&&&

 După 21 de ani de căsnicie,soția mea a vrut să scot o altă femeie la cină și la un film.

Ea a spus: „Te iubesc, dar știu că această altă femeie te iubește și i-ar plăcea să petreacă ceva timp cu tine. ”

Cealaltă femeie pe care soția mea a vrut să o vizitez a fost mama mea, care era văduvă de 19 ani,dar cerințele muncii mele și celor 3 copii ai mei au făcut posibilă vizitarea ei doar ocazional.

În seara aceea am sunat-o să o invit la cină și la un film.

"Ce ai, ești bine? ” a întrebat ea.

 Mama mea este genul de femeie care bănuiește că un apel nocturn sau o invitație surpriză este un semn de veste proastă.

„M-am gândit că ar fi plăcut să petrec ceva timp cu tine”, am răspuns. "Doar noi doi. ”

Ea s-a gândit la asta pentru un moment, iar apoi a spus: „Mi-ar plăcea foarte mult. ”

În acea vineri după muncă,când am condus până la ea,am fost un pic nervos. 

Când am ajuns la ea acasă,am observat că și ea părea emoționată în legătură cu întâlnirea noastră.

 Mă aștepta în ușă cu haina pe ea.

 Își încrețise părul și purta rochia pe care o purta la ultima aniversare a nunții. 

Ea a zâmbit de pe o față care era la fel de strălucitoare ca a unui Înger. „Le-am spus prietenilor mei că o să ies cu fiul meu, iar ei au rămas impresionați”, a spus ea, când s-a urcat în mașină. "Abia așteaptă să audă despre întâlnirea noastră. ”

Am fost la un restaurant care,deși nu elegant, era foarte drăguț și confortabil. 

Mama m-a luat de braț ca și cum ar fi fost Prima Doamnă.

 După ce ne-am așezat,a trebuit să citesc meniul. Ochii ei puteau citi doar imprimeuri mari.

 La jumătatea intrărilor, am ridicat ochii și am văzut-o pe mama stând acolo uitându-se la mine.

 Un zâmbet nostalgic era pe buzele ei. „Eu eram cel care citeam meniul când erai mic”, a spus ea. „Atunci e timpul să te relaxezi și să mă lași să-ți întorc favoarea”, am răspuns.

În timpul cinei, am avut o conversație agreabilă nimic extraordinar,dar am recuperat evenimentele recente din viața celuilalt.

 Am vorbit atât de mult încât am pierdut filmul. Cum am ajuns la ea acasă mai târziu, ea a spus: "Mai ies cu tine, dar numai dacă mă lași să te invit. ” 

Am fost de acord.

“Cum a fost întâlnirea la cină? ”m-a întrebat soția mea când am ajuns acasă?

"Foarte frumos. Mult mai mult decât mi-aș fi putut imagina”, am răspuns.

Câteva zile mai târziu, mama a murit de infarct.

S-a întâmplat atât de brusc încât nu am mai apucat să fac nimic pentru ea. 

Ceva timp mai târziu, am primit un plic cu o copie a unei chitanțe de restaurant din același loc unde eu și mama luasem cina. 

O notă atașată spunea: „Am plătit această factură în avans. Nu eram sigur că pot fi acolo dar cu toate acestea am plătit pentru două farfurii una pentru tine și cealaltă pentru soția ta. 

Nu vei ști niciodată ce a însemnat acea noapte pentru mine. ”

"Te iubesc, fiule. ”

În acel moment,am înțeles importanta de a spune in timp: "Te iubesc" și de a oferi celor dragi timpul pe care il merita. 

Nimic în viață nu este mai important decât familia ta. 

Acordă-le timpul pe care îl merită, pentru că aceste lucruri nu pot fi amânate până „altă dată. ” 

Sursa HAPPY life

$¢$

 Superb...merită citit

 ,,Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln (1809-1865), a făcut oferta, în anul 1854, ca statul să cumpere o mare parte din teritoriul indian, iar poporului indian i-a fost promisă o rezervaţie.

 La această ofertă a primit un răspuns din partea căpeteniei, Seattle.

 Această scrisoare se numără printre cele mai frumoase şi mai profunde gânduri care au fost rostite vreodată despre mediul înconjurător al omului. Scrisoarea a fost trimisă tuturor ţărilor lumii, cu prilejul Zilei mondiale a Mediului, 5 iunie, de către UNEP, iar oraşul SEATTLE şi-a primit numele după această căpetenie.

