$$$

 LAWRENCE FERLINGHETTI

Lawrence Ferlinghetti s-a născut în Yonkers, New York, pe 24 martie 1919. După ce și-a petrecut copilăria în Franța, a obținut licența de la Universitatea din Carolina de Nord, un master de la Universitatea Columbia și un doctorat de la Sorbona.

Ferlinghetti este autorul a peste treizeci de cărți de poezie, printre care Poetry as Insurgent Art (New Directions, 2007); Americus, Book I (New Directions, 2004); A Far Rockaway of the Heart (New Directions, 1997); și A Coney Island of the Mind (New Directions, 1958). A tradus operele mai multor poeți, printre care Nicanor Parra, Jacques Prevert și Pier Paolo Pasolini . Pe lângă poezie, este și autorul a peste opt piese de teatru și trei romane, printre care Little Boy: A Novel (Doubleday, 2019); Love in the Days of Rage (Overlook, 1988); și Her (New Directions, 1966).

În 1953, Ferlinghetti și Peter Martin au deschis Librăria City Lights în San Francisco, contribuind la susținerea revistei lor, City Lights . Doi ani mai târziu, au lansat City Lights Publishers, o companie de publicare a cărților, care a contribuit la lansarea carierelor multor poeți alternativi locali și internaționali. În 1956, Ferlinghetti a publicat cartea lui Allen Ginsberg, Howl and Other Poems , ceea ce a dus la arestarea sa de către Poliția din San Francisco pentru publicarea de „opere obscene” și la un proces ulterior care a atras atenția internațională. În final, judecătorul a concluzionat că „Howl” avea „o oarecare importanță socială răscumpărătoare” și „nu era obscen”; Ferlinghetti a prevalat. City Lights a devenit cunoscută ca inima mișcării Beat , care i-a inclus și pe scriitorii Kenneth Rexroth , Gary Snyder și Jack Kerouac .

Despre opera sa, critica Barbara Berman a scris: „Ferlinghetti este un tonic pentru o lume însetată de indignarea iubitoare și respectul energic care au ajutat la reaprinderea și susținerea inițiativei cetățeniei alimentate de bardi”.

În 1994, San Francisco a redenumit o stradă în onoarea lui Ferlinghetti, iar în 1998, a fost numit primul poet laureat al orașului San Francisco. A primit numeroase premii și distincții internaționale, inclusiv Premiul Ivan Sandrof al Cercului Național al Criticilor de Carte pentru Contribuție la Artele și Literele Americane, Medalia Memorială Robert Frost și Premiul Literarian al Fundației Naționale a Cărții, acordat pentru „servicii remarcabile aduse comunității literare americane”, printre altele. În 2003, a fost ales membru al Academiei Americane de Arte și Litere, iar în 2007, a fost numit Comandor al Ordinului Francez al Artelor și Literelor.

Lawrence Ferlinghetti a murit pe 22 februarie 2021, la San Francisco.  

1.

Departe peste un port

cu şubrede case

printre fumegătoarele charley noble

ale unui acoperiş cu velatură şi sfori de rufe

o femeie lipeşte pânze

peste vânt

atârnându-şi cearşafurile de dimineaţă

cu cârlige de lemn

O minunat animal

sânii ei aproape goi

aruncă umbre provocatoare

când se întinde

pentru a atârna în sfârşit ultimul dintre

atât de albele curăţate păcate

dar este umed amoros

şi o învăluie

agăţându-se de pielea ei

Aşa prinsă cu braţele ridicate

îşi dă capul pe spate

chicotind

şi cu gesturi instinctive

îşi flutură părul auriu

în timp ce în spaţiile marine inaccesibile

între giulgiurile albe întinse

se disting vapoarele luminoase

spre lumea cealaltă

3.

Dincolo de timp Praxiteles

lovea cu un topor de aur

prefăcând în piatră

idealurile sale de alabastru

rostind tot

lexicul sculptorului

în silabe vizibile

A turnat copaci de bronz

a pietrificat un cameleon

a făcut porumbei de piatră

să zboare

Şublerele sale măsurau poduri

şi iubiţi

şi alţi supraoameni

pe care i-a prins pe calea lor prăfuită

spre moartea

Pe care nu au mai atins-o

Aproape că încă le poţi vedea

respiraţia

Ochii lor de piatră care se holbează

prin trei mii de ani

ne alină fricile de a îmbătrâni

deşi Praxiteles însuşi

zăcea mort la douăzeci şi opt de ani

pentru că sculptura nu este pentru

tineri

cum a spus

mai târziu

Constantin Brâncuşi

13.

Era un chip pe care întunericul îl putea ucide

într-o clipită

uşor de rănit

de râset sau lumină

„Noaptea gândim diferit“

mi-a spus odată

întinsă molatic

Citând din Cocteau

„Simt că am un înger în mine“ zicea

„pe care îl şochez constant“

Apoi zâmbea şi privea agale

aprinzându-mi o ţigară

suspină şi se ridică

şi întinzându-şi

dulcea anatomie

a lăsat să-i cadă un ciorap

20.

Camaradul acela din tren care insista

să jucăm blackjack

avea dinţi care se iveau

precum farurile pe o coastă stâncoasă

dar

nu avea ochi pentru

amurgul licărind în trecut

caii gonind tăcut

prin livezi

cârdurile de păsări

aruncate în cer

şi fluturii de ieri

care se zbenguiau

în mintea mea

27.

dulce şi deosebită ciocârlia

care cântă la poarta părăsită

şi totuşi câte

sălbăticiuni

câţi nebuni

în boschetele oraşelor

Hölderlin

în turnul său de piatră

sau în cabana din natură

la Tübingen

sau apoi Rimbaud şi

„Coşmarul şi logica“

un sofism al nebuniei

Dar avem şi noi unul mai recent

care de asemenea şi-a asumat în mod fatal

că o legătură directă

există între

limbaj şi realitate

cuvânt şi lume

ceea ce e ridicol

dacă mă întrebaţi pe mine

Şi eu am băut şi am văzut

păianjenul

(Lawrence Ferlinghetti, Pictures of the gone world (City Lights Books, San Francisco, 1955/ 1969))

$$3

 LĂCUSTĂ VODĂ ȘI PAPURĂ ÎMPĂRAT

Mai țineți minte „Sânziana și Pepelea”, basmul lui Vasile Alecsandri ? Printre personaje s-au strecurat cel puțin două, cât se poate de reale, pe care bardul de la Mircești le-a cules din folclorul moldovenesc. Este vorba despe Lacustă Vodă și Papură Împărat.

 

Au existat Lăcustă Vodă și Papură Vodă?

 

Se pare că da, numai că nu acesta era numele lor autentic. Ca toți domitorii mai puțin îndrăgiți de cronicari, boierime, ori popor și aceștia s-au ales cu niște porecle mai mult sau mai puțin meritate. Lăcustă Vodă, sau Ștefan Lăcustă (1538-1540) era un nepot al lui Ștefan cel Mare și este primul domnitor impus la Suceava de turci. Înscăunarea sa se produce în 1538 dupa expediția sultanului împotriva lui Petru Rareș. Nu va rezista multă vreme datorită unui complex de factori. Pe de-o parte nu beneficiază de sprijin intern fiind văzut ca omul turcilor. Pedepsește cu asprime pe cei ce i se împotrivesc, nereușind să ajungă la un compromis cu marea boierime. Din punct de vedere economic Moldova este lovită de o invazie a lăcustelor între 1539-1544. Verile sunt în această perioadă deosebit de călduroase și de secetoase. Lăcustele văzute ca o pedeaps divină pustiau totul în cale, acoperind soarele și distrugând culturile cerealiere. Pe plan extern Moldova îți știrbește mult prestigiul și independența prin cedarea Bugeacului. În viziunea contemporanilor singurul vinovat nu poate să fie decât domnitorul care primește porecla de Lăcustă. Sigur că odată cu lăcustele vine și o foamete cumplită consemnată și ea de cronicarii Macarie, Ureche și mai târziu de Radu Popescu. La 1540 un complot boieresc a pus capăt scurtei domnii a lui Ștefan Lăcustă, acesta fiind asasinat.

Cine nu a auzit de Papură Vodă?

„Țara lui Papură Vodă” este o expresie cu sens peiorativ des folosită și desemnează un teritoriu în care domnește haosul și în care se poate orice. Papură Vodă este porecla dată fiului lui Vasile Lupu, pe nume Ștefăniță Lupu. Papură Vodă cum aveau să-l numească inamicii avea doar 18 ani și 10 luni dar arăta ca un copil. Era pirpiriu datorită greutăților îndurate în cei cinci ani in captivitate, petrecuți în castelul din Buciulești de pe valea Bistriței. De aceea apare și numele său diminutivizat din Ștefan în Ștefăniță. Dupa ce logofătul Gheorghe Ștefan îl detronase pe tatăl său în 1653, Ștefăniță și mama fuseseră întemnițatț. Abia după urcarea pe tron a lui Gheorghe Ghica, viitorul domn a fost eliberat și trimis la Istambul. Ștefăniță Lupu ajunge pe tronul Moldovei susținut de marele vizir Mehmet Koprulu în 1659. Episodul venirii sale în țară este descris de Miron Costin: „Înțelegându Ștefăniță-vodă că trece Constantin-vodă Nistrul la Soroca, au ieșit la Coiceni cu oastea sa ș-au pus tabăra acolea, însa oastea era pre puțină, că țara într-aceia foamete era într-acela anu, <=1659>, cât mânca oamenii papură uscată, în loc de pâine, măcinându-o uscată. Și de pe aceia foamete porecliia și pre Ștefăniță-vodă, de-i dzicea Papură-vodă. Că vremile și voia lui Dumnedzău nu sunt ăn voia domnilor”.

În acea perioadă bântuie o ciumă și o foamete teribilă că populația se hrănea cu pâine de ransă (coajă de copac) și papură. Radu Popescu scrie despre el că atunci „când ieșea la plimbări punea pă boiari pă caii lui cei turcești și, ieșind la câmpu, le lua frâiele și le da câmpia… Mulți au avut primejdii de moarte”. Același episod îl redă și Neculce și vedem astfel că pe Ștefăniță nu-l prea aveau la inimă nici boierii și pare-se că nici țara lovită de sărcie și boli. Despre sfârșitul prematur, în 1661, al lui Papură Vodă scrie tot Radu Popescu care vine cu ipoteza că ar fi fost și el ucis de boieri. După alții, Ștefăniță ar fi murit de ciuma care devastase Moldova, în timp ce alți cronicari și istorici, între care și Iorga sunt de părere că l-a răpus tifosul.

Cu siguranță că nici Lăcustă Vodă, nici Papură Vodă nu au fost cei mai răi domnitori ai Moldovei. Din păcate pentru ei, au domnit prea puțin și au avut neșansa ca poporul să asocieze în mod nedrept, calamitățile naturale cu numele lor.

$$$

 “M-am împăcat cu figura mea după ce a fost lansat filmul – "LA PISCINE"..... Aveam 33 de ani..... Atunci mi-am dat seama că am vârsta lui HRISTOS, sufletul unui samurai și fața unui aventurier amoros – ăsta e darul și blestemul meu.”

ALAIN DELON fără studii în actorie, legendarul francez a devenit simbolul unei generații, una dintre cele mai importante figuri din istoria cinematografului francez și visul tuturor femeilor din lume.

DELON a trăit întotdeauna așa cum a vrut, fără să-și ascundă viciile – iubea banii, alcoolul, armele și, desigur, femeile. El a fost mereu înconjurat de femei focoase, înflăcărate și talentate. Dacă una dispărea din viața agitată a lui, alta îi lua imediat locul.

Deși este considerat un etalon al frumuseții masculine, DELON a fost întotdeauna foarte negativ în ceea ce privește chirurgia plastică și rămâne negativ până în ziua de azi. Delon la 85 de ani și spunea că atins a doua frumusețe.

“Nu există nimic mai stupid decât tinerețea falsă. Urăsc falsitatea. Și chiar dacă vei reuși să te minți pe sine, pe restul nu vei face decât să-i amuzi.”

