$$$

 Istoria straniei maladii numite sindromul Koro

Uneori, trupul omenesc devine câmp de bătălie între realitate și spaimele sale cele mai adânci. Frici atât de vii și absurde, încât devin imposibil de explicat — dar și imposibil de ignorat. Așa este sindromul Koro: o afecțiune psihiatrică rară, în care individul este cuprins de o teroare profundă la gândul că organul său genital — cel mai adesea penisul, mai rar sfârcurile sau sânii — se retrage în interiorul corpului, ceea ce ar duce, în concepția pacientului, la moarte.

Poate părea o legendă urbană sau o glumă neagră extrasă din colțurile întunecate ale internetului, însă este un fenomen riguros documentat științific. În același timp, reprezintă o oglindă în care se întâlnesc cultura și angoasa legată de corporalitate.

Asia, porcii și dispariția

Termenul „Koro” provine din China, iar în dialectul minnan înseamnă „cap de țestoasă” — o aluzie sugestivă la imaginea retragerii în sine. Primele izbucniri ale „epidemiilor de Koro” au fost înregistrate în Asia de Sud-Est, în special în Singapore, China, Thailanda și Malaezia. Bărbații — căci cel mai frecvent ei sunt afectați — începeau brusc să-și apuce organele genitale, să le lege cu sfori, să le prindă cu cleme ori să le ceară rudelor să le țină de mână, „până nu dispare totul”.

În 1967, în Singapore, isteria a atins proporții deosebite: un zvon s-a răspândit în oraș, cum că porcii infectați cu ciumă ar fi fost vaccinați cu o substanță periculoasă, iar consumul cărnii lor ar provoca „micșorarea organelor genitale”. În doar câteva zile, sute de persoane au ajuns la spitale — nu din cauza unei boli, ci a unei panici colective. Autoritățile medicale au fost nevoite să lanseze campanii de informare de urgență, la radio și televiziune, cu mesajul clar: „Totul este la locul lui.”

Omul occidental în fața unei spaime orientale

La prima vedere, sindromul Koro ar putea părea un artefact pur cultural. O teamă răsăriteană, născută în contextul unor norme sociale stricte, al reprimării dorinței sexuale și al unei mitologii abundente în magie și superstiții. Dar psihicul uman nu se lasă îngrădit de granițe lingvistice sau geografice.

Cazuri de Koro au fost documentate și în Statele Unite, Canada, Olanda, India și Nigeria. La unii, sindromul a apărut după consumul de marijuana; la alții, pe fondul unor episoade de panică sau al unor tulburări psihotice. În 2003, Nigeria a fost scena unei panici în masă: bărbați convinși că escrocii le pot face penisul să dispară doar printr-o atingere. Da, printr-o simplă atingere.

Frica, trupul și imaginarul colectiv

Koro nu este doar o ciudățenie medicală. Este o mărturie elocventă a modului în care cultura modelează percepția asupra corpului. Într-o lume unde sexualitatea este tabu, iar trupul masculin este simbol al puterii, pierderea controlului asupra propriilor organe genitale devine o amenințare existențială. Nu e vorba doar despre dispariția unei părți anatomice, ci despre o spaimă profundă legată de pierderea identității, a virilității, a vieții însăși.

Un ecou al acestei spaime se regăsește și în istoria Europei. În Evul Mediu, circulau legende despre vrăjitoare care furau organe sexuale masculine. Cronicarul francez Jean Bodin povestea despre un bărbat care s-a prezentat în fața unui inchizitor, susținând că i-a fost furat penisul. Acestuia i s-a arătat un cuib cu sute de „falusuri retezate” și i s-a oferit ocazia să-l recunoască pe al său.

Astăzi

Psihiatria modernă clasifică sindromul Koro drept o tulburare psihică specifică anumitor contexte culturale. Totodată, manifestările „asemănătoare Koro” sunt privite ca simptome posibile ale stărilor anxioase, depresive, ale tulburărilor obsesiv-compulsive sau chiar ale schizofreniei. Tratamentul constă în psihoterapie, restructurare cognitivă și, la nevoie, intervenție farmacologică.

Însă există și o altă formă de prevenție: dialogul deschis despre corp, sexualitate și anxietate. Recunoașterea faptului că absurdul nu este întotdeauna comic. Uneori, el este doar un strigăt subtil al psihicului care cere ajutor.

În încheiere

Sindromul Koro ne reamintește că omul se poate înspăimânta de orice — chiar și de propriul său trup. Că panica colectivă nu cunoaște frontiere și se poate răspândi mai repede decât orice virus. Și că, uneori, calea spre echilibru sufletesc nu trece prin râs, ci prin înțelegere.

Așa funcționăm noi: mai întâi ne panicăm, abia apoi întrebăm ce s-a întâmplat.