         Iată conținutul scrisorii :

 ,,Când marele şef Alb din Washington îşi trimite glasul că doreşte să cumpere pământul nostru - ne cere prea mult.

   Cum se poate vinde ceva sau cumpăra cerul şi căldura pământului? Aşa ceva ne este cu totul străin.

   Noi nu suntem proprietarii prospeţimii aerului şi limpezimii apei.

   Fiecare părticică a acestui pământ e sfânt pentru poporul meu.

   Fiecare ac strălucitor de pin, fiecare bob de nisip din vadul râului, fiecare mică negură din întunecimea pădurii, sunt sfinte în gândurile şi viaţa poporului meu, suntem parte a pământului şi el e parte din noi.

   Ierburile mirositoare ne sunt surori.

   Cerbul, armăsarul, vulturul cel mare - ne sunt fraţi. Culmile stâncoase, păşunile suculente, trupul învelit în căldură al poney-ului şi omul, toate aparţin aceleiaşi familii. Această apă strălucitoare ce curge prin torente şi râuri, nu este numai apă, ci şi sângele strămoşilor noştri. Dacă vă vindem pământul, trebuie să ştiţi că e sfânt. Că fiecare reflectare din lacul limpede vorbeşte despre întâmplări şi amintiri din viaţa poporului meu. 

 Murmurul apei - e glasul tatălui-tatălui meu.  

 Râurile ne sunt fraţi, ne sting setea. Râurile poartă canoele noastre. Ne hrănesc copiii.

  Dacă vă vindem pământul, trebuie să vă amintiţi şi să învăţaţi copiii voştri că râurile sunt fraţii noştri şi ai voştri. De aceea va trebui să oferiţi râului bunătatea pe care nu aţi oferit-o fratelui. Ştim că omul alb nu ne înţelege. Pentru el un pământ e la fel ca şi oricare altul. Faţă de pământul-mamă şi fratele-cer se poartă ca faţă de lucruri care se pot cumpăra, prăda, vinde ca vitele sau podoabă strălucitoare. Lăcomia lui va distruge pământul şi va lăsa în urmă pustiu. Nu ştiu.

 

  Modul nostru de viaţă se deosebeşte de al vostru. Numai privind la oraşele voastre, pe omul roşu îl dor ochii. În oraşele omului alb nu există un colţişor de linişte. Nu există loc în care să se audă deschiderea frunzelor primăvara sau tremuratul aripii musculiţei. Cea mai mare comoară a omului roşu este aerul. Omul alb parcă nici nu observă aerul pe care îl respiră. Ca unul care e de multă vreme muribund - e imun la duhoare.

 

  Dacă vă vindem pământul trebuie să vă amintiţi că aerul ne este preţios. Că aerul îşi împarte spiritul cu întreaga viaţă pe care o întreţine. Vîntul care i-a dat bunicului meu primul suflu va primi şi ultima lui răsuflare.

  Dacă vă vindem pământul trebuie să-l păziţi ca pe ceva sfânt. Ca pe un loc în care şi omul alb va putea să inspire aerul îndulcit cu mireasma florilor. Vom examina oferta voastră de a ne cumpăra pământul.

  Dacă vom decide să fim de acord, vă vom pretinde să îndepliniţi următoarea condiţie:

  - Omul alb va trebui să se poarte faţă de animalele acestui pământ, ca faţă de fraţii săi. 

  

 Ce este omul, fără animale ? Dacă animalele ar dispărea omul ar muri de marea însingurare a spiritului. Tot ceea ce li se întâmplă animalelor, curând i se va întâmpla şi omului. În lume totul se leagă. Va trebui să vă învăţaţi copiii că sub tălpile lor este cenuşa strămoşilor noştri. Pentru ca să respectaţi pământul, le veţi spune că pământul lor este bogat prin viaţa străbunilor noştri. Va trebui să vă învăţaţi copiii, aşa cum îi învăţăm noi pe ai noştri, că pământul ne e mamă. Ce păţeşte pământul, păţesc şi copiii lui.

 Dacă omul scuipă pe pământ, se scuipă pe sine însuşi.

               Pământul nu aparţine omului.

                 Omul aparţine pământului."

$$$

 Reflecții...

    

  Mă gândesc că...noi am fost ultimă generație care ne-am bucurat și am trăit altfel copilăria.

Vă mai amintiți de jocurile copilăriei noastre? 

  Ne jucam: "rațele și vânătorii; țară, țară, vrem ostași; de-a v-ați ascunselea; hoții și vardiștii; șotron și multe altele...și eram fericiți!