O poziție demnă de admirat, deoarece, cu vârsta, actorul a avut de pierdut. În tinerețe a fost nevoie de mult timp și efort până regizorii au început să-i ia în serios talentul de actor dramatic. Unii regizori considerau că Delon este prea frumos pentru marile ecrane. Cineaștilor le era teamă că spectatorii pur și simplu nu-l vor percepe ca pe un om real și filmul își va pierde încărcătura dramatică.

“Am avut nevoie de un deceniu ca să le demonstrez tuturor că sunt actor și nu doar un băiat cu chipul frumos. A fost o bătălie grea, dar am ieșit învingător și sunt mândru de mine”....spunea ALAIN.....

DELON era un magnet pentru femei, bârfe și neplăceri.... Însuși actorul spunea că cel mai bine se pricepe la jucat roluri, la făcut copii și la intrat în buclucuri.

“Povestea vieții mele este atât de incredibilă, încât nici un jurnalist nu ar putea să o descrie”, spunea despre sine cel mai modest actor european.

Odată a fost la un pas să ajungă la închisoare. El a fost acuzat de participare la orgii și a ajuns pe banca de acuzați ca potențial complice la uciderea gărzii sale de corp. De altfel, actorul nu se făcea vinovat de nimic grav, dar a scăpat de probleme serioase grație președintelui CHARLES de GAULLE, care a rostit în sala de judecată că FRANȚA are un singur ALAIN DELON și trebuie să avem grijă de el.

Din cauza stării de sănătate, el nu a mai apărut pe marile ecrane din 2008, când l-a interpretat pe IULIUS CEZAR în filmul de comedie ASTERIX la jocurile olimpice. IULIUS CEZAR a apărut în ipostaza unui narcis înfumurat, misogin, cu o atitudine indiferentă față de propriul fiu și o admirație patologică față de propriu corp. Cu alte cuvinte, pe lângă talent, charismă și frumusețe, ALAIN DELON avea și un simț inedit al autoironiei.....

“Și atunci banii stăteau în capul mesei. Dar mai erau niște lucruri în afară de bani. Niște valori. Astăzi nu mai există astfel de lucruri.

 M-am săturat de această modernitate și, când va veni vremea, voi părăsi această lume fără regret.....aveau sa fie printre ultimile declarații publice ale marelui DELON.....

N.8 noiembrie 1935-d.18 august 2024....

$$_

 “Mama și tata se uitau la televizor, când mama a spus: "Sunt obosită, e târziu, mă duc să mă culc”.

Înainte de a pleca, a înmuiat năutul, a scos carnea din congelator pentru cina a doua zi, a verificat dacă sunt suficiente cereale, a umplut borcanul de zahăr, a pus masa de mic dejun cu farfurii și linguri și a pregătit cafetiera.

A scos rufele umede din mașina de spălat și a cusut un nasture.

A adunat jucăriile împrăștiate, a pus telefonul la încărcat.

A udat plantele, a legat sacul de gunoi și a întins un prosop.

S-a dus în camera ei să-i scrie profesorului un bilet, a luat bani pentru excursia copilului și a luat o carte care fusese lăsată sub scaun.

Mama s-a spălat apoi pe față, și-a pus cremă și s-a spălat pe dinți.

Tata a strigat: "Nu te duceai la culcare?”

"Ma duc”, a răspuns ea.

A umplut vasul câinelui cu apă, a încuiat ușa și a stins lumina din hol.

S-a uitat la copii, a pus alarma, a pregătit hainele pentru ziua următoare și a rearanjat rapid suportul pentru pantofi.

A adaugat trei lucruri la lista de sarcini urgente.

A stins luminile și a luat un tricou și șosetele de pe podea, așezându-le în coșul de rufe.

În acel moment, tata a oprit televizorul și a anunțat: "Mă duc să dorm!” Și a făcut-o, fără să se mai gândească.

Nimic extraordinar?

De ce femeile trăiesc mai mult?

Pentru că sunt făcute pentru călătorii lungi, au prea multe lucruri de făcut.

