$$$

 Soții Bailey au naufragiat în Oceanul Pacific și au supraviețuit timp de patru luni pe o plută pneumatică de salvare, înconjurați de sute de creaturi marine.

În dimineața zilei de 4 martie 1973, Marilyn și Maurice s-au trezit înainte de zori. Iahtul lor trecea pe lângă o navă ce lumina marea cu un reflector puternic. „Ce-or vrea?” întrebă Marilyn. „Probabil sunt pescari,” presupuse Maurice.

După ce vasul rămase în urmă, iahtul se zgudui din pricina unei lovituri năprasnice. „Ne-am privit și am fugit afară,” avea să scrie mai târziu Marilyn. „În apă se zărea un cașalot uriaș. Lângă el, albastrul întunecat al mării se făcuse roșu.”

Nu au observat imediat spărtura de jumătate de metru apărută în urma coliziunii cu balena. Prin ea, apa se scurgea încet în cală. Maurice încercă să astupe gaura cu o velă de rezervă, perne și alte lucruri. Zadarnic — apa continua să se adune.

La cincizeci de minute după impactul cu cașalotul, soții se mutară pe pluta de salvare. Iahtul, cu care legaseră atâtea planuri și speranțe, se pierdea înaintea ochilor lor. „Pescarii de dimineață erau vânători de balene,” rosti posomorât Maurice. „Iahtul nostru nu l-ar fi vătămat pe cașalot. Era deja rănit. Și ne-a atacat fiindcă ne-a confundat cu ei.”

Călătoria fusese ideea lui Marilyn. În 1966, la patru ani după căsătorie, îi propusese lui Maurice să vândă casa, să cumpere un iaht și să se mute pe el. La început, lui i se păruse o nebunie. Trăiau în Anglia. Maurice era culegător de litere la tipografie, iar Marilyn lucra la fisc. Dar entuziasmul ei s-a dovedit molipsitor și, în cele din urmă, a acceptat.

După doi ani au devenit proprietarii unui mic iaht. În următorii patru ani, aproape tot venitul se ducea pe pregătirile călătoriei. Hotărâseră să plece în Noua Zeelandă pentru a începe acolo o nouă viață.

În iunie 1972, iahtul a părăsit un port din sudul Marii Britanii, îndreptându-se spre vest. Maurice avea atunci 40 de ani, iar Marilyn 31. Au străbătut Marea Celtică, au vizitat Spania și Portugalia, au poposit în Madeira și în Insulele Canare. Din fiecare port, Marilyn trimitea o carte poștală mamei sale rămase în Anglia.

Le-au trebuit nouă luni să traverseze Oceanul Atlantic și să ajungă în America de Nord. Apoi au pornit spre Panama, de unde Marilyn a expediat ultima carte poștală acasă.

După ce au trecut prin Canalul Panama, s-au aflat în Pacific.

Dezastrul s-a produs după o săptămână. Iahtul s-a lovit de un cașalot muribund, s-a scufundat, iar soților nu le-a mai rămas decât o plută minusculă. „Totul s-a dus — visurile noastre, marea noastră aventură,” scria Maurice. „Viața parcă se oprise.”

De pe iahtul ce se scufunda, Marilyn reușise să salveze un mic aragaz, o cutie de chibrituri, o hartă, o busolă, lipici, câteva cuțite, căni din plastic, două găleți, o lanternă, o foarfecă, un binoclu și șase rachete de semnalizare. Pe plută au mai adus aproape patruzeci de litri de apă potabilă și o rezervă de conserve suficientă pentru câteva săptămâni.

Pluta era acoperită cu un prelat, însă doar unul dintre ei putea sta întins dedesubt; celuilalt pur și simplu nu-i rămânea loc. Maurice reușise să umfle o barcă pneumatică, luată în călătorie „pentru orice eventualitate”. Au legat-o de plută cu o frânghie. Epava se produsese într-o zonă cu trafic maritim intens, astfel că Maurice și Marilyn erau convinși că vor fi salvați repede. Își omorau timpul jucând cărți și domino improvizate. Maurice citea ultima carte pe care o compusese la tipografie. Marilyn ținea jurnal, desena pisici și rochii, iar pe o pagină schițase planul unui nou iaht. Hotărâseră că îl vor cumpăra după întoarcere.

După opt zile, Marilyn și Maurice zăriră prima navă. Strigau, făceau semne cu mâinile și consumară toate rachetele de semnalizare, dar vasul nu se opri. Câteva zile mai târziu, un altul apăru la orizont. Ca să-i atragă atenția echipajului, au fost nevoiți să ardă hainele de prisos, însă nici de data aceasta nu fură observați.

După o lună, Maurice începu să-și piardă speranța. I se părea că vor pluti astfel la nesfârșit, fără să mai vadă vreodată altceva decât valuri și cer. Marilyn avea credință în destin și îl asigura că nu li-e scris să moară pe mare, atâta vreme cât supraviețuiseră atât. Maurice nu mai credea în nimic, se ținea doar datorită soției sale.

După câteva zile, ajunseră într-un ținut rar călcat de oameni. Spre uimirea lor, oceanul mustea de viață. Pluta era înconjurată de sute de pești în toate culorile curcubeului, bancuri de delfini treceau pe lângă ei, din când în când apăreau rechini și orci. Unele făpturi se ascundeau sub plută de soare și de prădători, altele rodeau scoicile adunate pe fundul ei, iar pe altele le atrăgea aglomerația de pești.

Din când în când, se apropiau țestoase uriașe din Galápagos, iar în văzduh planau sule și fregate.

