$$$

 Mama mea nu a văzut marea în viața ei, iar eu am făcut un sacrificiu care sper să merite.

Dacia Logan roșie din 2009 stătea în curtea blocului ca o mută mărturie a anilor de economii. Cinci ani am plătit-o în rate, cinci ani în care am renunțat la vacanțe, la haine noi, la ieșiri cu prietenele. Era prima mea mașină, singura proprietate de valoare pe care o aveam la treizeci de ani.

"De ce vrei să o vinzi, Nico?" m-a întrebat mama când i-am spus că am pus anunțul pe OLX. "Mașina asta e viitorul tău. Cu ea ajungi la serviciu, poți să pleci în concediu, să te descurci singură."

Nu i-am spus adevăratul motiv. Nu i-am spus că cu o săptămână înainte, când am dus-o la control la cardiolog, am auzit discuția ei cu doctorul din holul spitalului. "Doamnă Popa, la vârsta dumneavoastră și cu problemele astea, trebuie să vă gândiți să faceți lucrurile pe care vi le doriți. Inima nu mai e ce era."

Mama, la șaizeci și trei de ani, a muncit toată viața. Casieră la magazinul alimentar din cartier, douăzeci și cinci de ani în același loc, cu salariul minim și fără o zi de concediu la mare. "Nu ne permitem luxuri, fata mamei," îmi spunea când eram mică și o întrebam de ce nu mergem niciodată în vacanță ca familiile din filme.

"Dar de ce să vinzi mașina? N-ai nevoie de bani," insista ea, neștiind că eu știam despre medicamentele scumpe pe care le ascundea în dulap, despre analizele pe care și le plătea singură ca să nu mă îngrijoreze.

"Am o idee, mamă," i-am spus într-o seară când ne uitam la televizor. "Să facem o călătorie împreună. Noi două, la mare. Să vedem cum e."

S-a uitat la mine ca și cum aș fi înnebunit. "Copilă dragă, de unde banii? Știi cât costă o săptămână la hotel? Și oricum, la vârsta mea, ce să caut eu la mare?"

Doar cei care au crescut cu părinți care s-au sacrificat toată viața pentru copii înțeleg cu adevărat cât de greu e să-i convingi să accepte ceva frumos pentru ei.

A doua zi am mers la dealer și am acceptat prima ofertă. Paisprezece mii de lei - mai puțin decât mă așteptam, dar suficient pentru o săptămână la un hotel decent în Mamaia, cu pensiune completă și vedere la mare.

"De unde ai banii ăștia?" m-a întrebat mama când i-am arătat rezervarea făcută.

"Am primit prima la serviciu," am mințit. "Și mi-am zis că e timpul să fac ceva frumos pentru noi."

În trenul spre Constanța, mama stătea cu mâinile pe genunchi și privea pe fereastră la peisajele care se schimbau. Nu vorbea mult, dar o vedeam cum încearcă să memoreze fiecare detaliu - câmpurile de floarea-soarelui, satele mici prin care treceam, șoseaua care ducea spre orizont.

"Nu-mi vine să cred că merg cu trenul la mare," a șoptit ea când conductorul a anunțat că intrăm în Constanța. "Eu, Veta Popa de la magazinul din colț."

Când a văzut prima dată marea, mama s-a oprit la câțiva metri de țărm. Am stat în tăcere, privind valurile care se spărgeau de nisip. Era sfârșitul lui iunie, soarele era sus pe cer, iar în aer se simțea mirosul de sare și alge.

"E mai mare decât mi-am imaginat," a spus ea în cele din urmă, vocea îi tremura ușor. "În poze părea altfel. Dar asta... asta nu se termină nicăieri."

Am petrecut toată ziua pe plajă. Mama și-a scos sandalele și și-a băgat picioarele în nisip pentru prima dată în viață. Am văzut-o cum privește fascinată la copiii care se jucau în valuri, la tinerii care făceau poze, la bătrânii care dormitau sub umbrele.

"Mă gândesc la mama ta," mi-a spus mama seara, când stăteam pe terasa hotelului și priveam soarele apunând peste apă. "Și ea nu a văzut niciodată marea. Și nici mama ei. Poate că tu ești prima din familia noastră care face asta pentru părintele ei."

În următoarele zile, am văzut-o pe mama transformându-se. Râdea mai des, vorbea cu alți turiști, își făcea poze cu telefonul la fiecare pas. Într-o seară, la restaurant, a comandat pește proaspăt și vin alb.

"E cea mai scumpă masă din viața mea," râdea ea, "dar dacă tot am ajuns aici, să încerc și eu ce mănâncă bogații."

Nu mai e ca pe vremuri când vacanțele erau un lux inaccesibil pentru familiile de români cu venituri mici, dar încă există oameni pentru care o săptămână la mare rămâne un vis îndepărtat.

În ultima seară, când făceam bagajele, mama s-a aplecat spre geamul hotelului și a privit lung spre mare.

"Mulțumesc, Nico," mi-a spus, cu lacrimi în ochi. "Pentru săptămâna asta. O să mi-o amintesc toată viața rămasă."

Nu i-am spus că și eu o să mi-o amintesc toată viața. Că în următoarele luni, când voi merge cu autobuzul la serviciu în loc să conduc, mă voi gândi la ochii ei când a văzut marea pentru prima dată. Că banii cheltuiți pe săptămâna asta nu sunt bani pierduți, ci investiți în ceva ce nu poate fi confiscat, furat sau depreciat.

Acum, cu două luni după întoarcere, mama vorbește în continuare despre vacanța noastră. Le povestește colegelor de la magazin, vecinelor, oricui vrea s-o asculte. Și-a făcut album cu pozele de la mare și mi-l arată de fiecare dată când vin în vizită.

"Știi ce mi-a plăcut cel mai mult?" mi-a spus recent. "Nu hotelul, nu mâncarea, nu plaja. Mi-a plăcut că am făcut ceva împreună, doar noi două. Că pentru o săptămână am fost doar mama ta și fiica mea, nu femeia care se îngrijorează de bani și de probleme."

Mașina îmi lipsește, nu mă pot preface. Dimineața, când stau la stația de autobuz, îmi amintesc cât de comod era să conduc. Dar în fiecare seară, când ajung acasă și văd albumul cu poze de pe masa din bucătărie, știu că am făcut alegerea corectă.

Pentru că marea nu e doar apă și nisip. E libertatea de a simți că meriți frumusețe, că viața ta valorează mai mult decât economiile și grija zilnică. E confirmarea că nu e niciodată prea târziu să-ți îndeplinești un vis, chiar dacă ajungi la el pe drumuri pe care nu te-ai gândit niciodată să le iei.

Voi cumpăra o altă mașină când voi avea din nou banii. Dar amintirea asta cu mama - chipul ei când a văzut marea, râsul ei la masa de seară, mâna ei în a mea pe nisipul cald - asta nu se poate cumpăra niciodată.