe loc. Colegii l-au ridicat, l-au dus la ambulanță.

Bilanțul: patru instalatori, 14 ore de muncă extremă. Unul spitalizat cu hipotermie moderată. Toți cu degerături la mâini și picioare. Dar misiunea îndeplinită - cartierul Nord avea din nou apă.

În zilele următoare, cu rezervorul parțial funcțional și încălzirea reparată, gheața rămasă s-a topit treptat. După o săptămână, sistemul funcționa 100%.

Ion Dumitrescu a fost decorat de Primărie pentru curaj civic. Dar el a refuzat ceremonia. "Am făcut ce trebuia făcut. 23.000 de oameni aveau nevoie de apă. Cineva trebuia să urce acolo."

Astăzi, când turnurile de apă au sisteme automate de încălzire cu backup, când senzori detectează îngheț înainte să devină problemă, când instalatorii au echipament modern de protecție termică și platforme de lucru sigure, este aproape imposibil să înțelegi că în ianuarie 1980, patru oameni au urcat 45 de metri pe o scară metalică în ger, au intrat într-un rezervor înghețat și au lucrat 14 ore cu lămpi cu gaz și ciocane pentru a dezgheța manual 300 de tone de apă, salvând alimentarea cu apă a unui cartier întreg.

Pentru că în ianuarie 1980, când turnul de apă din cartierul Nord s-a înghețat și 23.000 de oameni au rămas fără apă în mijlocul iernii, Ion Dumitrescu și echipa sa nu au așteptat soluții miraculoase sau echipament sofisticat. Au urcat în turn, au intrat în grotă de gheață, au muncit până la limita epuizării și hipotermiei, și au dezghețat rezervorul cu mijloace primitive dar eficiente, demonstrând că adevăratul profesionalism înseamnă să faci ce trebuie făcut, indiferent cât de imposibil pare sau cât de mult te costă personal.

$$$

 În martie 1983, o excursie școlară cu 28 de elevi de clasa a IX-a și doi profesori de la Liceul Tehnic Brașov s-a transformat în coșmar când un viscol brusc i-a prins pe munte la 1600 de metri altitudine, iar grupul a supraviețuit 52 de ore săpând o peșteră în zăpadă și înghesuindu-se înăuntru, în timp ce temperaturile coborau la minus 28 de grade și visibilitatea era zero.

Excursia fusese planificată de săptămâni. Profesorul de educație fizică, Mihai Popescu, 38 de ani, alpinist experimentat, organizase o ieșire de primăvară în Munții Făgăraș. Traseu simplu: de la Cabana Bâlea Lac până la Vârful Moldoveanu și înapoi, două zile. Nimic periculos pentru tineri de 15-16 ani pregătiți fizic.

Pe 18 martie, grupul de 28 de elevi și doi profesori - Mihai Popescu și profesoara de biologie Elena Ionescu, 32 de ani - au plecat din Brașov cu autobuzul. Au ajuns la Cabana Bâlea Lac la ora 10 dimineața. Vremea părea perfectă: soare, cer senin, temperatură de plus 5 grade la cabană.

Au pornit pe traseu la ora 11. Rucsacuri ușoare - o zi de mâncare, sticle de apă, haine de schimb, echipament minimal. Planul era să ajungă la o cabană mai sus unde vor dormi, apoi a doua zi să urce pe Moldoveanu și să coboare.

Primele trei ore au mers excelent. Elevii erau entuziasmați, cântau, glumeau. Urcau cu viteză bună. La ora 14, au ajuns la aproximativ 1600 de metri altitudine. Încă mai aveau o oră până la cabană.

Apoi, în 20 de minute, vremea s-a schimbat radical. Nori negri au apărut din nicăieri. Vântul s-a intensificat brusc. Temperatura a scăzut cu 15 grade aproape instantaneu. Și a început să ningă - nu ninsoare normală, ci viscol adevărat.

Profesor Popescu a știut imediat că au probleme. Viscolul de primăvară în Făgăraș este mortal. Se formează rapid, e violent, poate dura zile. Și ei erau la 1600 de metri, la o oră de cabană, cu 28 de copii de 15 ani.

A luat decizia: "Ne întoarcem! Acum! Toată lumea rămâne în grup, nimeni nu se îndepărtează!" Au început să coboare rapid, dar viscolul se intensifica. În 10 minute, vizibilitatea scăzuse la doi metri. Zăpada bătea orizontal, vântul atingea rafale de 80 km/h.

