POVESTEA LUI ULISE
Ulise Numit de greci Odiseu (în traducere „cel urât”, după cum se explică în Odiseea), a fost unul dintre cei mai celebri eroi ai războiului troian. Era fiul lui Laerte şi al Anticleei sau, potrivit unei tradiţii mai târzii, al lui Sisif şi al Anticleei; a fost rege în Itaca şi soţul Penelopei, fiica lui Icarios, cu care a avut un fiu, Telemah. Viclenia şi acţiunile întreprinse în timpul războiului troian justifică interpretarea numelui său.
Ulise a luat parte la război în calitate de fost pretendent (poate că a fost chiar primul) la mâna Elenei. Potrivit tradiţiei, el l-a sfătuit pe tatăl Elenei cum să-i aleagă soţul, propunând ca toţi pretendenţii să se adune, iar Elena să aleagă, şi ca toţi să jure că îl vor ajuta pe cel ales dacă cineva va încerca să-i fure soţia. În urma acestui jurământ, când Elena a fost răpită de Paris, s-a organizat expediţia grecilor împotriva Troiei.
Ulise aflase de la un oracol că, dacă pleca la război, nu avea să se mai întoarcă la ai săi decât după douăzeci de ani, din care zece petrecuţi pe câmpul de luptă şi zece pe mare, pe drumul de întoarcere. Această povestire, necunoscută lui Homer, este relatată de izvoare mai târzii: când Agamemnon s-a dus în Itaca să-l cheme la război, Ulise s-a prefăcut nebun, şi-a pus pe cap un acoperământ ciudat şi a început să are câmpul, cu nişte veşminte şi o atitudine deloc potrivite pentru un rege. Palamede i-a dat în vileag înşelătoria, aşezându-i-l dinaintea plugului pe micul Telemah; ca să nu-şi omoare fiul, Ulise a fost nevoit să admită că nu era nebun.
La rândul său, Ulise l-a demascat pe Ahile, care, ca să scape de război, se deghizase în femeie şi se ascunsese printre fiicele regelui Licomed din Sciros: i-a arătat câteva arme pe care acesta le-a admirat, trădându-şi astfel firea războinică.
Posthomerică este şi tradiţia potrivit căreia Ulise a născocit şiretlicul prin care Clitemnestra a fost convinsă să o trimită în Aulis pe fiica sa Ifigenia, ce urma să fie sacrificată spre a obţine vânturile prielnice pentru plecarea flotei greceşti: mamei i s-a spus că fiica sa urma să se căsătorească cu Ahile în Aulis.
În timpul asediului Troiei, Ulise s-a distins prin curajul, prudenţa şi elocvenţa sa, iar după moartea lui Ahile a participat la lupta pentru armele eroului, învingându-l pe Aiax Telamonianul. Lui Ulise i se atribuie un rol de prim-plan şi în aducerea la Troia a lui Neoptolem, fiul lui Ahile, fără de care, potrivit unui oracol, cetatea nu avea să cadă niciodată în mâinile grecilor; din acelaşi motiv şi tot datorită lui Ulise a fost adus la Troia şi Filoctet. O altă tradiţie susţine că lui i-a aparţinut şi ideea folosirii calului de lemn cu care grecii au reuşit să obţină victoria în războiul troian (stratagemă pe care Vergiliu o atribuie comandanţilor greci); în orice caz, Ulise s-a numărat printre eroii care au intrat în pântecul calului. Calul era atât de mare, încât pentru a-l aduce în cetate troienii au trebuit să dărâme Porţile Scheene.
Partea cea mai cunoscută a poveştii sale o reprezintă aventurile de după distrugerea Troiei, descrise în Odiseea. Eroul care a contribuit din plin la cucerirea cetăţii duşmane, în loc să fie răsplătit de zei şi de oameni, a trebuit să înfrunte tot soiul de pericole şi greutăţi ce au transformat călătoria sa de întoarcere într-o permanentă confruntare cu moartea, ca o interminabilă călătorie în infern, din care s-a întors nu ca un erou învingător, ci ca un bătrân cerşetor, greu încercat şi istovit, căruia numai o minune divină iar fi putut reda puterea de odinioară şi pe care până şi Penelopei i-a fost greu să-l recunoască.
Odiseea povesteşte că Ulise şi tovarăşii săi, care au ridicat ancora pentru a se întoarce în patrie, au rătăcit pe mare şi în cele mai îndepărtate ţinuturi vreme de zece ani: atât a trecut de la căderea Troiei până la întoarcerea sa în Itaca, iar în acest timp întâmplările potrivnice, furia mării şi voinţa zeilor şi a destinului l-au implicat într-o serie de evenimente dramatice.
La începutul călătoriei sale, după ce a trecut prin ţinuturile ciconilor şi lotofagilor, a ajuns pe coasta de apus a Siciliei, unde împreună cu doisprezece tovarăşi a intrat în peştera ciclopului Polifem. Acesta i-a devorat pe şase dintre însoţitorii săi şi i-a luat prizonieri pe erou şi pe ceilalţi şase. Ulise l-a îmbătat pe ciclop şi i-a străpuns singurul ochi cu o ţepuşă înroşită în foc; cei şapte s-au ascuns sub pântecele oilor lui Polifem, pe care acesta le-a mânat afară din peşteră fără să-şi dea seama de şiretlicul prizonierilor săi. Orbirea ciclopului a avut consecinţe nefaste pentru călătoria lui Ulise, întrucât a stârnit mînia lui Poseidon, tatăl lui Polifem.
Ulise a ajuns apoi în insula lui Eol, unde zeul i-a dăruit la plecare un vas în care erau închise toate vânturile ce aveau să ajute corăbiile să ajungă în patrie. Dar tovarăşii lui Ulise au deschis vasul ca să vadă ce era înăuntru, iar vânturile au scăpat, împingând corăbiile înapoi pe insula lui Eol. Mâniat de felul în care fusese folosit darul său, stăpânul vânturilor a refuzat să-l mai ajute pe Ulise.
Ulise şi-a reluat rătăcirile pe mare. După ce s-a oprit la Telepilos, cetatea lui Lamos, şi a scăpat ca prin minune de lestrigoni, eroul a ajuns în insula Eea, unde locuia vrăjitoarea Circe. Ulise şi-a trimis câţiva oameni în recunoaştere, însă vrăjitoarea i-a transformat în porci. Numai Eurilohos a scăpat şi s-a grăbit să-i povestească lui Ulise cele întâmplate; eroul a fost ajutat de Hermes, care i-a explicat cum putea să reziste puterilor vrăjitoarei. Astfel a reuşit să-şi elibereze tovarăşii, care au fost transformaţi din nou în oameni, şi a fost primit cu bunăvoinţă de Circe. La sfatul acesteia, Ulise a trecut râul Oceanos şi a ajuns în ţinutul cimerienilor, unde se afla intrarea în Hades. Aici l-a consultat pe prezicătorul Tiresias, pe care l-a întrebat cum putea să se întoarcă în insula unde se născuse. S-a întors apoi cu tovarăşii săi în insula Eea, iar Circe le-a trimis un vânt puternic, care le-a îndreptat corăbiile spre insula sirenelor. Ca să scape de magia cântecului lor dulce, dar foarte periculos, Ulise le-a înfundat cu ceară urechile mateloţilor, ca să nu audă muzica, iar el s-a legat de catargul corăbiei, rămânând aşa până când cântecele sirenelor nu s-au mai auzit.
În timpul traversării strâmtorii dintre Scila şi Caribda, monstrul numit Scila a devorat şase tovarăşi ai lui Ulise; acesta a ajuns în cele din urmă pe coastele Trinacriei, unde o altă nenorocire s-a abătut asupra echipajului: nesocotind sfaturile prezicătorului Tiresias, câţiva tovarăşi ai lui Ulise au ucis boii sacri ai lui Helios, Soarele. În consecinţă, imediat ce şi-au reluat călătoria pe mare, Zeus le-a distrus nava cu un fulger şi întregul echipaj a fost înghiţit de valuri. Singurul care s-a salvat, agăţându-se de catarg şi de rămăşiţele corăbiei, a fost Ulise, care, după ce a plutit în derivă zece zile, a fost aruncat de valuri pe insula Ogigia, unde trăia nimfa Calipso. Nimfa l-a primit cu bunăvoinţă pe Ulise şi în curând s-a îndrăgostit de el. Eroul a rămas pe insulă şapte ani; dar, deşi nimfa a vrut să-i dăruiască, pentru a-l ţine lângă ea, nemurirea şi tinereţea eternă, lui începuse să-i fie dor de casă. Numai la intervenţia zeilor Calipso l-a lăsat să plece, atunci când, la cererea Atenei, Hermes a înştiinţat-o că Zeus poruncise acest lucru. Nimfa a trebuit să se supună şi l-a învăţat pe Ulise să-şi construiască o plută, cu care eroul a pornit din nou pe mare, singur.
După optsprezece zile, vânturile l-au purtat în apropiere de Scheria, insula feacilor, iar Poseidon a declanşat o furtună care a distrus pluta eroului; însă, cu ajutorul Leucoteei şi al Atenei, Ulise a reuşit să ajungă pe insulă. Epuizat, a adormit pe plajă şi a fost trezit într-un târziu de râsetele unor fete; printre ele se afla şi Nausicaa, fiica regelui acelei insule, care l-a condus la palat şi l-a prezentat părinţilor săi, Alcinoos şi Arete. La curte, naufragiatul a auzit de la poetul Demodocos povestea căderii Troiei, cântată de aezi şi de rapsozi. Amintirea acelor întâmplări, al căror protagonist fusese cu ani în urmă, l-a impresionat până la lacrimi. Emoţia sa nu a trecut neobservată, iar suveranii au început să-i pună întrebări. Atunci Ulise le-a spus cine era şi le-a povestit aventurile sale; regele a pregătit o corabie care urma să-l ducă pe erou în Itaca, patria pe care nu o mai văzuse de douăzeci de ani.
Între timp, în Itaca, tatăl lui Ulise, Laerte, bătrân şi îndurerat, se retrăsese la ţară, iar mama, Anticleea, murise de durere; fiul său, Telemah, devenise adult, iar Penelopa îi rămăsese credincioasă, refuzând cererile insistente ale pretendenţilor din insulele vecine, care puseseră practic stăpânire pe palatul lui Ulise. Pentru ca eroul să nu fie recunoscut la întoarcerea în patrie, Atena l-a transformat într-un cerşetor care nu putea trezi bănuieli. Numai bătrânul câine Argos l-a recunoscut. Ulise l-a întâlnit mai întâi pe credinciosul Eumeu, care odinioară îi fusese servitor şi porcar; pe când se afla în casa lui, s-a întors şi Telemah de la Sparta şi Pilos, unde se dusese ca să afle veşti despre tatăl său. Ulise i-a dezvăluit fiului său cine era (mai înainte fusese descoperit doar de Euricleea, o fostă servitoare care, ajutându-l să se spele, l-a recunoscut după o cicatrice pe care o avea din tinereţe) şi împreună cu acesta şi-a plănuit răzbunarea.
Nu fără greutate, Penelopa a fost convinsă să promită că se va căsători cu cel ce avea să câştige o întrecere de tras cu arcul, care avea să se desfăşoare la palat, cu arcul şi săgeţile lui Ulise. Nici un pretendent nu a reuşit să folosească arcul eroului; Ulise a cerut atunci să tragă şi el cu arcul şi i-a străpuns pe pretendenţi cu săgeţile sale. Abia după aceea i-a spus Penelopei cine era şi s-a dus să-l vadă pe tatăl său. Între timp, vestea uciderii peţitorilor se răspândise rapid în insulele vecine, iar rudele celor morţi au pornit război împotriva lui Ulise; luând înfăţişarea lui Mentor, Atena a reinstaurat însă pacea şi l-a împăcat pe rege cu poporul său.
Moartea lui Ulise nu este descrisă în Odiseea, ci în izvoare mai târzii; ea a fost provocată de marea pe care eroul o înfruntase de atâtea ori şi de fiul său şi al Circei, Telegonos, care întreprinsese la rândul său o călătorie lungă şi periculoasă pe mare, în căutarea tatălui său. Telegonos l-a omorât cu o lovitură de lance, neştiind că îl avea în faţă pe cel pe care îl căuta.