Noaptea se auzea cântul balenelor, iar într-o zi un cașalot apăru chiar lângă ei. Marilyn și Maurice încremeniră, ca să nu sperie uriașul capabil să răstoarne pluta. Priveau în ochiul său mare, nemișcat, iar el îi privea pe ei. Marilyn își mușcă buza ca să nu izbucnească în plâns.

„Părea că acel Leviatan stătea acolo o veșnicie,” își amintea Marilyn. „În realitate, cu greu trecuseră zece minute, dar tot timpul acela așteptam lovitura de coadă care să ne spintece în două.”

Când proviziile începuseră să se împuțineze, Marilyn meșteri niște undițe cu cârlige din ace de siguranță și începură să prindă pește. Atât de mulți pești-balon se învârteau în jurul plutei încât uneori îi puteai scoate cu mâna goală. Apoi, Marilyn învăță să prindă puii de rechin care dădeau târcoale. „Stătea lângă prelată și, din plictiseală, a atins botul unui rechin,” povestea Maurice. „Acesta înota pe lângă noi, așa că Marilyn și-a trecut degetul pe el din cap până în coadă. Apoi s-a săturat, l-a prins de coadă și l-a tras pe plută.”

Pe plută și pe barcă se așezau mereu păsări. Nu văzuseră niciodată oameni și nu se temeau deloc de ei. În cartea „A doua șansă”, Maurice scria despre prima sulă prinsă: „M-am strecurat foarte aproape, iar ea nu s-a mișcat deloc, doar mă privea cu ochii aceia mari, cu niște inele prostești în jur. M-a cercetat câteva secunde, apoi a început să-și curețe penele. Atunci am întins mâna și am apucat-o de gât.”

„Pe plută nu exista nici intimitate, nici secrete, nici complexe,” scria Marilyn. „Și totuși, într-un mod ciudat, în acea izolare desăvârșită am găsit liniștea. Ne-am lepădat de lanțurile așa-numitei civilizații și ne-am întors la un mod de viață simplu, preistoric.”

De două ori s-a iscat furtuna. A plouat necontenit o săptămână întreagă, peștele nu mai trăgea. Barca s-a răsturnat de trei ori, busola a fost luată de valuri, iar recipientele cu apă potabilă s-au pierdut. În toiul vijeliei, Maurice a căzut peste bord, iar când a reușit să se urce la loc, a descoperit că toate uneltele de pescuit se înecaseră.

În a patruzeci și cincea zi de derivă, pluta a început să se îndrepte spre Panama, însă după douăzeci de zile a fost prinsă de un alt curent și purtată din nou într-o zonă moartă din mijlocul Pacificului.

Atât pluta, cât și barca, neconcepute pentru o folosire îndelungată, trosneau din toate încheieturile. Ca să fie totul complet, în a cincizeci și una zi, barca pneumatică a fost găurită de un cârlig improvizat. Curând după aceea, s-a înțepat și pluta. Marilyn și Maurice erau nevoiți să scoată mereu apa și să pompeze aerul care se scurgea.

Spre sfârșitul călătoriei, abia se mai puteau ține pe picioare. Din cauza arsurilor solare și a contactului neîntrerupt cu apa sărată, pielea le era acoperită de răni dureroase. Maurice s-a îmbolnăvit grav și, într-o zi, din pricina febrei puternice, a zăcut aproape fără cunoștință mai multe zile.

„De cele mai multe ori nu purtam niciun fel de haine,” rememora Marilyn. „Ne rămăsese câte o cămașă fiecăruia, o pereche de pantaloni scurți și un pulover. Le păstram într-o geantă de pânză și îmbrăcam cămășile doar când ieșeam afară, ca să nu ne ardă soarele. Se îmbibase atât de tare cu sare, încât ne rodeau pielea.”

Pe 30 iunie, Marilyn îl trezi pe Maurice și îi spuse că aude zgomot de motor. El privi anevoie afară și văzu în apropiere o navă de pescari. Marilyn se cățără în barcă și începu să dea disperată din mâini. Nava nu se afla la mai mult de opt sute de metri, însă, ca toate celelalte, trecea mai departe.

Au fost observați de pe o navă coreeană care se întorcea la Busan după doi ani în Atlantic. Navigatorii sleiți de puteri fură trași la bord. „Nu au spus nimic, doar s-au lăsat pe punte și au izbucnit în hohote de fericire,” își amintea căpitanul. Pescarii coreeni i-au îngrijit, iar peste câteva săptămâni i-au debarcat în Hawaii.

După întoarcere, Maurice și Marilyn au scris o carte despre cele 117 zile petrecute pe plută. Onorariul le-a ajuns pentru un nou iaht.

În 1975, soții au pornit într-o nouă călătorie și au ajuns, în cele din urmă, în Patagonia. După cinci ani, Maurice și Marilyn s-au întors în Anglia și s-au stabilit în orășelul Lymington de pe malul Canalului Mânecii. Au continuat să călătorească, au străbătut toată Europa și s-au pasionat de alpinism.

În 2002, Marilyn a murit de cancer. După dispariția ei, Maurice evoca adesea acele zile în oceanul deschis. Fricile se estompaseră, și nu mai rămânea decât aventura fantastică trăită alături de femeia iubită. Puțin înainte de a muri, a dat un interviu în care a mărturisit că și-ar dori să se afle din nou pe acea plută. „A fost minunat,” spunea Maurice. „Niciodată nu am fost atât de aproape de natură.”

Maurice s-a stins din viață în 2019.

⚠️ Text bazat pe fapte reale. Descrierile interacțiunilor cu animalele sunt prezentate în contextul supraviețuirii și nu constituie un îndemn la cruzime.

 Preluat- Marcus de seară