$*$

 El își ura soția. Trăiseră împreună cincisprezece ani. Cincisprezece ani întregi o vedea în fiecare dimineață, iar în ultimul an, un șir de gesturi mărunte îi deveniseră insuportabile. Mai ales unul — întinzându-și brațele încă întinsă în pat, spunea: „Bună dimineața, soare! Azi va fi o zi minunată.” O frază aparent banală, dar brațele ei subțiri și chipul ușor umflat de somn îi trezeau dezgust.

Se ridica, se apropia de fereastră și privea câteva secunde în depărtare. Apoi își scotea cămașa de noapte și mergea la baie. Cândva, la începutul vieții lor împreună, el îi admira trupul, libertatea ce trecea uneori dincolo de limitele cuviinței. Și, deși trupul ei rămăsese suplu, înfățișarea ei îl irita. Odată chiar dorise s-o împingă, să-i grăbească „trezirea”, dar își înfrânse pornirea și strigă doar brutal:

— Grăbește-te, m-am săturat!

Ea nu se grăbea să trăiască. Știa de aventura lui, îi cunoștea chiar și amanta, fata cu care el se vedea de aproape trei ani. Timpul adâncise rănile mândriei și nu lăsase decât un fir lung de inutilitate. Îi ierta agresivitatea, nepăsarea, setea de a retrăi tinerețea. Dar nu îngăduia nimănui să-i fure liniștea — își trăia viața cumpătat, prețuind fiecare clipă.

Așa hotărâse să trăiască din clipa în care aflase că e bolnavă. Boala îi devora lună după lună trupul și curând avea s-o învingă. La început își dorise să spună adevărul tuturor — să împartă povara, s-o ușureze. Dar zilele cele mai grele le duse singură, cu gândul necruțător al sfârșitului, și decise să tacă. Viața i se scurgea încet, dar în fiecare zi se năștea în ea o înțelepciune nouă.

Își găsea alinarea într-o mică bibliotecă — o oră și jumătate de drum, dar zilnic străbătea coridorul îngust dintre rafturi, sub tăblița pe care bătrânul bibliotecar scrisese „Tainele vieții și ale morții”, căutând cartea ce părea să dețină toate răspunsurile.

El, între timp, mergea la amantă. Acolo totul era cald, viu, cunoscut. Se vedeau de trei ani, iar el „o iubea” cu o dragoste bolnăvicioasă: era gelos, se căia și nu putea respira când era departe de trupul ei tânăr. Astăzi decise: divorțez. De ce să-i chinuiesc pe toți trei? Nu-mi iubesc soția, o detest. Aici va începe altă fericire. Scoase o fotografie a soției din portofel și, ca semn al hotărârii, o rupse în fâșii.

Se înțeleseseră să se întâlnească la restaurant — același în care, acum șase luni, sărbătoriseră cincisprezece ani de căsnicie. Ea ajunse prima. El, înainte de întâlnire, trecu pe acasă și răscoli prin sertare, căutând actele de divorț. Într-unul găsi o mapă albastru-închis. Nu o mai văzuse. Rupse scotch-ul și, în loc de vreun secret rușinos, găsi analize, fișe medicale, hârtii ștampilate — toate cu numele ei.

Un fior îl străbătu ca un fulger, iar un val de sudoare rece îi cuprinse spatele. Era bolnavă! Deschise internetul și introduse diagnosticul. Pe ecran apăru o propoziție teribilă: „Între 6 și 18 luni.” Verifică datele — trecuseră șase luni de la consultație. Restul fu ca o ceață. În minte îi răsuna un singur lucru: „6–18 luni.”

Toamna era minunată: soarele nu ardea, dar încălzea sufletul. „Ce ciudată, ce frumoasă e viața”, gândea ea. Pentru prima oară de când afla de boală, simțea milă față de sine.

Mergea și vedea oamenii bucurându-se — iarna avea să vină, dar după ea, inevitabil, primăvara. Ei nu-i mai era dat să simtă asta. Durerea crescu în ea și izbucni în hohote…

El se agita prin cameră. Pentru întâia oară în viață îl izbi conștientizarea trecerii timpului. O vedea tânără — atunci, la începutul căsniciei, plini de speranțe. Cândva o iubise. Deodată totul părea pierdut: cincisprezece ani — ca și cum n-ar fi fost. I se părea că totul abia începe: fericirea, tinerețea, viața…

În ultimele zile o învălui în grijă, îi fu alături neîntrerupt și trăi o fericire stranie. Se temea s-o piardă, ar fi dat orice să rămână. Dacă cineva i-ar fi amintit că, acum o lună, își ura soția și visa la divorț — ar fi spus: „Acela nu eram eu.”

O vedea cum se lupta cu moartea, cum plângea la miez de noapte, crezând că el doarme. Pricepu că nu există osândă mai grea decât să-ți cunoști sfârșitul. O vedea cum se agăța de o speranță firavă, dar vie.

Ea muri după două luni. El umplu drumul de acasă până la cimitir cu flori. Plângea ca un copil când coborau sicriul; îmbătrânise deodată…

Acasă, sub perna ei, găsi un bilețel — dorința scrisă de Anul Nou: „Să fiu fericită cu El până la sfârșitul zilelor mele.” Se spune că dorințele puse la Anul Nou se împlinesc. Poate că e adevărat, căci în același an el scrisese: „Să fiu liber.”

Fiecare a primit ceea ce și-a dorit cu adevărat — ca și cum toate s-ar fi împlinit din propria lor voință.