 Iarna ieșeam la zăpadă chiar dacă intram uzi până la chiloți, nu ne văitam că ne-a intrat puțină zăpadă în bocanci!

 Intram în casă doar când eram atât de uzi și înghețațați că nu ne mai puteam nici îndoi!😀

 În vacanța de vară citeam toată bibliografia recomandată de profesorul de Limba Română, pentru clasa următoare.(cărți împrumutate de la bibliotecă)

   Vă mai amintiți de caietul numit "oracol" în care răspundeam la întrebări, sperând că persoana iubită va citi acolo unde scrie 'de cine îți place?' că ne place de el/ea...

  Noi am mers cu bicicleta fără cotiere(cazul fericit că aveam bicicletă!😉)

 Nu ne feream de alimentele care conțineau multe lipide, glucide, nici nu știam ce erau alea...mâncam!

 Intram în casă odată cu noaptea și înainte de culcare spuneam o rugăciune și bunul Dumnezeu zâmbea și ne binecuvânta!

 Noi adormeam fericiți cu credința că El ne-a iertat toate "giumbușlucurile" noastre de peste zi!

  

 Amintiri din alte vremuri cu alți OAMENI!

 Dar mie "PARCĂ-MI SALTĂ ȘI ACUM INIMA DE BUCURIE _ ION CREANGĂ"!

&&&

 Andrei din Prundu Mare a câștigat o bursă integrală la Universitatea din Milano cu un proiect despre mierea de salcâm din satul bunicului său, demonstrând că succesul poate veni din valorificarea celor mai simple tradiții locale.

Când profesorii de la Facultatea de Agricultură din Milano au citit pentru prima oară proiectul de cercetare al lui Andrei Popescu, au crezut că e o glumă. Un băiat de douăzeci și doi de ani din România voia să studieze proprietățile antibacteriene ale mierii de salcâm din satul bunicului său. În cererea de bursă, scrisese simplu: "Bunicul meu știe despre albine mai mult decât orice manual din lume."

Andrei a crescut în Prundu Mare, un sat din Teleorman unde salcâmii înfloresc în fiecare mai transformând dealurile într-un ocean alb și parfumat. Bunicul său, Vasile, are patruzeci de stupi și face cea mai bună miere din județ - toți localnicii știu asta. Dar ce nu știau era că această miere avea proprietăți pe care nici măcar Andrei nu le intuia.

"Nicu, tu știi că mierea asta e bună nu doar pentru gât," îi spusese bunicul într-o zi, când Andrei era acasă în vacanță de la facultate. "Femeia lui Gheorghe și-a vindecat rana de la picior doar cu mierea noastră. Medicii de la spital ziceau că trebuie operație, dar ea a pus miere și s-a făcut bine."

În acel moment, Andrei și-a dat seama că ceea ce pentru bunicul său era cunoaștere comună, pentru lumea științifică ar putea fi o descoperire. A început să documenteze tot ce știa bunicul despre miere, să colecteze probe din diferite perioade ale anului, să noteze diferențele între mierea de salcâm și cea de tei.

Doar cei care au crescut cu bunicii la țară înțeleg cu adevărat cât de multă știință practică se ascunde în gesturile și observațiile lor aparent simple.

Primul pas a fost să conștientizeze că mierea bunicului era specială. Andrei a descoperit că salcâmii din zona lor cresc pe un tip de sol bogat în minerale, iar clima specifică Teleormanului creează condiții ideale pentru o miere cu proprietăți unice. A început să facă teste rudimentare în laboratorul facultății, comparând mierea din Prundu Mare cu alte tipuri de miere din comerț.

Rezultatele au fost uimitoare. Mierea de salcâm din satul bunicului avea o concentrație de enzime și antioxidanți cu 40% mai mare decât mierea obișnuită. Când a aplicat-o pe bacterii în laboratorul facultății, efectul antibacterian era remarcabil.

"Când am trimis prima cerere la Milano, eram convins că mă vor refuza," își amintește Andrei. "Cine sunt eu să le spun italienilor despre miere? Ei care au tradiții în apicultură de sute de ani."

Dar răspunsul a venit după două săptămâni: "Proiectul dumneavoastră prezintă un interes științific deosebit. Vă invităm la un interviu online pentru evaluarea candidaturii la programa de master în Științe Agricole."

Interviul a fost programat pentru o săptămână mai târziu. Andrei s-a dus acasă la bunicul să se pregătească, să învețe tot ce putea despre stupi, despre procesul de polenizare, despre cum se recunoaște mierea pură.

