$$$

 Pe 15 iulie 1948 se năștea la Codreni, Moldova, Nicolae Dabija, patriot român, scriitor, poet, istoric literar, membru de onoare al Academiei Române și mare iubitor de Eminescu. Am ales, pentru a justifica această ultimă afirmație, un fragment din volumul lui Nicolae Dabija, intitulat, foarte sugestiv, "Pe urmele lui Orfeu".

"Despre Eminescu s-au scris sute de cărți.

Despre Eminescu s-a spus totul.

Despre Eminescu nu s-a spus nimic. 

Cei care l-au citit cu perdelele lăsate peste ochi, ca și cei care nu l-au citit deloc, au susținut că Eminescu e mare. Pe cînd el e Unic. Cîte cineva mai e tentat să vadă-n fenomenul Eminescu un incident al literaturii noastre. Adică o întîmplare. Dar o literatură care a dat lumii "Miorița" nu putea să nu dea, pînă la urmă, și pe Eminescu. O literatură care are pe un Hașdeu, pe un Creangă sau Kogălniceanu, nu putea să nu aibă și pe un Eminescu. Câteodată îmi vine să cred că însuși spiritul lui Ștefan cel Mare s-a reîncarnat în Eminescu. Și ceea ce n-a reușit să facă Ștefan cel Mare cu sabia a făcut Eminescu cu cuvîntul. 

Un popor care nu are munți, un popor care nu are ieșire la mare, un popor care nu-și are totdeauna bucata de pîine, un popor care își are toate fântânile otrăvite -- de parcă de la o zi la alta urmează să vină turcii sau tătarii -- un popor care-și pierde, pe rînd, cuvintele graiului, doinele, blestemele, păstrându-și de la o vreme numai toasturile, un popor căruia i se mai fură zilnic istoria -- poate fi considerat, și pe bună dreptate, un popor sărac..

Dar un popor care îl are pe Eminescu, nu poate fi sărac.

Eminescu ne-a făcut bogați din naștere. Bogați prin faptul că-i aparținem. Bogați prin faptul că ne aparține. 

Dacă n-ar fi fost Eminescu i-am fi crezut mai lesne pe cei care căutau și mai continuă să ne convingă că suntem un popor care nu are mai nimic, un popor istoria, literatura, cultura căruia abia urmează să înceapă și că doar tot ce e neromânesc e durabil și vrednic de a fi luat în seamă. 

Ce noroc că suntem atît de bogați: îl avem pe Eminescu. Că noi poeții îi putem zice: tatăl nostru care ești în ceruri. Luminând seară de seară Luceafărul poeziei noastre. 

Ne-ai salvat de atîtea ori, bade Mihai. 

Și noi pe tine -- niciodată. Sau aproape niciodată. 

Eminescu este întîiul, care a vorbit cu Dumnezeu românește și Dumnezeu l-a înțeles. Limba divină în care a scris, e un rezultat firesc al marilor frămîntări prin care a trecut graiul nostru răstimp de secole, ca să-l nască pe Eminescu. 

Adeseori îmi vine să cred că dacă poezia n-ar fi existat pînă la Eminescu, acesta ar fi născocit-o. Eminescu, acest poet al poeților. Ne-a lăsat drept testament o carte despre noi înșine, căreia noi îi zicem "Cartea noastră cea de toate zilele". Carte, pe care o citim mai bine de o sută de ani și nu o mai isprăvim, fiindcă o descoperim în fiece zi alta. Aceleași versuri, citite ieri, azi ni se par altfel.

Eminescu trăiește în noi, în fiecare dintre noi, cei din lanuri și din biblioteci, cei dintre dealuri și văi, cei de lîngă ape și stînci, de aceea adresîndu-mă Domniilor voastre, zic acum, ca și ieri, ca și mereu:

--- Bun găsit, Mihai Eminescu! Rămîi aici printre noi, unde mai există atîta dor de tine, unde mai e încă atîta nevoie de tine, poate că niciunde ca aici, poate că niciodată ca acum."

     NICOLAE DABIJA - "Pe urmele lui Orfeu."