Profesorul mergea în față, încercând să găsească traseul. Dar în viscol, toate reperele dispar. Stâncile arată la fel. Zăpada acoperă totul. După 30 de minute de coborâre, a realizat că nu mai știe unde sunt. S-au abătut de pe traseu. Erau pierduți în viscol.

A oprit grupul. "Ne oprim! Nu mai mergem înainte! Riscăm să cădem în prăpastie!" Dar asta însemna să stea în mijlocul viscolului, la 1600 de metri, fără adăpost, cu temperatură coborând rapid.

Elevii au început să intre în panică. Unele fete plângeau. Băieții încercau să pară curajoși, dar teama le era vizibilă în ochi. Temperatura era deja minus 10 și continua să scadă. Vântul pătrundea prin haine, înghețând orice.

Profesoara Elena a avut ideea. "Trebuie să ne facem adăpost! Să săpăm în zăpadă!" Profesorul Mihai a fost de acord. Au găsit un troian mare, acumulat lângă niște stânci. "Săpăm aici! Băieții cei mai mari, veniți cu mine! Restul, rămâneți grupați!"

Au început să sape cu mâinile goale, cu lopețele improvizate din valize, cu orice. Zăpada era densă, grea. Săpau și viscolul acoperea din nou ceea ce săpaseră. Dar continuau, disperați.

După o oră de muncă, au creat o peșteră rudimentară. Doi metri adâncime, trei metri lățime, 1,5 metri înălțime. Suficient mare pentru toți 30 să încapă înghesuiți. Au intrat toți înăuntru, astupând intrarea cu rucsacuri pentru a opri vântul.

În peșteră, era întunecos și înghesuit, dar mult mai cald decât afară. Căldura corpurilor începea să încălzească spațiul. Temperatura în peșteră a urcat la minus 2 grade. Afară era deja minus 20.

Dar erau complet izolați. Nimeni nu știa unde sunt. Viscolul continua să rage afară. Nu aveau modalitate de a comunica - telefoanele mobile nu existau în 1983. Radiotelefonul profesorului avea baterii moarte, uitaseră să le încarce înainte de plecare.

Prima noapte în peșteră a fost coșmar. Treizeci de oameni înghesuiți într-un spațiu pentru 15. Stăteau unii peste alții, copiii în mijloc pentru căldură, adulții la margini. Nimeni nu putea dormi. Poziția era insuportabilă. Dar dacă ieșeau afară, mureau în câteva ore.

Mâncarea era puțină. Fiecare elev avea câteva sandvișuri, ciocolată, mere. Au făcut inventar. Împărțit la 30 de persoane, aveau mâncare pentru maximum 2 zile cu rații severe. Apa era mai puțin problemă - puteau topi zăpadă.

Dimineața zilei a doua, viscolul continua. Profesorul Mihai a ieșit pentru recunoaștere. În 5 minute afară, și-a înghețat fața. Vizibilitate zero. Vânt de 100 km/h. Imposibil de coborât. Au rămas în peșteră.

Au organizat rutina. Fiecare trei ore, doi băieți mari ieșeau să verifice intrarea, să o curețe de zăpadă (altfel riscau să fie îngropați vii), să aducă zăpadă proaspătă pentru apă. Schimburi de 10 minute maxim afară, apoi înapoi în peșteră.

Au cântat pentru a-și menține moralul. Profesoara Elena i-a pus să recite poezii. Orice pentru a ocupa mintea, pentru a nu cădea în panică. Unii elevi au început să plângă, dorind să își vadă părinții. Profesorii îi asigurau: "Vom ieși de aici. Viscolul se termină. Salvarea vine."

Dar nu credeau cu adevărat. În Făgăraș, viscolurile de primăvară pot dura 5-7 zile. Ei aveau mâncare pentru 2 zile. Și nimeni nu știa exact unde sunt.

La școală și acasă, panica era totală. Grupul trebuia să se întoarcă pe 19 martie seara. Nu s-au întors. Pe 20 martie dimineața, familiile au alertat autoritățile. Salvamontul a fost mobilizat imediat, dar nu puteau ieși în viscol. Era sinucidere. Trebuiau să aștepte o geană în vreme.

În peșteră, a doua noapte a fost mai grea. Mâncarea se terminase aproape complet. Rămăseseră câteva bucăți de pâine și ciocolată. Le-au împărțit dimineața: o bucățică de ciocolată per persoană. Atât.