Acest mesaj este pentru femeile extraordinare care merită să fie apreciate și pentru acei bărbați suficient de înțelepți pentru a le aprecia…”

Sursa: Internet

$$$

 Ca să nu uitați, iar dacă ați uitat, să vă reamintiți...

Lista marfurilor pe care Romania se obliga sa le plateasca in contul datoriei de razboi catre URSS...

Conventia Sovieto-Romana din 16 ianuarie 1945 prevedea ca Romania sa le dea rusilor:

– 1,7 milioane de tone petrol in anul 1945,

– 1,6 milioane de tone in 1946,

– 277.000 tone de porumb la pretul de 22 dolari/tona,

– 370.000 tone de grau la pretul de 24,75 dolari/tona,

– 35.000 tone de orz la 21 dolari/tona,

– 100.000 de porci la 138 dolari/tona,

– 500.000 de oi la 62 dolari/tona,

– 200.000 de boi la 83 dolari/tona,

– 190.000 de cai la 157 dolari/bucata dupa cum urmeaza: 20.000 de cai in anul 1945, 30.000 de cai in 1946 si 140.000 de cai in perioada 1947-1950,

– 1.967.000 metri cubi de lemn (pretul lemnului rotund era 5 dolari/metru cub, iar al celui rasinos 11 dolari/metru cub),

– 490 locomotive la 0,45 dolari/kg,

– 6.000 vagoane la 0,1775 dolari/kg,

– 1.200 vagoane cisterna la 0,1775 dolari/kg,

– vasul de linie de pasageri Basarabia” la pretul de 1,462 milioane de dolari,

– nava mixta de pasageri si marfa „Alba Iulia” la pretul de 255.000 dolari,

– doua remorchere evaluate in total la 120.000 dolari,

– un doc plutitor evaluat la 850.000 dolari,

– 160 vase fluviale uzate evaluate in total la 5,5 milioane de dolari,

– 167 nave fluviale noi evaluate in total la 11 milioane de dolari,

– nave de dragaj si nave elevator,

– laminorul ultramodern de 14 toli de la uzina „Malaxa” evaluat la 2,46 milioane dolari,

– utilaje pentru industria petroliera evaluate la 20 milioane de dolari (pompe de foraj, sape, mufe etc.),

– masini-unelte in valoare de 4 milioane de dolari,

– un turbogenerator luat de la uzine din Fieni,

– patru masini Fourcault,

– bare de fier si tagle in valoare de 524.000 dolari.

Datele de mai sus, prezente in Stenogramele sedintelor Consiliului de Ministri din Guvernarea generalului Nicolae Radescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945), au fost publicate de istoricul militar Petre Opris in cartea „Armata, spionaj si economie in Romania (1945-1991)“.

Sursa: net

$$$

 "Cine nu putea să meargă, ră­nit, degerat, bolnav, era împuşcat pe loc cu pistolul mitralieră ce atârna de gâtul fiecărui ceasovoi."

"Tabloul ăsta nu-mi iese din minte. Aşa de sinistru, mormane de morţi peste tot. Eram tânăr sublocotenent de rezervă, promoţia 1941, regimentul 22 Infanterie Târgovişte. După un marş obositor, de circa 600-700 km, pe un drum de stepă şi căldură înăbuşitoare, am ocupat o poziţie pe linia I a frontului la Don, în sectorul Serafimovici – Kletkaia, în noaptea de 14-15 septembrie schimbând o unitate germană. 

Ziua cea mare, de care ne temeam, şi care marca în­ce-putul marii ofensive sovietice, a fost pe 19 noiembrie 1942, ora 7 di­mi­neaţa, printr-un puternic bombardament de artilerie de circa 1 h, de aveam senzaţia că plutesc în norii de praf şi ceaţă ce se lăsase. Trăiam momente de groază, fierbea şi clocotea pământul. Ostaşii întinşi pe fundul tranşeelor se rugau.