"Spune-le că albinele noastre sunt speciale," îi zisese bunicul, arătând spre stupii alinați în livada din spatele casei. "Ele știu să aleagă doar florile cele mai bune. Și nu le-am dat niciodată medicamente, ca alții. Ele se descurcă singure, așa cum le-a învățat natura."

În ziua interviului, Andrei a conectat laptopul în bucătăria bunicului, cu stupii vizibili prin fereastră. Profesorii italieni l-au întrebat despre metodologia cercetării, despre potențialul comercial al proiectului, despre planurile lui de viitor.

"Spuneți-ne, de ce credeți că mierea din satul dumneavoastră este specială?" a întrebat profesorul coordonator.

"Pentru că e făcută cu dragoste," a răspuns Andrei spontan. "Bunicul meu vorbește cu albinele, le cunoaște pe fiecare. Știe când sunt supărate, când sunt bolnave, când sunt fericite. Asta nu poți învăța din cărți."

Profesorii au râs, dar nu în mod batjocoritor. Era un râs de admirație pentru simplitatea și autenticitatea răspunsului.

Rezultatul a venit o lună mai târziu: bursă integrală pentru doi ani de master, plus finanțarea pentru continuarea cercetării. Andrei era primul student român care primea această bursă pentru un proiect legat de apicultură.

"Îmi vine să cred că ai reușit cu mierea mea," i-a spus bunicul când a aflat vestea. "Eu care credeam că doar îmi hrănesc familia cu ea."

Acum, Andrei studiază la Milano, dar se întoarce acasă în fiecare vacanță să continue cercetarea. Proiectul său a devenit un model pentru valorificarea cunoștințelor tradiționale în cercetarea modernă. Universitatea din Milano a început o colaborare cu România pentru studierea altor produse tradiționale cu potențial științific.

"Cel mai frumos lucru e că bunicul meu a devenit cunoscut aici," spune Andrei. "Profesorii mei vor să vină să-l cunoască, să vadă cum lucrează cu albinele. Un om care n-a terminat nici măcar patru clase a devenit consultant pentru o universitate din Italia."

Povestea lui Andrei demonstrează că succesul poate veni din cele mai neașteptate direcții, și că tradițiile noastre locale pot avea valoare internațională. Într-o lume care caută soluții complexe, răspunsurile se află adesea în simplitatea și înțelepciunea generațiilor care ne-au precedat.

Pentru că adevărata știință nu stă doar în laboratoare și teorii, ci în observația atentă a naturii și în respectul pentru ceea ce ea ne oferă. Iar când combini cunoașterea străbună cu cercetarea modernă, rezultatul poate fi cu adevărat extraordinar.

                                  * sursa: viață de românaș *

&&&

 👉 Pupăza (Upupa epops), este o pasăre insectivoră, migratoare, din familia Upupidae, ordinul Coraciiformes, de circa 28 cm lungime, cu penajul pestriț de culoare cafeniu, cu aripile și coada negricioase, cu dungi transversale albe, cu ciocul cafeniu deschis, lung, ascuțit la vârf și curbat în jos, picioare cenușii, aripi rotunjite și cu un moț de pene mari, roșii-ruginii, așezate ca o creastă în vârful capului, pe care îl poate desface și strânge după dorință. Cuibărește în România, dar pleacă în sezonul rece.

  Este răspândită în sudul, centrul și estul Europei (este absentă în Scandinavia și Insulele Britanice), Asia, nordul, centrul și sudul Africii, Madagascar.

 Migrația. Este parțial migratoare. Iernează în Africa la sud de Ecuator, Asia de sud și de sud-est. Pupezele din Europa migrează în Africa tropicală.

 Habitat: regiuni uscate, zone deschise de câmpie cu copaci izolați, livezi, dealuri.

 În perioada împerecherii răsună frecvent strigătul ei „up-up-up" sau „uu-puu-puup", de la care i se trage și numele. Strigătul ei de alarmă seamănă cu un horcăit fâșâit „șree". Când cântă, pasărea înfoiază penele din jurui gâtului și coboară ciocul în jos; în același timp strânge penele crestei, care apar ca un al doilea cioc îndreptat în sus.