Unii elevi au început să aibă hipotermie ușoară. Tremurau continuu, chiar și înăuntru. Profesorii i-au pus în mijlocul grupului, înveliți de ceilalți copii. Dar resursele de căldură se epuizau. După două nopți fără somn real, fără mâncare suficientă, corpurile cedau.

Andrei, un băiat de 15 ani, a început să hipe halucinații în a treia zi. Vorbea despre cum merge acasă, despre cum vede mama lui. Colegii l-au ținut forțat în interior, l-au frecat pentru circulație. Dar semnele erau clare: epuizarea și hipotermia provocau deteriorare mentală.

În dimineața zilei a treia, 21 martie, viscolul în final a slăbit. Vântul scăzuse la 40-50 km/h. Încă foarte periculos, dar nu mai era imposibil. Vizibilitatea crescuse la 20-30 metri.

Profesor Popescu a luat cea mai grea decizie din viața lui. "Mergem acum. Dacă mai așteptăm, unii copii nu vor mai avea putere să meargă. Riscăm viscolul să revină, dar riscăm mai mult să așteptăm."

Au ieșit din peșteră. Treizeci de oameni epuizați, înfometați, înghețați. Au început să coboare, ținindu-se unul de altul, formând un lanț uman pentru a nu se pierde în vizibilitatea redusă.

Coborârea a fost un coșmar. Zăpada proaspătă era de un metru. Copiii cei mici se scufundau până la piept. Băieții mai mari deschideau drum, trecând prin zăpadă, creând cărare pentru ceilalți. Profesor Popescu mergea în față, verificând traseul. Profesoara Elena în spate, asigurându-se că nimeni nu rămâne în urmă.

După trei ore de coborâre epuizantă, au auzit un zgomot. Un elicopter! Salvamontul patrula zona, căutându-i. Profesorul a scos o pelerină roșie din rucsac și a agitat-o. Elicopterul i-a văzut.

Dar elicopterul nu putea ateriza. Zăpada și vântul erau încă prea periculoase. A survolat, a transmis poziția lor echipelor terestre, apoi a plecat.

Știau acum că salvarea vine. Dar trebuiau să continue să coboare, să ajungă la o zonă unde poate ateriza elicopterul sau unde echipele pot ajunge.

După încă două ore, au dat de o echipă de salvamontisti care urcau spre ei. Opt bărbați, cu echipament complet, cu носițe, cu pături termice, cu termoase cu ceai fierbinte.

Când primul elev a primit cana cu ceai cald, a plâns de ușurare. Toți au plâns. Profesorii, elevii, chiar salvamontiștii duri. Era finalizare după 52 de ore de coșmar.

Au fost coborâți la cabană pe picioare cei care puteau merge, pe носițe cei care nu mai aveau putere. Toți cei 30 au ajuns în siguranță. Nouă elevi au fost transportați la spital cu hipotermie moderată. Andrei, cel cu halucinații, a fost spitalizat trei zile. Dar toți au supraviețuit.

Ancheta ulterioară a fost critică cu profesorii. De ce au plecat fără radio funcțional? De ce nu au verificat prognoza meteo mai atent? De ce au continuat când vremea se schimbase?

Dar elevii i-au apărat. "Ne-au salvat viața. Fără peștera săpată, muream toți. Fără organizarea lor, am fi intrat în panică și am fi murit. Ne-au ținut în viață 52 de ore prin disciplină, calm și curaj."

Astăzi, când excursiile școlare sunt strict reglementate, când există GPS, telefoane satelit, prognoze meteo precise, când nimeni nu pleacă pe munte fără echipament complet de urgență, este aproape imposibil să înțelegi că în martie 1983, 28 de copii de 15 ani și doi profesori au supraviețuit 52 de ore într-o peșteră săpată în zăpadă, la 1600 de metri altitudine, în viscol cu minus 28 de grade, cu mâncare pentru jumătate de zi și fără nicio modalitate de a chema ajutor.

Pentru că în martie 1983, când viscolul i-a prins pe munte și i-a izolat complet de lume, cei 30 nu au cedat panicii. Au săpat adăpost, au raționat resursele, au rămas disciplinați, s-au încălzit unii pe alții, și au așteptat 52 de ore până când vremea a permis evadarea - o coborâre disperată prin metru de zăpadă proaspătă, până când în final salvamontul i-a găsit și i-a dus în siguranță.