$$$

 HAFEZ SHIRAZ

Hafez din Shiraz (cunoscut și sub numele de Hafiz, l. 1315-1390) este considerat cel mai mare dintre poeții persani și printre cei mai faimoși și admirați scriitori din literatura universală . Se numără printre poeții cel mai des traduși din prezent, iar opera sa continuă să rezoneze cu publicul modern.

Numele său complet este Khwaja Shams-ud-Din Muhammed Hafez-e Shiraz, dar era cunoscut sub numele de Hafez (care înseamnă „memorizator”) deoarece a memorat Coranul la o vârstă fragedă și ulterior avea să memoreze operele altor poeți persani precum Sanai (l. 1080 - cca. 1131), Attar (l. 1145 - cca. 1220), Rumi (l. 1207-1273), Saadi (l. 1210 - cca. 1291) și Nizami (lc 1141-1209), toți aceștia influențându-i propria operă.

Se cunosc puține lucruri despre viața sa personală, cu excepția faptului că s-a născut în Shiraz (în Iranul de astăzi) și că părinții săi erau din Fars. A fost bine educat și, cel mai probabil, a avut legături cu casa domnitoare, deoarece și-a petrecut viața ca poet de curte al monarhilor din regiune. A fost musulman sunnit și un devotat al abordării mistice a Islamului, cunoscută sub numele de sufism, care îi influențează poezia, împreună cu literatura coranică, legendele și miturile persane din Shahnameh și diverse alte surse. Spre deosebire de alți poeți (cum ar fi Rumi), nu există o colecție definitivă a operelor sale. Divanul său (o colecție de piese scurte) a fost compilat de alții, dar cercetătorii nu sunt de acord cu privire la când sau chiar de către cine.

Poezia lui Hafez se concentrează pe puterea transcendentă a iubirii și pe efectele transformatoare ale deschiderii către orice experiență prin îmbrățișarea a ceea ce înseamnă să fii o ființă umană în sensul cel mai deplin, ceea ce, pentru Hafez, include o relație intimă cu Dumnezeu . Opera sa este descrisă de mulți cercetători ca fiind antinomiană, adică o respingere a regulilor, reglementărilor și restricțiilor, iar această etichetă este potrivită, deoarece Hafez considera viața prea mare pentru a fi conținută și dictată de etichete mici și porunci înguste. Numeroasele sale aluzii la vin, beție, taverne și abandon în fața dorinței senzuale atestă acest lucru, deși, așa cum au remarcat mulți cercetători, poezia lui Hafez poate fi citită pe mai multe niveluri, iar aceste aluzii pot fi înțelese și ca referințe alegorice la experiența Iubirii Divine.

Hafez avea să devină cel mai popular și respectat poet al vremii sale, iar reputația sa pentru perspicacitatea mistică pătrunzătoare și frumusețea compoziției sale se menține și în zilele noastre. Mausoleul său din Shiraz, înconjurat de grădini și cascade mici, atrage admiratori din întreaga lume, care nu numai că continuă să fie atrași de operele sale scrise, dar revendică o comuniune mistică cu poetul în viața lor de zi cu zi.

Mausoleul său din Shiraz, înconjurat de grădini și cascade mici, atrage admiratori din întreaga lume, care nu numai că continuă să fie atrași de operele sale scrise, dar revendică o comuniune mistică cu poetul în viața lor de zi cu zi.

Viața timpurie și influențele

Hafez s-a născut în Shiraz, din părinți musulmani sunniți despre care nu se știe nimic. Tatăl său ar fi putut fi imam (lider religios), deoarece se spune că Hafez a memorat Coranul ascultându-l pe tatăl său recitând-o în mod repetat, una dintre responsabilitățile unui imam. Shiraz a fost un centru cultural cosmopolit și rafinat, lăudat de faimosul scriitor de călătorii Ibn Battuta (m. 1304-1368/69) pentru frumusețea și puterea sa inspirațională, care au încurajat dezvoltările artistice, intelectuale și religioase. Savantul Leonard Lewisohn comentează:

„Acest oraș al Sfinților și Poeților... era deosebit de faimos pentru colegiile și seminariile sale, centrele și moscheile sale sufite, multe dintre ele având grădini mari și proprietăți atașate prin moștenire caritabilă terenurilor lor. Prezența acestor instituții... a conferit orașului o ambianță sacră aparte în imaginația populară.”

Epoca în care a trăit Hafez a fost o perioadă turbulentă în Iran. Mongolii invadaseră regiunea cu o sută de ani înainte de nașterea lui Hafez, stabilind case dinastice care nu erau întotdeauna populare, iar conflictele dintre diferite case conducătoare - sau în cadrul acestora - erau în desfășurare. Sufismul, cu accentul său pus pe eliberarea individuală, indiferent de circumstanțele externe, ar fi avut o mare atracție într-o astfel de perioadă. Sufismul nu este o sectă a Islamului, ci o experiență mistică bazată pe o viziune islamică asupra lumii, care caută să transcendă orice restricții artificiale percepute. Cercetătorii John Heath-Stubbs și Peter Avery comentează:

„Tendința sufismului este panteistă. Fiecare suflet uman este o particulă a Absolutului divin, iar misticul țintește spre o uniune completă cu Divinul. Această uniune este atinsă prin conștientizarea faptului că el însuși este Realitatea ultimă pe care o caută. Dar sinele individual este complet anihilat în acest sine superior, precum molia atrasă de flacăra lumânării. De dragul cunoașterii ezoterice, sufitul trebuie să abandoneze totul, în special constrângerile legaliste ale religiei convenționale .”

Cum a fost introdus Hafez în sufism nu se știe, dar Shiraz era la acea vreme un centru sufit, așa că ar fi putut absorbi cu ușurință conceptele fără niciun efort (deși se spune că a studiat ulterior cu maestrul sufit Zayn Attar, d. 1403). Este posibil să fi lucrat ca negustor de stofe când era tânăr, înainte de a fi angajat ca băiat de livrare pentru o brutărie. La una dintre livrările sale, se spune că a văzut-o pe frumoasa femeie din clasa superioară, Shakh-e Nabat, și știind că nu ar putea avea niciodată o relație reală cu ea, a încercat o uniune spirituală prin meditație.

Se spune că în timp ce medita la dorința sa de iubire și de relație cu această femeie a avut prima sa experiență mistică sub forma unei ființe de lumină, interpretată de obicei ca un înger, care l-a încurajat pe Hafez să caute o relație durabilă cu Dumnezeu. Deși nu există o continuare imediată a acestei experiențe, se presupune că Hafez și-a continuat meditațiile asupra Divinului, iar ceea ce a ajuns să înțeleagă avea să-i influențeze în cele din urmă poezia.

Hafez, poetul curții

Sufismul nu a fost singura influență majoră asupra operei lui Hafez, acesta fiind modelat și conturat și de poziția sa de poet de curte, mai întâi sub dinastia Inju (1335-1357) și apoi sub dinastia Muzaffaridă (1314 - cca. 1393). Dinastia Inju s-a numărat printre cele fondate de mongoli, iar Hafez este posibil să fi lucrat mai întâi pentru casa domnitoare ca poet de curte sub Saraf-al-Din-Mahmud cca. 1339. El a fost cu siguranță un poet remarcabil în timpul domniei lui Jamal al-Din Abu Ishaq (cca. 1343-1357), pentru care a scris o serie de versuri.

Poetul de curte era considerat esențial pentru funcția guvernului, atât ca sfătuitor și confident, cât și ca muzician, compozitor și animator în general. Scopul final al poetului era să imortalizeze monarhul prin versuri, iar acest lucru a fost realizat, de-a lungul timpului, prin poezii care lăudau regele pentru diverse aspecte ale domniei sale, mila, evlavia, priceperea militară sau frumusețea fizică. Savantul Sassan Tabatabai comentează:

„În mod tradițional, poetul de curte, a cărui funcție depășea cu mult cea a unui simplu animator, era o parte integrantă a curții persane. Ardashir Babakan, fondatorul dinastiei sassanice din secolul al III-lea, considera poetul „o parte a guvernării și mijlocul de consolidare a domniei”.”

Poetul de la curte trebuia să poată compune spontan și să se acompanieze singur la un instrument muzical. Se recita un vers sau un cuplet, iar poetul cânta apoi un scurt interludiu muzical (aparent în timp ce compunea următorul vers) și apoi continua. Aceste poezii îl laudă pe rege, căruia adesea i se adresează și se descrie în termeni și imagini aplicabile în egală măsură Divinului sau unei persoane dragi. Heath-Stubbs și Avery scriu:

„Enumerarea farmecelor iubitului și plângerile legate de cruzimea sa, care descriau și Frumusețea Divină sau durerea sufletului la separarea de ea, trebuie interpretate în continuare ca complimente la adresa măreției unui patron princiar sau reproșuri respectuoase la adresa acestuia pentru întârzierea sa în răsplătirea serviciilor poetului său... Trebuie amintit că prinții care, împreună cu miniștrii lor, erau subiecții versurilor lui Hafez, erau conducători absoluți. Ei puteau pretinde, într-un fel, că sunt viceregenți ai lui Dumnezeu pe pământ, iar splendoarea propriilor lor curți era o imagine a gloriei care este în ceruri.”

În jurul anilor 1357/1358, Inju a căzut în mâinile muzaffarizilor conduși de Mubariz al-Din Mohammaed, a cărui cruzime l-a încurajat pe fiul său, Shah Shuja Mozzaffarir (domnit între 1358 și 1384), să-l răstoarne, să-l orbească și să-l închidă. Hafez a continuat să fie poet de curte sub Shah Shuja, pentru care avea să scrie majoritatea versurilor care, astăzi, sunt interpretate ca fiind adresate lui Dumnezeu.

Religia iubirii și operele lui Hafez

Aceste poezii, cu laudele lor înalte aduse iubitului și harurilor sale , contribuie la ceea ce cercetătorii moderni numesc adesea Religia Iubirii îmbrățișată și predicată de Hafez. Religia Iubirii nu cunoaște reguli și nu urmează alte îndrumări decât preceptele inimii. Poemul 38 al lui Hafez, așa cum a fost tradus de Gertrude Bell , spune, parțial:

Nu mă opresc din dorință până când dorința mea

este satisfăcut; sau lasă-mi gura să ajungă

Gura roșie a iubirii mele, sau lasă-mi sufletul să se stingă,

A oftat din acele buze care i-au căutat buzele în zadar.

Alții pot găsi o altă iubire la fel de justă;

Pe pragul ei mi-am pus capul,

Praful mă va acoperi, încă zăcând acolo,

Când din trupul meu viața și iubirea au fugit…

Când voi fi mort, deschide-mi mormântul și vezi

Norul de fum care se ridică în jurul picioarelor tale;

În inima mea moartă, focul încă arde pentru tine;

Da, fumul se ridică din foaia mea de înfășurare!

Ah, vino, iubitule! Căci pajiștile așteaptă

Venirea Ta, și spinii rodesc în schimb flori

Din spini, fructe de chiparos și pustietate

Iarna goală a fugit dinaintea pașilor tăi.

 (Poezia lui Hafiz din Shiraz, 5)

Această poezie, ca multe altele, este adesea interpretată astăzi ca o „poezie de dragoste” în care un îndrăgostit se adresează iubitei sale muritoare, dar, așa cum subliniază Heath-Stubbs și Avery, „Aproape orice poezie a lui Hafez poate fi, de fapt, citită pe cel puțin trei niveluri de semnificație” (9). Vorbitorul din această traducere se adresează unei femei, dar, în original, ar putea vorbi patronului poetului, unui tânăr sau lui Dumnezeu. Simbolismul erotic este frecvent folosit pentru a exprima dorința spirituală, la fel cum utilizarea de către Hafez a imaginii vinului sau a experienței beției reprezintă natura amețitoare a relației cuiva cu Dumnezeu. Heath-Stubbs și Avery scriu:

„Imaginile poeziei lui Hafez trebuie interpretate ca fiind aplicabile experiențelor universale ale misticului. Iubitul devine Iubitul Divin; separarea de El, în diferitele sale grade, este Noaptea Întunecată a Sufletului, unirea cu El este absorbția extatică a misticului în absolut.” 

În același timp, poemul poate fi înțeles la nivel literal ca o expresie a iubirii romantice și a dorinței sexuale. Poezia persană se adresa frecvent tinerilor bărbați, cel puțin la nivel superficial, ca întruchipând frumusețea divină, deoarece tinerii bărbați erau întâlniți la curte mult mai des decât femeile care, conform tradiției islamice, erau sechestrate. Deși cercetătorii au interpretat versurile diferiților poeți persani pe linii homo-erotice, operele sunt mai bine înțelese ca expresii a ceea ce Platon ar numi „forma frumuseții” - un Absolut divin reflectat în ceva sau cineva pe planul fizic. Prin urmare, un poem de dragoste scris de un bărbat către un alt bărbat nu înseamnă neapărat o atracție romantică sau sexuală a unuia pentru celălalt. Poetul recunoaște pur și simplu natura frumuseții într-o formă fizică; forma particulară nu este importantă.

La fel de neimportante ar fi orice reguli și reglementări născocite de om care împiedică cuiva să urmărească Frumusețea Divină, iubirea și împlinirea spirituală. Hafez își exprimă dezgustul față de ipocrizia și dogma religioasă în poemul său 31, tradus de Elizabeth Gray:

Predicatori care își etalează evlavia în rugăciune și la amvon

se comportă diferit când sunt singuri.

Mă nedumerește. Întreabă-i pe cei învățați din adunare:

„De ce fac atât de puțin cei care cer pocăință?”

E ca și cum nu ar crede în Ziua Judecății

cu toată această fraudă și contrafacere pe care o fac în Numele Lui.

Sunt sclavul stăpânului de cârciumă, ai cărui derviși,

N-ai nevoie de nimic, fă ca comoara să pară praf.

Doamne, pune-i înapoi pe acești noi bogați

pentru că își etalează catârii și sclavii turci.

O, îngere, rostește laude la ușa tavernei iubirii,

căci înăuntru fermentează esența lui Adam.

Ori de câte ori frumusețea lui nemărginită ucide un iubit

altele izvorăsc, cu dragoste, din lumea invizibilă.

O, cerșetorule de la ușa mănăstirii, vino la mănăstirea Magilor ,

căci apa pe care o dau îmbogățește inimile.

Golește-ți casa, inimă, ca să devină cămin pentru cel iubit,

căci inima celor superficiali este o tabără militară.

În zori, un vuiet s-a auzit de la tronul cerului.

Reason a spus: „Se pare că îngerii memorează versetul lui Hafez.”

(Poezia lui Hafiz Shiraz, 7)

Această poezie poate fi citită și pe mai multe niveluri. La nivel literal, este o acuzație împotriva ipocriziei religioase și un apel la abandonarea restricțiilor religiei create de om în favoarea libertății de a experimenta în tavernă și a explorării dorințelor inimii. Imaginea „mănăstirii magilor” este o referință la o expresie colocvială din vremea lui Hafez, în care „ magi ” sau „Magian” însemna vânzător de vinuri sau furnizor de alcool. Întrucât vânzarea și consumul de alcool erau interzise de Islam, doar evreii și creștinii puteau vinde vin sau conduce taverne. Magii erau clasa preoțească a religiei persane preislamice zoroastrismului , care încuraja consumul de băuturi alcoolice ca parte a experienței spirituale, așadar vânzătorii de vinuri din vremea lui Hafez erau „ magi de onoare”, iar o tavernă un „ templu magician ” sau o „mănăstire”.

La un alt nivel însă, poemul exprimă esența sufismului, în care „maestrul cârciumii” este Dumnezeu, care îi încurajează pe cei care Îl iubesc să ignore ipocrizia și înșelăciunea clerului tradițional pentru a căuta o relație sinceră cu Divinul prin propriile eforturi. În oricare dintre variante, poetul se felicită pentru opiniile sale, susținând că până și îngerii aprobă și memorează poezia lui Hafez, așa cum el a memorat odată Coranul.

Venerație și interpretare modernă

Operele lui Hafez, ca și cele ale oricărui poet, pierd ceva vital în traducere, dar, în cazul său, pierderea este mai semnificativă prin faptul că originalul persan este atât de nuanțat și un cuvânt poate avea mai multe înțelesuri. Poezia sa, în original, putea fi interpretată destul de diferit de oricine o citea sau o auzea recitată, în funcție de propriile convingeri. Această libertate de interpretare a contribuit la statutul lui Hafez ca fiind cel mai popular poet al vremii sale.

O dovadă a popularității și a priceperii sale verbale este faptul că până și nemilosul cuceritor Timur (mai cunoscut sub numele de Tamerlan, domnind între 1370 și 1405) l-a citit pe Hafez și chiar l-a mustrat pe poet pentru unul dintre versurile sale. Conform poveștii, Hafez a răspuns atât de inteligent la aceste critici încât Timur l-a răsplătit generos. Chiar dacă Hafez dezaproba vehement cucerirea lui Timur din 1387 , masacrele fără discriminare și ocuparea orașului Shiraz, iar cei doi oameni nu aveau nimic în comun, chiar și Timur a putut găsi ceva în opera lui Hafez la care să răspundă.

Oamenii din zilele noastre continuă să reacționeze la poezia lui Hafez, în întreaga lume, iar el rămâne un poet de succes. Multe dintre așa-numitele „traduceri” ale operei sale de astăzi nu sunt deloc traduceri, ci „canalizarea” spiritului său de către un poet modern pentru a crea poezii inspirate de Hafez. Cel mai bun exemplu în acest sens este poetul Daniel Ladinsky în lucrarea sa „ Darul: Poezii de Hafiz, Marele Maestru Sufit” , poezii despre care Ladinsky susține că i-au venit într-un vis în care Hafez „mi-a cântat sute de versuri din poezia sa în engleză, rugându-mă să transmit acel mesaj «artiștilor și căutătorilor» mei” (Mansfield, 2).

O poezie populară găsită online, cum ar fi Acum este momentul , atribuită în mod constant lui Hafez, ar trebui, prin urmare, atribuită mai corect lui Ladinsky, care l-a canalizat pe Hafez. Ladinsky nu este nicidecum primul care face o astfel de afirmație. Mulți oameni care vizitează mausoleul lui Hafez din Shiraz susțin că primesc mesaje și îndrumări de la poet, iar asocierea sa cu Divinul îi încurajează pe ghicitorii de la fața locului să-și ofere serviciile, susținând că spiritul lui Hafez îi călăuzește.

Tradiția poeziei inspirate de Hafez, însă, datează mult mai departe, până la poetul german Goethe (l. 1749-1832) și Divanul său vest-est , o colecție de poezii scrise în spiritul lui Hafez. Pseudo-traducerea operelor persane este cea mai faimoasă prin opera poetului englez Edward Fitzgerald (l. 1809-1883), a cărui Rubaiyat a lui Omar Khayyam a devenit un bestseller în Occident la sfârșitul secolului al XIX-lea și pe tot parcursul secolului al XX-lea. Fitzgerald nu a „tradus” opera lui Khayyam, ci mai degrabă a „interpretat-o” conform propriilor sensibilități ale lui Fitzgerald. Această tradiție este continuată astăzi de cercetători precum Coleman Barks în lucrările sale despre Rumi, dar niciunul dintre aceștia nu a mers până la Ladinsky, cu pretenția de a fi în comuniune prezentă cu Hafez.

Indiferent dacă Ladinsky sau alții aud de la Hafez sau nu, acest lucru nu l-ar deranja pe poet însuși și cu siguranță ar aproba bucuria pe care „noile sale opere” o aduc oamenilor, precum și mesajele pe care aceștia pretind că le primesc la mormântul său . În timpul vieții sale, poezia sa a fost interpretată de diverși oameni în funcție de credințele și nevoile lor și așa a fost de la moartea sa . Este considerat, alături de Ferdowsi și Rumi, unul dintre cei trei poeți fundamentali ai Iranului, dar nicio țară nu-l poate conține pe Hafez mai mult decât orice religie sau limbă. Viziunea lui Hafez despre prietenia universală, experiența și comuniunea cu Divinul traversează toate granițele și ignoră toate diviziunile, primindu-i pe toți cei care răspund Religiei sale a Iubirii.