 Pupezele sunt prezente în România în timpul cald; toamna migrează în Africa Centrală. Retragerea pupezelor spre locurile de iernare din Africa tropicală începe din august și continuă în septembrie și chiar în octombrie. Migrarea are loc în grupuri mici, zburând la înălțime joasă, cu fâlfâirea caracteristică a aripilor, ca la fluture. Când primăvara revin la vechile locuri în care au cuibărit cu un an înainte, pupezele caută aceeași scorbură sau aceeași crăpătură în mal ori în grădinile gospodăriilor.

&&&

 

În Japonia, există o insulă cu mai multe căprioare decât oameni - Miyajima! Căprioarele sunt considerate mesageri sacri ai zeilor și se plimbă libere peste tot, chiar intră în magazine!

În inima Japoniei, nu departe de Hiroshima, se află o insulă spectaculoasă numită Miyajima, cunoscută oficial sub denumirea de Itsukushima. Aici, natura, spiritualitatea și tradițiile japoneze se împletesc într-un mod cu totul aparte. Dar ceea ce face această insulă cu adevărat unică nu sunt doar templele sale străvechi sau peisajele pitorești, ci prezența unui număr impresionant de căprioare care trăiesc în libertate absolută. Se spune că pe insulă trăiesc mai multe căprioare decât oameni, iar aceste animale grațioase au devenit simboluri vii ale locului.

Căprioarele din Miyajima nu sunt animale obișnuite. În tradiția shintoistă japoneză, ele sunt considerate mesageri sacri ai zeilor, purtători de energie spirituală și protectori ai păcii. Această credință a modelat complet relația dintre oameni și animale pe insulă. Nimeni nu le alungă, nimeni nu le teme – din contră, turiștii le întâmpină cu zâmbete și respect, iar căprioarele, blânde și obișnuite cu prezența umană, se apropie fără ezitare de vizitatori, așteptând uneori o gustare sau o mângâiere.

Ceea ce surprinde orice călător care ajunge aici este cât de natural coexistă oamenii și animalele în același spațiu. Căprioarele se plimbă nestingherite pe aleile templelor, dorm pe plajă sau în grădinile tradiționale, și uneori chiar își fac loc printre rafturile magazinelor de suveniruri. Nu e neobișnuit să vezi o căprioară stând liniștită în fața unei tarabe sau intrând curioasă într-un restaurant de tip take-away. Este o imagine care pare desprinsă dintr-o poveste – o armonie firească între ființe, fără bariere, fără teamă.

Această libertate vine însă și cu o responsabilitate. Autoritățile și localnicii au grijă ca animalele să fie respectate și protejate, dar și ca turiștii să înțeleagă regulile interacțiunii. Nu este permisă hrănirea excesivă sau cu alimente nepotrivite, iar vizitatorii sunt sfătuiți să nu streseze animalele, chiar dacă acestea par foarte prietenoase. Se încearcă astfel păstrarea unui echilibru delicat între turism și bunăstarea faunei locale.

Miyajima nu este doar o destinație turistică – este o lecție vie despre conviețuire, respect și sacralitate. Aici, animalele nu sunt tratate ca atracții, ci ca parte integrantă din identitatea locului. Prezența lor liniștitoare îmbogățește experiența spirituală a celor care vin să vadă celebrul Torii plutitor sau să urce pe muntele Misen. Totul respiră calm, răbdare și o înțelepciune veche, transmisă tăcut din generație în generație.

Într-o lume din ce în ce mai grăbită și zgomotoasă, Miyajima rămâne un colț de liniște, unde ritmul naturii se îmbină cu cel al credinței. Căprioarele care se plimbă printre oameni nu sunt doar o curiozitate, ci o amintire vie a respectului profund pe care cultura japoneză îl poartă față de viață sub toate formele ei. Și poate tocmai de aceea, cei care ajung acolo nu uită ușor această insulă – pentru că te învață, în tăcere, cum să trăiești în armonie.

&&&

 Era cunoscută drept „regina roșie” și „cea mai frumoasă armă a Kremlinului”. Cei mai talentați fotografi și creatori de modă de renume mondial visau să colaboreze cu ea.

Viața celebrei manechine este învăluită în zvonuri și mistere. Până astăzi, locul nașterii Reginei Zbarskaia și circumstanțele morții sale stârnesc controverse. Conform unei versiuni, vedeta s-ar fi născut la Leningrad, la 27 septembrie 1935. Părinții ei, artiști de circ, și-au pierdut viața în timpul unui număr la înălțime. Fetița a ajuns într-un orfelinat, unde a rămas până la vârsta de 17 ani.

Există însă și o altă variantă, potrivit căreia Regina ar fi crescut la Vologda, într-o familie de funcționari. Tatăl ei era un ofițer în retragere, iar mama, contabilă.

Viața ei devine mai bine documentată începând cu anul 1953, când, după absolvirea liceului, s-a mutat în capitală. S-a înscris la Institutul de Cinematografie, însă nu la actorie, ci la secția de economie. Totuși, visul ei era să devină actriță și participa frecvent la probe de film, fără succes.

Regina era atrasă de lumea mondenă, de baluri și recepții. La un astfel de eveniment s-a întâlnit cu Vera Aralova, designer de modă, care, impresionată de frumusețea ei, i-a propus să defileze în prezentarea unei noi colecții. Acel moment a marcat începutul carierei sale ca manechin.

Primul său pas pe podium a revelat un talent excepțional. De-a lungul anilor, Regina a defilat pentru nume sonore ale modei sovietice, precum Veațeslav Zaițev și Vera Aralova.

A fost prima femeie din lume care a defilat purtând cizme cu fermoar pe toată lungimea gambei – un detaliu de design considerat astăzi banal, dar revoluționar la acea vreme, conceput de Aralova.

Apogeul carierei Reginei Zbarskaia s-a petrecut în anii ’60, când faima ei a depășit granițele URSS. În Franța, era numită „cea mai frumoasă armă a Uniunii Sovietice”.

După ce și-a schimbat tunsoarea într-una în stil paj pentru o prezentare Zaițev, a fost comparată cu Sophia Loren.

Totuși, Regina avea și un supranume mai puțin măgulitor printre colege – „regina de gheață”.

Se pare că alte modele o considerau prea distantă și arogantă. De altfel, Zbarskaia nu căuta apropierea celorlalte manechine și se arăta deschisă doar față de cei foarte apropiați.

Steaua Reginei s-a stins brusc. Problemele personale au condus-o spre antidepresive, care i-au salvat mintea, dar i-au curmat cariera. Pentru o scurtă perioadă a lucrat chiar și ca femeie de serviciu, după care a dispărut fără urmă.

Viața ei amoroasă a fost intens comentată. Se știe că a fost căsătorită cu caricaturistul și ilustratorul Felix-Liev Zbarski.

Totuși, se zvonea că el nu era primul soț, iar Regina ascundea identitatea primului bărbat din cauza originii sale umile.

Inițial, căsnicia cu Zbarski a fost fericită; o numea muza lui. Însă infidelitățile lui repetate, dintre care cea mai cunoscută a fost cu actrița Marianna Vertinskaia, au distrus relația.

Deși Regina a suportat trădările și a refuzat să divorțeze, chiar și după ce soțul a constrâns-o să renunțe la un copil, mariajul a eșuat. Zbarski a părăsit-o pentru actrița Liudmila Maksakova, cu care a avut un fiu.

Aflând că fostul soț devenise tată, Regina a suferit o cădere nervoasă. A început tratamente cu tranchilizante și a fost internată într-un spital psihiatric.

Mai târziu, a avut o relație cu un jurnalist iugoslav, care a trădat-o: a plecat în Germania, unde a publicat o carte intitulată „O sută de nopți cu Regina Zbarskaia”.

În volum, acesta relata nu doar aspecte intime, ci și presupusele convingeri antisovietice ale Reginei, legăturile ei cu KGB-ul și rolul de informatoare.

Ulterior, agentul secret Vitali Șlîkov a declarat că trăise un an cu Regina, în timp ce ea era încă măritată, dar deja separată. A afirmat că atunci ea a încercat pentru prima dată să-și ia viața, după ce KGB-ul ar fi încercat să o recruteze prin șantaj. Șlîkov susținea că Zbarskaia nu a colaborat cu Comitetul, iar acuzațiile erau pure invenții.

După apariția cărții, Regina a fost prinsă într-un scandal politic. Deși volumul a fost retras din circulație, cariera și viața ei au fost iremediabil ruinate. A încercat de două ori să se sinucidă. A treia încercare i-a fost fatală – a ingerat o doză letală de somnifere.

Conform versiunii oficiale, decesul a survenit pe 15 noiembrie 1987, într-un spital. Alte surse afirmă că ar fi luat medicamentele acasă și, înainte de a muri, ar fi încercat să sune pe cineva.

Regina Nikolaevna Zbarskaia a fost înmormântată fără prezența colegelor din lumea modei. Trupul ei a fost incinerat, iar locul exact al mormântului rămâne necunoscut. Există o teorie conform căreia ar fi fost îngropată la Vologda, alături de tatăl și mătușa ei.