Te rog pe tine, mare.
- De ce ești trist, de ce oftezi? De ce vrei valuri să te-nece?
Ai timp l-apus s-asculți pe cel ce plânge?
- De mii de ani eu sunt aici și voi mai fi pe-atâta.
Eu am iubit, ea m-a uitat, eu o iubesc, și inima mi-o frânge...
- Tu fericit ai fost, te-ai bucurat de vrajă? I-ai cunoscut fiorii?
Să poată fi ceva mai minunat pe lume?
- Eu știu că cel mai frumos dar este iubirea.
De m-a iubit, de ce-a plecat, de ce-o iubesc, de ce o strig mereu pe nume...
- Știi tu ceva, îți spun acuma? Asculți ce mi-a șoptit odată?
Dar o cunoști și ai văzut cât este de frumoasă?
- Ea ochii albaștri de smarald îi are de la mine.
Cât o iubesc, mi-e dor enorm de ea, de m-ar iubi, cât este de duioasă...
- Tu ai habar cât te-a iubit? Că inima-i de-atunci zdrobită?
Mi-a spus să plec deci cum să-ți cred cuvinte?
- Să fie a ta nu s-a putut decât ca și dorință.
Cât am iubit, cât o doresc, m-o fi iubit, făceam în versuri jurăminte...
- În sufletu-ți pe veci va fi? Ai s-o iubești o viață?
Am cum s-o uit când răscolește-n mine?
- Nu poți cât dorul ți-e plecat s-o vadă.
Tot o iubesc, aș vrea să-i spun, s-o mai iubesc, în brațe să-mi suspine...
- Furtună vrei să fac, delfinii să o strige? În lume trimit pescărușii?
Putere ai ca elfii pentru mine s-o răpească?
- Corabie din valuri-ți fac de o iubești și-n vise.
Cât o iubesc, o insulă să-mi dai, să o iubesc, și ea să mă iubească...
Mircea Cosmin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu