MEMORIE CULTURALA - DIMITRIE ANGHEL
Dimitrie Anghel, poet, prozator şi traducător roman (1872-1914), 153 de ani de la nastere. S-a nascut la data 16 iulie 1872 , Cornești, Miroslava, Iași.
Dimitrie Anghel este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai simbolismului în literatura română. El cultivă mediul naturii artificiale, umanizate, al grădinilor și procedeul sinesteziilor. A fost numit și “poetul florilor”.
A facut scoala la Iasi. A călătorit în Italia, Franța, unde a studiat literatura la Sorbona, Elveția și Spania, revenind în țară în 1902. Dimitrie Anghel a debutat cu poezii în revista “Contemporanul” (1890), colaborând apoi, cu poezie și publicistică, la “Adevărul”, “Adevărul literar și artistic”, “Lumea nouă”, „Literatură și artă română”, “Pagini literare”, “Viața românească” etc.
A făcut parte din redacția și din comitetul de direcție al revistei “Sămănătorul” (1906 - 1908). A editat revista “Cumpăna”, împreună cu Mihail Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif și Ilarie Chendi (1909 - 1910).
In 1911, Dimitrie Anghel se căsătorește cu Natalia Negru, mai întâi soție a lui Șt.O.losif.
A decedat in data 13 Noiembrie , 1914, Iași.
Alesul
de Dumitrie Anghel
S-a deşteptat prisaca din poiană
Subt uriaşul clopot de azur,
Şi sună tot cuprinsul dimprejur,
De-ai spune că o harfă-eoliană
E aninată undeva de-un ram...
De-ar fi să stai nesigur la răscruce,
Căci pretutindeni murmurul l-auzi,
Asemeni unui tainic călăuz,
Te cheamă, te îmbie şi te duce,
Fără să vrei, al florilor parfum...
Poiana pare-o uriaşă floare,
Ce schimbă curcubeie de culori,
Dar nu-i o floare, ci sunt mii de flori,
Din care ies scântei rătăcitoare
Ce se aprind în aer şi dispar.
Ca nişte temple în miniatură
Ce ar serba un cult misterios,
În raiu-acesta-atâta de frumos
Lăsat anume parcă de natură,
Stau albii stupi subt streşinele lor.
Neobosite-aleargă în lumină
Albinele zburând din loc în loc,
Acum se-nclină-un fir de siminoc,
Acum se-nalţă galben-o sulcină,
Şi mursa-n aur se preschimbă-ncet.
Dar iată că pe-un urdiniş apare
Aleasa între-atâtea mii de vieţi,
Şi trântorii amanţi de soare beţi
Simţind imperioasa ei chemare,
Tresar prelung din somnolenţa lor.
Din urdiniş zburând ea scrie-o dungă,
Un fulger de beteală în senin,
Şi cetele de miri cu freamăt vin,
Şi-n urma ei se-nşiră şi s-alungă,
Dar ea se-nalţă-n slavă tot mai sus.
Mai sus se-nalţă tot mai sus, şi-n goană,
Se luptă mirii s-o ajungă-n zbor,
Dar ea-i un punct de aur mişcător,
Şi-un punct e şi prisaca din poiană,
O floare scuturată dintr-un ram.
Treptat se farmă ceata lor rărită,
S-abat din drum cei fără de puteri,
Şi-n prăvălirea răpedei căderi,
Cu jind revăd scânteia urmărită
De unul singur din alaiu-ntreg.
Acela unul are pe regină,
Dar după clipa asta de amor
Ea se coboară domolită-n zbor,
Iar el recade-n marea de lumină
Subt uriaşul clopot de azur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu