$$$

 În urmă cu aproximativ 66 de milioane de ani, în istoria planetei noastre a avut loc unul dintre cele mai devastatoare și decisive cataclisme. În acea epocă, Pământul era populat de uriași reptilieni care stăpâneau junglele, câmpiile și mările. Lumea era caldă, verde și plină de viață. Însă totul s-a schimbat într-o clipă — când, din adâncurile cosmosului, un obiect uriaș s-a îndreptat cu viteză colosală spre Pământ, punând capăt pentru totdeauna lumii de odinioară.

Lovitura cosmică ce a schimbat planeta

Un asteroid cu un diametru de circa zece kilometri s-a prăbușit în regiunea cunoscută astăzi drept Peninsula Yucatán din Mexic. Locul impactului a fost numit Chicxulub — după orașul aflat în apropiere. Craterul are dimensiuni uluitoare: aproximativ 150 de kilometri în lățime și aproape 20 în adâncime. Este unul dintre cele mai mari locuri de coliziune cu corpuri cerești cunoscute pe Pământ.

Impactul a avut o forță colosală, eliberând instantaneu o energie echivalentă cu cea a câtorva miliarde de bombe atomice aruncate asupra Hiroshimei. În primele secunde după coliziune a început o reacție în lanț de evenimente catastrofale.

Catastrofa planetară: foc, întuneric și îngheț

În urma impactului s-au declanșat furtuni de foc monstruoase, care au cuprins totul pe mii de kilometri. Milioane de tone de fragmente încandescente și cenușă au fost aruncate în atmosferă, răspândindu-se pe întregul glob. Aceste particule au format un nor dens în straturile superioare ale atmosferei, blocând lumina solară săptămâni și luni la rând.

Fără lumină, plantele au început să se ofilească. După ele au pierit animalele ierbivore, lipsite de hrană. Prădătorii, la rândul lor, au dispărut odată cu prada. Temperatura la suprafața Pământului a scăzut brusc — a început așa-numita „iarnă nucleară”, provocată nu de om, ci de natură.

Întregi ecosisteme se prăbușeau, clima se transforma, oceanele își schimbau temperatura și aciditatea. Acest eveniment a marcat sfârșitul perioadei Cretacice și începutul unei noi ere geologice — Paleogenul.

Sfârșitul dinozaurilor — și începutul unei lumi noi

Oamenii de știință leagă acest episod de extincția în masă a dinozaurilor. Aproape 75% din toate speciile de organisme vii de pe Pământ au dispărut într-un interval relativ scurt. Nici pterozaurii zburători, nici reptilele marine, nici uriașii ierbivori nu au supraviețuit. Doar mamiferele mici, reptilele, păsările și unele forme de viață marină au reușit să se adapteze și să trăiască mai departe.

Această extincție a fost cea mai amplă din ultimele jumătate de miliard de ani și a schimbat radical direcția evoluției. Tocmai datorită eliberării nișelor ecologice, mamiferele — iar mai târziu și omul — au avut șansa de a se dezvolta și de a domina planeta.

Cum a fost descoperit craterul?

Uimitor, dar craterul Chicxulub a rămas mult timp ascuns privirilor. Era aproape complet îngropat sub straturi groase de roci sedimentare și vegetație tropicală. Abia la sfârșitul secolului al XX-lea oamenii de știință au început să observe anomalii în datele geologice și gravitaționale ale Peninsulei Yucatán.

În 1991, un grup de cercetători care studiau zăcăminte de petrol a descoperit o structură circulară în zona Chicxulub. Investigațiile geofizice au confirmat: era vorba despre un vechi crater de impact de proporții colosale. Ulterior, forajele au permis extragerea unor mostre de rocă topită și amestecată în urma loviturii devastatoare. Analizele izotopice au arătat că vârsta craterului corespunde cu cea a extincției în masă — aproximativ 66 de milioane de ani.

O asemenea coincidență era mult prea exactă pentru a fi întâmplătoare.

Ce știm astăzi despre acest eveniment?

Cercetătorii continuă să studieze craterul Chicxulub folosind cele mai noi metode de seismografie, foraj și imagistică satelitară. În 2016 a avut loc o amplă misiune internațională de foraj pe fundul Golfului Mexic, în apropierea centrului craterului. Oamenii de știință au extras carote — cilindri de rocă — de la peste un kilometru adâncime, pentru a analiza consecințele impactului și revenirea vieții după catastrofă.

Concluziile sunt uimitoare: la doar câțiva ani după lovitură, în zona craterului începuse deja să apară o nouă formă de viață. A fost o dovadă a extraordinarei capacități a Pământului de a se regenera — chiar și după o aproape totală distrugere.

De ce este important astăzi?

Craterul Chicxulub nu este doar urma unui asteroid străvechi. Este o amintire a fragilității vieții și a dependenței noastre de factori externi. Este un avertisment că spațiul cosmic nu este doar sursă de inspirație, ci și de pericol. Și, în același timp, este o poveste despre cum cele mai mari catastrofe pot deveni începutul unui nou capitol.

Pentru știință, Chicxulub rămâne un obiect de studiu fundamental. Ne ajută să înțelegem mai bine evoluția vieții, schimbările climatice globale și riscurile unor viitoare coliziuni cu asteroizi. Poate că, învățând din trecut, vom reuși într-o zi să ne apărăm de repetarea aceleiași sorți.

$$$

 ⚠️ Acest text este un pamflet bazat pe situații fictive. Nu descrie tradiții autentice ale Japoniei și nu urmărește acuratețea istorică.

În Japonia, a fi soția șefului administrației locale este o povară grea, iar de vină sunt particularitățile geologice ale arhipelagului nipon.

Calamitățile naturale lovesc frecvent țara, lăsând numeroși locuitori fără adăpost. Aceștia se văd nevoiți să trăiască în săli de sport școlare rămase intacte, în căsuțe prefabricate ori chiar în tabere de corturi. Conform unei cutume nescrise, în astfel de împrejurări, conducătorul administrației locale este obligat să se mute împreună cu soția în zona sinistrată și să aleagă cel mai precar loc cu putință. Dacă există opțiunea între un motel și un cort, demnitarul trebuie să se stabilească în cort. Iar un minim de funcționari îl urmează.

Și-l vezi pe bietul „akim” japonez șezând cu soția sa într-un cort. Dorm într-un sac de dormit comun. Femeia aduce butelia cu gaz și fierbe tăiței, în timp ce el, cocoțat pe o găleată răsturnată, ține consfătuiri cu echipele de intervenție. Iar în jur – priveliște idilică: aer curat, oceanul la doi pași.

Cât trebuie să rămână pe acea găleată? Până ce problema ultimului sinistrat nu este rezolvată. „Senseiul” părăsește tabăra de corturi ultimul. Niciodată mai devreme.

În Japonia, soarta sinistraților se soluționează cu o repeziciune uimitoare. Și nu datorită vreunei eficiențe legendare, ci fiindcă, pe vremuri, un om înțelept a hotărât ca funcționarul trimis într-o zonă calamitată să fie însoțit neapărat de soția sa.

Căci, lăsat singur, funcționarul ar putea zăbovi fără griji într-un cort: ar face rost de sake, ar frige frigărui, ar chema prieteni, ar organiza partide de pescuit. Și-ar transforma misiunea într-un concediu la malul mării. (Aș sta și eu bucuros o săptămână-două într-un cort pe țărmul oceanului.)

Însă soția nu-i îngăduie asemenea desfătare. Îl toacă bucățele: „M-am săturat să trăiesc în cort, copiii ne așteaptă, termină treaba mai repede, hai acasă!” Și bietul funcționar, oftând, rezolvă toate chestiunile într-un suflet.

În vremuri străvechi trăia un om cu adevărat înțelept. El știa că a trimite un funcționar de unul singur nu folosește la nimic. Doar împreună cu soția sa. Bătrânul înțelept cunoștea prea bine viața și firea omenească.

$$$

 Legile unei relații fericite

1. Legea asemănării

Întotdeauna atragem în viața noastră exact acel tip de persoană care reflectă propria noastră esență. Dacă nu ești mulțumit de oamenii din jurul tău, privește mai întâi în propria inimă. Iar dacă ai impresia că ai parte doar de oameni buni, este pentru că și tu ești asemenea lor. Așadar, dacă dorești să atragi un om demn în viața ta, devino tu însuți un astfel de om.

2. Legea cauzei și efectului

Ceea ce oferim, aceea primim. Poartă-te cu partenerul tău așa cum ai vrea să se poarte el (sau ea) cu tine.

3. Legea iubirii

Atât bărbații, cât și femeile au o profundă nevoie de iubire. Iubirea înseamnă acceptare, sinceritate, tandrețe, grijă, dorința de a dărui și de a-ți asuma răspunderea, siguranță, altruism, generozitate. Cu cât manifestăm mai mult aceste calități, cu atât primim mai mult în schimb.

Iar manifestări precum frica, gelozia, dependența, manipularea, controlul, reproșurile, acuzațiile distrug relațiile și nu au nimic în comun cu iubirea.

4. Legea puterii cuvântului

Știi câtă forță poartă un cuvânt. Prin cuvânt poți vindeca, dar poți și răni mortal. Fii atent la ceea ce rostești. Etichetele, jignirile, reproșurile lasă răni adânci, greu de vindecat. Ele au efect ireversibil. În sufletul fiecărui om trăiește un copil care se teme să nu fie respins. Nu subestima puterea ta de a provoca durere. Folosește puterea cuvântului doar pentru vorbe calde, complimente, încurajări, susținere.

5. Legea încrederii

Încrederea este vitală într-o relație autentică de iubire. Fără ea, unul devine suspicios, neliniștit și plin de temeri, iar celălalt se simte prins într-o capcană emoțională, ca și cum nu ar avea voie să respire liber. Gelozia nu este iubire, ci frica de singurătate, lipsa de stimă de sine și neacceptarea de sine. Încrederea este un element de neînlocuit al iubirii adevărate.

6. Legea sincerității

Mulți cred că dacă iubești pe cineva, e suficient – că viața va fi de la sine plină de fericire. În realitate, iubirea nu este statică; e asemenea unei plante care ori crește și înflorește, ori se ofilește și moare. Totul depinde de cum o îngrijim. Comunicarea sinceră este asemenea apei – fără ea, planta nu poate supraviețui. Spuneți-vă dorințele, nevoile, sentimentele și trăirile. Arătați-i partenerului că îl iubiți și îl prețuiți. Nu vă temeți niciodată să rostiți cele trei cuvinte magice: „Te iubesc”. Nu luați grija și bunătatea celuilalt ca pe ceva de la sine înțeles. Vorbiți despre ceea ce simțiți, nu vă temeți să lăudați. Lauda sinceră, asemenea soarelui, aduce viață nouă în relație. Pentru că în fiecare dintre noi trăiește un copil care are nevoie vitală de apreciere și acceptare.

7. Legea dăruirii

A iubi înseamnă a dărui o parte din tine, fără plată și fără condiții. Dacă vrei să primești iubire, trebuie doar să o dăruiești. Și cu cât dăruiești mai mult, cu atât primești mai mult înapoi. Iubirea este precum un bumerang – întotdeauna se întoarce. Poate că nu mereu de la aceeași persoană căreia i-ai dăruit-o, dar se întoarce negreșit. Și se întoarce însutit. Nu uita însă că izvorul iubirii din noi este nesfârșit. Nu o pierdem atunci când o oferim. Singurul mod de a pierde iubirea din interiorul nostru este să încetăm să o mai dăruim.

Una dintre cauzele pentru care oamenii trăiesc rareori iubirea este faptul că așteaptă ca mai întâi să fie iubiți de altcineva. Dar asta seamănă cu un muzician care spune: „Voi începe să cânt doar atunci când ceilalți vor începe să danseze”. Sau ca și cum ai aștepta căldură de la un foc căruia nu i-ai pus niciun lemn. Iubirea adevărată este necondiționată, nu cere nimic în schimb. Ea nu acceptă trocul. Formula tainică a unei relații fericite pentru o viață întreagă este să te întrebi mereu nu ce poți lua, ci ce poți dărui.

8. Legea atingerii

Atingerea este unul dintre cele mai puternice gesturi ale iubirii, capabilă să dărâme bariere și să întărească legăturile dintre oameni. A atinge un om înseamnă a atinge sufletul lui. Poate de aceea, atunci când suntem răniți, spunem: „Nu mă atinge!”.

Îmbrățișați-vă partenerul cât mai des, fără vreun motiv anume, țineți-vă de mână. Cercetătorii au realizat un experiment într-o clinică din Londra. Chirurgul obișnuia să treacă pe la fiecare pacient în seara dinaintea operației pentru a răspunde la întrebări și a explica procedura. În timpul experimentului însă, el ținea mâna fiecărui pacient pe durata conversației. Acești pacienți s-au vindecat de trei ori mai repede decât ceilalți.

Când atingem cu grijă pe cineva, se modifică atât fiziologia noastră, cât și a lui — nivelul hormonilor de stres scade, sistemul nervos se relaxează, imunitatea se întărește, starea sufletească se îmbunătățește. Se spune că dacă într-o zi nu îmbrățișăm cel puțin șapte-opt oameni, suntem sortiți bolilor. Atingerea vorbește despre iubire mai elocvent decât orice cuvânt.

9. Legea libertății

Dacă iubești pe cineva, trebuie să-i oferi libertate. Libertatea de a lua propriile decizii, libertatea de a trăi așa cum dorește el, nu cum am vrea noi. Fiecare dintre noi are nevoie de spațiul său personal. Oamenii trebuie să fie liberi în relații, altfel se simt captivi. Dacă iubești cu adevărat, îi respecți dorințele și nevoile.

Nu este întotdeauna ușor să lași liber pe cineva drag, dar altă cale nu există. Înțelepciunea vieții ne spune că, cu cât oferim mai multă libertate cuiva, cu atât el se apropie mai mult de noi.

$*$

 El își ura soția. Trăiseră împreună cincisprezece ani. Cincisprezece ani întregi o vedea în fiecare dimineață, iar în ultimul an, un șir de gesturi mărunte îi deveniseră insuportabile. Mai ales unul — întinzându-și brațele încă întinsă în pat, spunea: „Bună dimineața, soare! Azi va fi o zi minunată.” O frază aparent banală, dar brațele ei subțiri și chipul ușor umflat de somn îi trezeau dezgust.

Se ridica, se apropia de fereastră și privea câteva secunde în depărtare. Apoi își scotea cămașa de noapte și mergea la baie. Cândva, la începutul vieții lor împreună, el îi admira trupul, libertatea ce trecea uneori dincolo de limitele cuviinței. Și, deși trupul ei rămăsese suplu, înfățișarea ei îl irita. Odată chiar dorise s-o împingă, să-i grăbească „trezirea”, dar își înfrânse pornirea și strigă doar brutal:

— Grăbește-te, m-am săturat!

Ea nu se grăbea să trăiască. Știa de aventura lui, îi cunoștea chiar și amanta, fata cu care el se vedea de aproape trei ani. Timpul adâncise rănile mândriei și nu lăsase decât un fir lung de inutilitate. Îi ierta agresivitatea, nepăsarea, setea de a retrăi tinerețea. Dar nu îngăduia nimănui să-i fure liniștea — își trăia viața cumpătat, prețuind fiecare clipă.

Așa hotărâse să trăiască din clipa în care aflase că e bolnavă. Boala îi devora lună după lună trupul și curând avea s-o învingă. La început își dorise să spună adevărul tuturor — să împartă povara, s-o ușureze. Dar zilele cele mai grele le duse singură, cu gândul necruțător al sfârșitului, și decise să tacă. Viața i se scurgea încet, dar în fiecare zi se năștea în ea o înțelepciune nouă.

Își găsea alinarea într-o mică bibliotecă — o oră și jumătate de drum, dar zilnic străbătea coridorul îngust dintre rafturi, sub tăblița pe care bătrânul bibliotecar scrisese „Tainele vieții și ale morții”, căutând cartea ce părea să dețină toate răspunsurile.

El, între timp, mergea la amantă. Acolo totul era cald, viu, cunoscut. Se vedeau de trei ani, iar el „o iubea” cu o dragoste bolnăvicioasă: era gelos, se căia și nu putea respira când era departe de trupul ei tânăr. Astăzi decise: divorțez. De ce să-i chinuiesc pe toți trei? Nu-mi iubesc soția, o detest. Aici va începe altă fericire. Scoase o fotografie a soției din portofel și, ca semn al hotărârii, o rupse în fâșii.

Se înțeleseseră să se întâlnească la restaurant — același în care, acum șase luni, sărbătoriseră cincisprezece ani de căsnicie. Ea ajunse prima. El, înainte de întâlnire, trecu pe acasă și răscoli prin sertare, căutând actele de divorț. Într-unul găsi o mapă albastru-închis. Nu o mai văzuse. Rupse scotch-ul și, în loc de vreun secret rușinos, găsi analize, fișe medicale, hârtii ștampilate — toate cu numele ei.

Un fior îl străbătu ca un fulger, iar un val de sudoare rece îi cuprinse spatele. Era bolnavă! Deschise internetul și introduse diagnosticul. Pe ecran apăru o propoziție teribilă: „Între 6 și 18 luni.” Verifică datele — trecuseră șase luni de la consultație. Restul fu ca o ceață. În minte îi răsuna un singur lucru: „6–18 luni.”

Toamna era minunată: soarele nu ardea, dar încălzea sufletul. „Ce ciudată, ce frumoasă e viața”, gândea ea. Pentru prima oară de când afla de boală, simțea milă față de sine.

Mergea și vedea oamenii bucurându-se — iarna avea să vină, dar după ea, inevitabil, primăvara. Ei nu-i mai era dat să simtă asta. Durerea crescu în ea și izbucni în hohote…

El se agita prin cameră. Pentru întâia oară în viață îl izbi conștientizarea trecerii timpului. O vedea tânără — atunci, la începutul căsniciei, plini de speranțe. Cândva o iubise. Deodată totul părea pierdut: cincisprezece ani — ca și cum n-ar fi fost. I se părea că totul abia începe: fericirea, tinerețea, viața…

În ultimele zile o învălui în grijă, îi fu alături neîntrerupt și trăi o fericire stranie. Se temea s-o piardă, ar fi dat orice să rămână. Dacă cineva i-ar fi amintit că, acum o lună, își ura soția și visa la divorț — ar fi spus: „Acela nu eram eu.”

O vedea cum se lupta cu moartea, cum plângea la miez de noapte, crezând că el doarme. Pricepu că nu există osândă mai grea decât să-ți cunoști sfârșitul. O vedea cum se agăța de o speranță firavă, dar vie.

Ea muri după două luni. El umplu drumul de acasă până la cimitir cu flori. Plângea ca un copil când coborau sicriul; îmbătrânise deodată…

Acasă, sub perna ei, găsi un bilețel — dorința scrisă de Anul Nou: „Să fiu fericită cu El până la sfârșitul zilelor mele.” Se spune că dorințele puse la Anul Nou se împlinesc. Poate că e adevărat, căci în același an el scrisese: „Să fiu liber.”

Fiecare a primit ceea ce și-a dorit cu adevărat — ca și cum toate s-ar fi împlinit din propria lor voință.

$$$

 Începând cu 1 ianuarie, toți copiii născuți între 2025 și 2039 vor aparține unui nou grup demografic numit „Generația Beta”. Denumirea marchează începutul unei ere complet noi, în care copiii vor crește într-un mediu digitalizat și dominat de inteligența artificială. 

Conceptul a fost propus de experți în demografie și cultură modernă, care cred că această generație va trăi integral într-o lume în care tehnologia nu doar asistă, ci și decide.

„Generația Beta” va urma Generației Alpha (2010–2024) — prima generație născută în secolul XXI, crescută cu smartphone-uri, roboți și algoritmi care le modelează preferințele.

Pentru context, iată succesiunea generațiilor moderne:

• Generația Beta (2025–2039) – va trăi într-o lume complet digitală, ghidată de AI.

• Generația Alfa (2010–2024) – a crescut cu tehnologie omniprezentă și asistenți virtuali.

• Generația Z (1997–2009) – primii nativi digitali, care nu au cunoscut viața fără internet.

• Generația Y / Millennials (1981–1996) – martorii revoluției digitale și ai trecerii în noul mileniu.

• Generația X (1965–1980) – prima care a folosit calculatoare personale.

• Baby Boomers (1946–1964) – născuți în perioada de prosperitate postbelică.

• Generația Tăcută (1928–1945) – crescută în vremuri de reconstrucție și privațiuni.

Dacă predicțiile specialiștilor se confirmă, Generația Beta va fi prima în care noțiunea de „viață offline” va dispărea complet — marcând o transformare profundă a modului în care oamenii învață, comunică și percep lumea.

$$$

 În Grecia antică, cunoașterea însemna putere, iar puterea era rezervată exclusiv bărbaților. Femeile nu aveau voie să studieze, să predea sau să practice medicina. Lumea științei era un templu ale cărui porți erau ferecate pentru cele născute femei. Dar o tânără pe nume Agnodice, venită pe lume în jurul anului 300 î Hr., a refuzat să accepte acel destin tăcut și impus.

Plină de curaj, și-a tăiat părul, s-a îmbrăcat în haine bărbătești și, sub o identitate falsă, a reușit să intre la școala de medicină din Alexandria. Acolo, în inima cunoașterii, Agnodice a învățat cu pasiune, depășind fiecare obstacol și devenind una dintre cele mai promițătoare minți ale epocii.

După ani de studiu, s-a întors la Atena, unde destinul i-a pus la încercare curajul. Într-o zi, o femeie aflată în travaliu refuza ajutorul unui bărbat. Atunci, Agnodice a făcut un gest de neimaginat: și-a dat jos deghizarea și a mărturisit că este femeie. A salvat viața mamei și a copilului — dar și-a pus viața în pericol.

Curând, faima ei s-a răspândit, iar femeile din Atena veneau la ea pentru ajutor. Înfuriați, medicii bărbați au acuzat-o de corupție și au adus-o în fața judecății. Când adevărul a ieșit la iveală, a fost condamnată la moarte pentru îndrăzneala de a învăța și de a vindeca.

Însă, atunci, femeile din Atena s-au răsculat. Soțiile judecătorilor, mamele și fiicele au mărșăluit împreună, cerând eliberarea ei. Vocea lor a fost imposibil de ignorat. Sentința a fost anulată, iar o nouă lege a fost scrisă: femeile aveau voie să practice medicina — pentru alte femei.

Agnodice a rămas în istorie ca prima femeie medic și primul ginecolog cunoscut.

$$$

 Soții Bailey au naufragiat în Oceanul Pacific și au supraviețuit timp de patru luni pe o plută pneumatică de salvare, înconjurați de sute de creaturi marine.

În dimineața zilei de 4 martie 1973, Marilyn și Maurice s-au trezit înainte de zori. Iahtul lor trecea pe lângă o navă ce lumina marea cu un reflector puternic. „Ce-or vrea?” întrebă Marilyn. „Probabil sunt pescari,” presupuse Maurice.

După ce vasul rămase în urmă, iahtul se zgudui din pricina unei lovituri năprasnice. „Ne-am privit și am fugit afară,” avea să scrie mai târziu Marilyn. „În apă se zărea un cașalot uriaș. Lângă el, albastrul întunecat al mării se făcuse roșu.”

Nu au observat imediat spărtura de jumătate de metru apărută în urma coliziunii cu balena. Prin ea, apa se scurgea încet în cală. Maurice încercă să astupe gaura cu o velă de rezervă, perne și alte lucruri. Zadarnic — apa continua să se adune.

La cincizeci de minute după impactul cu cașalotul, soții se mutară pe pluta de salvare. Iahtul, cu care legaseră atâtea planuri și speranțe, se pierdea înaintea ochilor lor. „Pescarii de dimineață erau vânători de balene,” rosti posomorât Maurice. „Iahtul nostru nu l-ar fi vătămat pe cașalot. Era deja rănit. Și ne-a atacat fiindcă ne-a confundat cu ei.”

Călătoria fusese ideea lui Marilyn. În 1966, la patru ani după căsătorie, îi propusese lui Maurice să vândă casa, să cumpere un iaht și să se mute pe el. La început, lui i se păruse o nebunie. Trăiau în Anglia. Maurice era culegător de litere la tipografie, iar Marilyn lucra la fisc. Dar entuziasmul ei s-a dovedit molipsitor și, în cele din urmă, a acceptat.

După doi ani au devenit proprietarii unui mic iaht. În următorii patru ani, aproape tot venitul se ducea pe pregătirile călătoriei. Hotărâseră să plece în Noua Zeelandă pentru a începe acolo o nouă viață.

În iunie 1972, iahtul a părăsit un port din sudul Marii Britanii, îndreptându-se spre vest. Maurice avea atunci 40 de ani, iar Marilyn 31. Au străbătut Marea Celtică, au vizitat Spania și Portugalia, au poposit în Madeira și în Insulele Canare. Din fiecare port, Marilyn trimitea o carte poștală mamei sale rămase în Anglia.

Le-au trebuit nouă luni să traverseze Oceanul Atlantic și să ajungă în America de Nord. Apoi au pornit spre Panama, de unde Marilyn a expediat ultima carte poștală acasă.

După ce au trecut prin Canalul Panama, s-au aflat în Pacific.

Dezastrul s-a produs după o săptămână. Iahtul s-a lovit de un cașalot muribund, s-a scufundat, iar soților nu le-a mai rămas decât o plută minusculă. „Totul s-a dus — visurile noastre, marea noastră aventură,” scria Maurice. „Viața parcă se oprise.”

De pe iahtul ce se scufunda, Marilyn reușise să salveze un mic aragaz, o cutie de chibrituri, o hartă, o busolă, lipici, câteva cuțite, căni din plastic, două găleți, o lanternă, o foarfecă, un binoclu și șase rachete de semnalizare. Pe plută au mai adus aproape patruzeci de litri de apă potabilă și o rezervă de conserve suficientă pentru câteva săptămâni.

Pluta era acoperită cu un prelat, însă doar unul dintre ei putea sta întins dedesubt; celuilalt pur și simplu nu-i rămânea loc. Maurice reușise să umfle o barcă pneumatică, luată în călătorie „pentru orice eventualitate”. Au legat-o de plută cu o frânghie. Epava se produsese într-o zonă cu trafic maritim intens, astfel că Maurice și Marilyn erau convinși că vor fi salvați repede. Își omorau timpul jucând cărți și domino improvizate. Maurice citea ultima carte pe care o compusese la tipografie. Marilyn ținea jurnal, desena pisici și rochii, iar pe o pagină schițase planul unui nou iaht. Hotărâseră că îl vor cumpăra după întoarcere.

După opt zile, Marilyn și Maurice zăriră prima navă. Strigau, făceau semne cu mâinile și consumară toate rachetele de semnalizare, dar vasul nu se opri. Câteva zile mai târziu, un altul apăru la orizont. Ca să-i atragă atenția echipajului, au fost nevoiți să ardă hainele de prisos, însă nici de data aceasta nu fură observați.

După o lună, Maurice începu să-și piardă speranța. I se părea că vor pluti astfel la nesfârșit, fără să mai vadă vreodată altceva decât valuri și cer. Marilyn avea credință în destin și îl asigura că nu li-e scris să moară pe mare, atâta vreme cât supraviețuiseră atât. Maurice nu mai credea în nimic, se ținea doar datorită soției sale.

După câteva zile, ajunseră într-un ținut rar călcat de oameni. Spre uimirea lor, oceanul mustea de viață. Pluta era înconjurată de sute de pești în toate culorile curcubeului, bancuri de delfini treceau pe lângă ei, din când în când apăreau rechini și orci. Unele făpturi se ascundeau sub plută de soare și de prădători, altele rodeau scoicile adunate pe fundul ei, iar pe altele le atrăgea aglomerația de pești.

Din când în când, se apropiau țestoase uriașe din Galápagos, iar în văzduh planau sule și fregate.

Noaptea se auzea cântul balenelor, iar într-o zi un cașalot apăru chiar lângă ei. Marilyn și Maurice încremeniră, ca să nu sperie uriașul capabil să răstoarne pluta. Priveau în ochiul său mare, nemișcat, iar el îi privea pe ei. Marilyn își mușcă buza ca să nu izbucnească în plâns.

„Părea că acel Leviatan stătea acolo o veșnicie,” își amintea Marilyn. „În realitate, cu greu trecuseră zece minute, dar tot timpul acela așteptam lovitura de coadă care să ne spintece în două.”

Când proviziile începuseră să se împuțineze, Marilyn meșteri niște undițe cu cârlige din ace de siguranță și începură să prindă pește. Atât de mulți pești-balon se învârteau în jurul plutei încât uneori îi puteai scoate cu mâna goală. Apoi, Marilyn învăță să prindă puii de rechin care dădeau târcoale. „Stătea lângă prelată și, din plictiseală, a atins botul unui rechin,” povestea Maurice. „Acesta înota pe lângă noi, așa că Marilyn și-a trecut degetul pe el din cap până în coadă. Apoi s-a săturat, l-a prins de coadă și l-a tras pe plută.”

Pe plută și pe barcă se așezau mereu păsări. Nu văzuseră niciodată oameni și nu se temeau deloc de ei. În cartea „A doua șansă”, Maurice scria despre prima sulă prinsă: „M-am strecurat foarte aproape, iar ea nu s-a mișcat deloc, doar mă privea cu ochii aceia mari, cu niște inele prostești în jur. M-a cercetat câteva secunde, apoi a început să-și curețe penele. Atunci am întins mâna și am apucat-o de gât.”

„Pe plută nu exista nici intimitate, nici secrete, nici complexe,” scria Marilyn. „Și totuși, într-un mod ciudat, în acea izolare desăvârșită am găsit liniștea. Ne-am lepădat de lanțurile așa-numitei civilizații și ne-am întors la un mod de viață simplu, preistoric.”

De două ori s-a iscat furtuna. A plouat necontenit o săptămână întreagă, peștele nu mai trăgea. Barca s-a răsturnat de trei ori, busola a fost luată de valuri, iar recipientele cu apă potabilă s-au pierdut. În toiul vijeliei, Maurice a căzut peste bord, iar când a reușit să se urce la loc, a descoperit că toate uneltele de pescuit se înecaseră.

În a patruzeci și cincea zi de derivă, pluta a început să se îndrepte spre Panama, însă după douăzeci de zile a fost prinsă de un alt curent și purtată din nou într-o zonă moartă din mijlocul Pacificului.

Atât pluta, cât și barca, neconcepute pentru o folosire îndelungată, trosneau din toate încheieturile. Ca să fie totul complet, în a cincizeci și una zi, barca pneumatică a fost găurită de un cârlig improvizat. Curând după aceea, s-a înțepat și pluta. Marilyn și Maurice erau nevoiți să scoată mereu apa și să pompeze aerul care se scurgea.

Spre sfârșitul călătoriei, abia se mai puteau ține pe picioare. Din cauza arsurilor solare și a contactului neîntrerupt cu apa sărată, pielea le era acoperită de răni dureroase. Maurice s-a îmbolnăvit grav și, într-o zi, din pricina febrei puternice, a zăcut aproape fără cunoștință mai multe zile.

„De cele mai multe ori nu purtam niciun fel de haine,” rememora Marilyn. „Ne rămăsese câte o cămașă fiecăruia, o pereche de pantaloni scurți și un pulover. Le păstram într-o geantă de pânză și îmbrăcam cămășile doar când ieșeam afară, ca să nu ne ardă soarele. Se îmbibase atât de tare cu sare, încât ne rodeau pielea.”

Pe 30 iunie, Marilyn îl trezi pe Maurice și îi spuse că aude zgomot de motor. El privi anevoie afară și văzu în apropiere o navă de pescari. Marilyn se cățără în barcă și începu să dea disperată din mâini. Nava nu se afla la mai mult de opt sute de metri, însă, ca toate celelalte, trecea mai departe.

Au fost observați de pe o navă coreeană care se întorcea la Busan după doi ani în Atlantic. Navigatorii sleiți de puteri fură trași la bord. „Nu au spus nimic, doar s-au lăsat pe punte și au izbucnit în hohote de fericire,” își amintea căpitanul. Pescarii coreeni i-au îngrijit, iar peste câteva săptămâni i-au debarcat în Hawaii.

După întoarcere, Maurice și Marilyn au scris o carte despre cele 117 zile petrecute pe plută. Onorariul le-a ajuns pentru un nou iaht.

În 1975, soții au pornit într-o nouă călătorie și au ajuns, în cele din urmă, în Patagonia. După cinci ani, Maurice și Marilyn s-au întors în Anglia și s-au stabilit în orășelul Lymington de pe malul Canalului Mânecii. Au continuat să călătorească, au străbătut toată Europa și s-au pasionat de alpinism.

În 2002, Marilyn a murit de cancer. După dispariția ei, Maurice evoca adesea acele zile în oceanul deschis. Fricile se estompaseră, și nu mai rămânea decât aventura fantastică trăită alături de femeia iubită. Puțin înainte de a muri, a dat un interviu în care a mărturisit că și-ar dori să se afle din nou pe acea plută. „A fost minunat,” spunea Maurice. „Niciodată nu am fost atât de aproape de natură.”

Maurice s-a stins din viață în 2019.

⚠️ Text bazat pe fapte reale. Descrierile interacțiunilor cu animalele sunt prezentate în contextul supraviețuirii și nu constituie un îndemn la cruzime.

 Preluat- Marcus de seară