Nu după mult timp vedem în faţa plutonului trei tancuri grele ruseşti, ca nişte monştri de oţel, apropiin­du-se de reţelele noastre. Ne-a îngheţat inima la toţi. Însă, în loc să înainteze în poziţia noastră, virează la stânga, culcând reţelele de sârmă ghimpată, pentru a uşura intrarea trupelor în dispozitivul nostru. Şenilele tancu­rilor de la exploziile minelor antitanc, plantate de nemţi în reţelele de sârmă, se rupeau fără ca noi să fi ştiut. Namilele se învârteau pe loc, pe o singură şenilă, fără să mai poată înainta. O explozie de bucurie ne-a însufleţit. Dar, deodată, vedem înălţându-se din poziţia inamică o rachetă cu mai multe umbreluţe co­lorate dife­rit. Era semnalul pornirii la atac a infanteriei ruseşti.

Din cauza ceţii, vederea ne era limitată, dar auzeam o larmă de nedescris din poziţia inamicului. 

Peste puţin timp îi zărim pe ostaşii ruşi, hăulind cât îi ţinea gura cântece de stepă, strigând cu vocea răguşită de la băutură: UHA, UHA, UHA! Eram fără muniţie, fără alimente, nemâncaţi de şase zile, fără posibi­litatea aprovizionării pe calea aerului din cauza ceţii care încă persista în întreaga regiune a Donului şi, astfel, în noaptea de 24 spre 25 noiembrie am capitulat.

Eram circa 100.000 de oameni, iar ruşii au început să ne grupeze pe co­loane de prizonieri. 

Ne-au luat în pri­mire ceasovoii (soldaţi sovietici) se­ver instruiţi de ofiţeri NKVD, care nu aveau voie să lase pe nimeni în urmă. Cine nu putea să meargă, ră­nit, degerat, bolnav, era împuşcat pe loc cu pistolul mitralieră ce atârna de gâtul fiecărui ceasovoi. 

Aşa s-a desfăşurat calvarul coloanelor de cap­­tivi de război, pe timp de iarnă grea rusească, spre lagărele de tristă amintire din URSS. Lagăre unde fri­gul, foamea, păduchii, tifosul, distro­fia, casexia, muncile inumane au fă­cut ca majoritatea dintre noi, din la­gă­rul Oranki-Manastarka, să îşi gă­seas­că odihna de veci, cu gândul acasă.

Lagărul Oranki era aproape de Munţii Urali. Până în lagăr am mers mai mult pe jos. Ziua mergeam, iar noaptea dormeam în câmp. 

Eu împreună cu alţi 200 de ostaşi nu am plecat în primele zile, sperând într-un miracol, că va veni contraofensiva să ne elibereze. Dar nu a venit. 

Am por­nit înspre Oranki, iar drumul pe care mergeam era presărat de morţi. A fost un noroc, într-un fel, pentru că ruşii ne lăsau să ne aprovizionăm cu pături, cu bocanci. 

Până să ajun­gem în locul de dormit, tăiam la mij­loc păturile şi le băgam pe cap, iar pes­te ele puneam foile de cort. 

Seara ne adunam câte patru, spate în spate, şi aşa dormeam. De multe ori, dimineaţa, găseai câte un mort din ăia patru. 

Crăciunul lui ’42 l-am pe­tre­cut într-un sat mare, Libidiansk. Aici, pereţii şi tavanul erau negură de păduchi, a dat şi tifosul în noi.

 În cele din urmă, ne-au îmbarcat într-un tren, ne-au încuiat bine şi nu ne dădeau apă şi mâncare decât atunci când le venea cheful. Comandantul trenului era un ucrainean înrăit pe ro­mâni. Uneori, când îşi aducea amin­te, ne dădea nişte peşte sărat, dar fără apă. Un kil de apă era mai gro­zav decât foamea pe care o aveam! 

Am ajuns apoi la Oranki, cel mai mare lagăr de ofiţeri şi deţinuţi poli­tici din Rusia. 

Era chiar noaptea de Bobotează, chiar de ziua mea, de Sfân­tu’ Ion. La 10 km de lagăr, în Gara Iagoda, o treime dintre noi erau morţi, restul degeraţi. Ne-au luat cu săniile de acolo şi ne-au băgat în baie. Aici am picat toţi când am dat de căldură. Frigul ne topise. Pe atunci aveam 24 de ani.

Prin mai-iunie ’43 a început pro­paganda comunistă. A venit Ana Pauker cu Bodnăraş pentru a forma divizii de voluntari. Însoţiţi de ofiţerii superiori NKVD, ne adunau pe toţi prizonierii în mijloc, ridicau o scenă îmbrăcată în roşu şi îşi începeau pro­paganda de recrutare. 

Adunau toate brigăzile, de pe unde eram, de la pădure, la drumuri, din grădină, ca să ne propună să ne înscriem în divizii de voluntari. Dacă refuzam, ne spuneau că o să ne putrezească oasele în lagăr. 

Acum s-au format cele două divizii, "Tudor Vladimirescu" şi "Horia, Cloşca şi Crişan". S-au înscris mai toţi. Eu am refuzat. Eram un novice, însă mă aflam într-un grup de oameni adevăraţi, cu o reală aversiune faţă de comunişti. 

Ana Pauker le promitea că vor conduce ţara, şi mai toţi oportuniştii sau cei care se simţeau prea slăbiţi pentru a mai suporta regimul ăsta s-au înscris.

În prima divizie, "Tudor Vla­di­mi­rescu", s-au înscris mai mult os­ta­şii. Pe ostaşi i-a făcut mai uşor să se înscrie, dar apoi ofiţerii s-au înscris în divizia "Horia, Cloşca şi Crişan", care a plecat din lagăr în ’44. Divizia "Tu­dor Vladimirescu" a plecat din lagăr în octombrie ’43 pentru antrenamen­te­le şi instructajul cu ofiţerii ruşi de la Gorki. Din când în când, mai veneau ofiţeri bine îmbrăcaţi, foşti prizonieri cu noi în unitate, ca să vadă şi să ne arate cum au ajuns şi ce avantaje au. Unii erau deja comisari politici, tri­mişi de la comisariat pentru fiecare na­ţiune în parte care se afla în lagăr. Ve­neau ca să ne transmită mesaje. 

Cei din "Horia, Cloşca şi Crişan" erau informatori. Turnau ce se întâmpla în dormitoare, un sistem de turnătorie care s-a format aici. Erau formaţi şi po­litic, şi militar, iar trupele astea au ve­nit în ’44 în România ca să se ocupe de servicii şi să organizeze diviziile din ţară."

Învăţătorul Ion Anastasescu, veteran de razboi

$$$

 Frances Perkins — Femeia care a spus „niciodată din nou”

Într-o zi de martie a anului 1911, pe străzile din New York, cerul s-a umplut de fum și țipete. Într-o fabrică numită Triangle Shirtwaist, o sută patruzeci și șase de femei au ars de vii — închise înăuntru de patronii care blocaseră ușile, temându-se că angajatele ar putea fura sau ieși prea des la aer.

Jos, în stradă, Frances Perkins, o tânără femeie de treizeci de ani, privea neputincioasă cum trupurile tinerelor se aruncau în gol de la etajul nouă. Cădeau una după alta, ca niște păsări fără aripi, iar sunetul cu care loveau pământul avea greutatea unei promisiuni ce nu se putea uita: „niciodată din nou”.

Dar povestea ei începe mult mai devreme.

Frances crescuse într-o casă unde sărăcia era considerată un păcat, nu o tragedie. Tatăl ei îi spunea că oamenii săraci sunt leneși, slabi, vinovați de propriul destin. Ea însă, chiar și copil fiind, simțea că adevărul nu poate fi atât de crud și de simplu.

La Mount Holyoke College, Frances a studiat fizica — o alegere sigură, respectabilă, potrivită pentru o tânără doamnă. Până într-o zi, când o excursie de studii i-a schimbat viața. Profesorul a dus studenții într-o vizită la fabricile de pe malul râului Connecticut. Frances a văzut acolo fețe tinere, mai tinere decât a ei, aplecate peste mașinării care mușcau din degete și din vieți. Fete care lucrau doisprezece ore pe zi, șase zile pe săptămână, într-un aer plin de praf și disperare.

Atunci a înțeles că știința nu valorează nimic dacă nu ajută oamenii să trăiască cu demnitate.

A părăsit drumul sigur, refuzând rolul de soție bună și profesoară de pian pentru copiii bogaților. A mers la Columbia University, a studiat economie și sociologie și a scris o teză despre malnutriția copiilor din Hell’s Kitchen. Familia ei a fost scandalizată — fetele „bune” nu studiau sărăcia, și cu atât mai puțin nu trăiau printre imigranți.

Dar Frances nu era interesată de ce făceau fetele „bune”. Ea voia să înțeleagă de ce lumea era nedreaptă — și cum putea fi reparată.

În 1910, a devenit secretar executiv al New York Consumers League, investigând fabrici, documentând abuzuri, luptând pentru legi care să apere viața muncitorilor. A fost prima femeie care a avut curajul să spună, în fața unor comisii pline de bărbați importanți, că fabricile lor ucideau oameni. Au batjocorit-o, au numit-o comunistă, nebună, isterică. Ea nu s-a oprit.

Apoi a venit ziua focului.

Ceea ce a văzut atunci, printre flăcări și fum, a devenit centrul vieții ei. Frances a jurat că moartea acelor femei nu va fi în zadar — și s-a ținut de cuvânt.

A fost numită în comisia care a investigat incendiul. Dar nu s-a mulțumit cu un raport: a rescris, din temelii, legile muncii din statul New York.

A impus reguli de siguranță, ieșiri de urgență, limită de ore de lucru, inspecții regulate. A introdus concedii, pauze, limite de capacitate, sisteme de sprinklere. Patronii au protestat, au strigat că va fi sfârșitul economiei. Frances le-a răspuns cu fotografii ale morților și mărturii ale supraviețuitoarelor. Legile au trecut. Alte state le-au urmat.

Și, treptat, America s-a schimbat — nu complet, nu perfect, dar ireversibil.

Douăzeci de ani mai târziu, în 1933, în plin Mare Depresie, noul președinte Franklin D. Roosevelt a chemat-o să fie Secretar al Muncii — prima femeie din istoria Americii numită într-un cabinet prezidențial.

Frances a acceptat doar cu o condiție: să poată schimba lumea.

I-a întins președintelui o listă:

săptămână de lucru de 40 de ore,

salariu minim,

abolirea muncii copiilor,

asigurări de șomaj,

pensie pentru bătrâni.

Roosevelt a zâmbit: „Asta e imposibil.”

Frances a răspuns simplu: „Atunci găsiți pe altcineva.”

Și el n-a găsit.

În următorii doisprezece ani, ea a fost sufletul reformei sociale americane. A creat Social Security Act, Fair Labor Standards Act, a pus bazele sistemului modern de protecție socială. A fost insultată, caricaturizată, atacată — dar a rămas mereu calmă, cu pălăria ei tricorn și rochia neagră, spunând tuturor că nu e acolo pentru a fi decorativă, ci pentru a munci.

Când Roosevelt a murit, în 1945, Frances a părăsit funcția după doisprezece ani de luptă neîntreruptă. A ales să nu se retragă în glorie, ci să predea la Cornell, formând generațiile care aveau să ducă mai departe idealul ei: demnitatea muncii.

A murit în 1965, la 85 de ani, fără avere, fără statui, dar cu o moștenire imposibil de șters.

Astăzi, numele ei e rostit rar. Dar de fiecare dată când un muncitor primește plată pentru orele suplimentare, de fiecare dată când un copil merge la școală și nu într-o fabrică, de fiecare dată când un bătrân își primește pensia sau un șomer primește sprijin, acolo, invizibil, trăiește moștenirea ei.

Pentru că Frances Perkins nu a fost doar prima femeie dintr-un cabinet prezidențial.

A fost femeia care a văzut cum 146 de vieți s-au mistuit în flăcări pentru că profitul a fost mai important decât viața — și care a dedicat următorii 50 de ani să se asigure că nimeni nu va mai muri din aceleași motive.

Ea nu doar a asistat la nedreptate.

Ea a construit arhitectura dreptății.