$$$

 Îngeri cu față de demon: Frumusețea care ucide

O reflecție cinică despre frumusețea falsă, banii iluzorii și sufletul pierdut într-o lume plină de aparențe și egoism mascat.

Se zice că în fiecare omidă hidoasă zace un fluture. Corect, dar tot acolo zace și o viitoare mizerie pe parbriz. Adevărul universal e simplu: natura are umor. Ce nu-ți spune nimeni e că fluturele ăla minunat, cu aripi sidefate și grație divină, trăiește fix trei zile. La propriu. Se naște miercuri, se reproduce joi și dă colțul vineri. Cam ca iubirile de pe Instagram.

Pe partea cealaltă, viespile – creaturile acelea cu talie demnă de invidiat de către orice influenceră vegană – sunt, în esență, niște avioane de vânătoare cu ac de înțepat și deficit de empatie. Aparent elegante, în realitate, niște psihopate zburătoare cu diplomă în agresivitate pasivă.

Și-acum, să extrapolăm la rasa umană, că doar n-o să vorbim toată ziua despre insecte, deși unele rude de-ale noastre umane s-ar supăra. Există oameni frumoși pe dinafară și putrezi pe dinăuntru. Seamănă izbitor cu niște mere din supermarket – lucioase, perfect rotunde, dar când le tai, găsești în mijloc viermele în costum Armani.

Acești zei ai frumuseții de vitrină sunt incapabili să iubească sincer. Nu pentru că nu vor. Nu pot. Sufletul lor a fost demult scos la vânzare, împachetat frumos și expediat în rate către prima validare superficială. Ce rămâne e o carcasă Instagramabilă, care zâmbește doar când e flash-ul pornit.

Ei nu oferă nimic fără să tragă după ei un deviz: "Dă-mi și mie ceva în schimb, măcar o validare, un like, un follower, ceva!" Dacă faci greșeala să le spui „mulțumesc” fără bon fiscal, li se strică tot circuitul moral.

Așa-zisul „Iad” de după moarte? Să fim serioși. Iadul e aici. Îl vezi când te urci în metrou la Pipera și îți amintești că trăiești într-o societate în care un share valorează mai mult decât un gest uman. Diavolul nu mai are coarne și furcă – are costum Hugo Boss, cont verificat și birou la etajul 10.

Pe cealaltă parte, „banii fac lumea să se învârtă”. O glumă bună, pe care nimeni nu o mai râde. Cândva făceam troc – un pește pe o roșie, o capră pe o cană. Acum dăm vieți pe ipoteci și suflete pe leasinguri. Ne aruncăm în brațele lui Mastercard cu același entuziasm cu care strămoșii noștri îmbrățișau focul. Diferența e că focul ținea de cald. Cardul ține de foame doar până se blochează.

Și hai să facem un exercițiu de imaginație, că tot suntem visători: închidem toți „bogații” ăștia, cei cu sarsanale de bani și conturi offshore, într-o cameră. Le lăsăm doar banii. Nici apă, nici mâncare, nici Wi-Fi. Cât rezistă? Își vor da seama, prea târziu, că n-au ce face cu bancnotele decât să-și șteargă sudoarea de pe frunte. Ironia? Sunt prea fini pentru a folosi hârtie igienică nepersonalizată.

Ce le rămâne? Nimic. Nici măcar ei înșiși.

Prietenia, noblețea sufletului, iubirea autentică? Povești de adormit copiii. Nu le mai vezi decât rar, și de obicei în știrile de la finalul jurnalului, după ce ai trecut prin 40 de minute de crime, violuri și politicieni care promit „reforme”. Îngerii? Sunt ăia care se strecoară prin viață pe vârfuri, te ajută fără să ceară like, share sau QR code. Nu ies în evidență, că n-au timp de branding personal. Ei își văd de treabă. Când un copil plânge, ei sunt cei care-l liniștesc. Nu filmează nimic. Nu postează nimic. Nu se monetizează.

Adevărata iubire nu cere factură. Nu așteaptă recompensă. Dacă tu te declari „îndrăgostit” dar numeri ce ai dat și ce a venit înapoi, felicitări, ești contabil, nu iubit.

În rest… ce să zic, dragă cititorule? Trăiesc și eu ca tine într-o lume în care demonii au parfum scump și profil de LinkedIn, iar îngerii se îmbracă modest și-și caută sensul în lucruri mici. Mă antrenez zilnic să fiu singur între oameni, în timp ce vânez fluturi în haosul de viespi corporatiste.

Încă mă mai emoționează o frunză căzând într-un apus de toamnă. Știu, par bolnav. Dar în lumea asta nebună, e semn de sănătate să mai simți ceva.

Și dacă mă vezi vreodată mergând prin ploaie, fără umbrelă, nu e pentru că n-am una. Ci pentru că vreau să simt. Asta e tot ce-a mai rămas de simțit într-o lume care aleargă, urlă și se înțeapă pentru nimic.

Îți zâmbesc de pe margine. Un fluture în cădere liberă. Cu zbor elegant, dar cu ochii-n beznă.

Notă:

Aceasta este o adaptare a unui text pe care l-am scris prin 2012, într-un moment de nostalgie și cu mult mai multă naivitate.