$$$

 POETUL ALCEU

AlCEU [Alkaios]; (sec. VI î.Hr., Mytilene, Lesbos). Poet liric. Poezia sa, de mare diversitate tematică, este scrisă în dialect eolic. Preferă cîntecul monodic, în strofe scurte cu structură fixă. Strofa cel mai des întîlnită în poemele sale îi poartă numele: «alcaică». A cultivat însă şi lirismul coral. Participînd intens la viaţa politică a cetăţii, era firesc ca multe din poemele sale să abordeze o tematică de actualitate. Alte poeme îl înfăţişează ca un iubitor de viaţă, de petrecere, înclinat uneori spre speculaţii filosofice. Horaţiu i-a preţuit opera adoptând strofa alcaică şi prelucrînd unele din poemele cunoscute.

Familia poetului aparţinea aristocraţiei conservatoare din Lesbos. Împreună cu fraţii săi, Alceu s-a aflat mereu în fruntea mişcărilor de opoziţie al căror ţel era răsturnarea tiranilor locali. Lupta s-a dat făţiş, cu armele în mînă, împotriva fami­liei Cleanactizilor şi apoi împotriva lui Pittacos, tiranul care a guvernat Lesbosul timp de peste 10 ani (604-591 î.Hr.). Paralel cu participarea sa la mişcarea de opoziţie Alceu a început să scrie de timpuriu poeme cu caracter polemic. Înainte de a deveni tiranul (conducătorul) Lesbosului, deşi nu făcea parte din cercul lui Alceu, Pittacos fusese prieten cu fraţii poetului, sprijinind lupta împotriva Cleanactizilor. Ulterior însă, şi-a croit drum spre putere cu spri­jinul partidei democratice din insulă. La începutul guvernării lui Pittacos, mulţi dintre foştii săi prieteni, printre care se număra şi familia lui Alceu, au fost nevoiţi să părăsească Lesbosul. Unul dintre fraţii poetului, Antimenidas, ajuns la Babilon, a intrat în slujba regelui Nabucodonosor. Alceu şi-a încercat la rîndul său norocul în Egipt, unde faraonii angajau de asemenea mercenari greci. Din exil, Alceu n-a încetat să-l atace pe tiranul din Lesbos, cerând ajutor lui Alyattes, regele Lydiei, pentru răsturnarea duşmanului său. Spre sfîrşitul guvernării sale, Pittacos a îngăduit tuturor exilaţilor să se întoarcă în patrie, bunăvoinţă de care au profitat atît Alceu cît şi fraţii săi. În cinstea vitejiei fratelui său, Antimenidas, Alceu a scris un poem avîntat şi, după cum reiese dintr-un alt poem, a încercat să se dezvinovăţească de acuzaţia de trădare.

Poet fecund, a compus numeroase versuri puse pe muzică, « cîntece», care circulau în antichitate sub diferite titluri: Polemika (Cîntece război­nice), Stasiotika (Cîntece de îndemn la răscoală), Skolia (Cîntece de banchet), Erotika (Cîntece de dragoste), Hymnoi (Imnuri) etc. În perioada alexandrină, grupajul de poeme alcaice realizat de filologii timpului întrunea nu mai puţin de 10 cărţi. După o mărturie a lui Athenaios, poetul era şi un excelent muzician. A transpus în versuri cîntate descrierea unei zile toride de vară, după Hesiod. O altă ordine a cuvintelor, epitete originale, muzicalitatea frazei, imprimă creaţiei lui Alceu o notă cu totul aparte faţă de model: «Stinge-ţi gîtlejul cu vin! Vezi doar, cum urcă-n tării/Sirius. Ora e grea; seceta creşte văpăi/ Dulce dă zvon din frunziş greierul. Aripa lui/Pîlpîie des, picurînd limpede viersul. Din nou/Vara se-ncheagă din jar, arşiţa scînteie-n glii…» (trad. Simina Noica)!

Dar cel mai important grup al poemelor lui Alceu îl constituie cele politice, Cîntece de îndemn la răscoală, repartizate de alexandrini în cărţile III—VI ale ope­rei.

Poemele sale politice se împart în două categorii:

a) cîntece satirice la adresa duşmanilor politici şi personali;

b) cîntece închinate patriei (personificate) şi concetăţenilor săi.

Majoritatea fragmen­telor care s-au păstrat din prima cate­gorie ţinteşte îndeosebi în Pittacos. Tona­litatea poemelor politice devine însă cu adevărat lirică în cazul versurilor cu carac­ter patriotic. Celebru între toate rămîne acel poem, imitat de Horaţiu, în care Alceu înfăţişează tulburările pricinuite de tira­nie printr-o imagine alegorică (corabia bătută de vînturi, pradă valurilor uriaşe): «Mă-nfioară vîntul. Volbura n-o-nţeleg/ Din larg îşi urcă valul freamătul cerc/ în jurul nostru. Prinsă-n spulber/ întu­necata corabie aprig/ Ne poartă. Hula frînge tăria-n noi./Atinge unda poala catargului/Şi pînza-ntreagă se despică,/ Larg clătinîndu-şi în vînt fîşia./ Slăbesc odgoanele», (trad. Simina Noica).

Comentatorii antici îl considerau pe Alceu drept întemeietorul acelei specii a cîntecului liric denumit «skolion» — cîntec intonat la banchete — în care se întretaie îndem­nul la voioşie, bună dispoziţie, cu reflecţii despre viaţă şi moarte, despre rostul omului pe pământ. Strîns legate de aceste cîntece sînt şi cele erotice, mai întotdeauna inspirate de prezenţa unor efebi la marile banchete. Arta lui Alceu presupune ştiinţă poetică, dar şi sensibilitate, minte ageră şi ordonată. În locul miturilor, poetul a preferat să introducă în Cîntecele sale maxime şi sentinţe, să folosească un stil metaforic sau alegoric. Limba sa literară constituie un excelent exemplu de felul în care un meşter talentat al scrisului poate folosi cuvintele şi expresiile curente, imaginea dovedindu-se despovărată de clişeele tradiţionale. Realitatea înconjură­toare este percepută cu toate simţurile. Poetul, de pildă,« aude » venirea primăverii: « am auzit-o … Venea încărcată cu flori». Folclorul local i-a servit drept izvor de inspiraţie pentru inovaţii ritmice şi me­trice. Strofa alcaică, cu schemă metrică fixă, folosită şi de Horaţiu, este uşoară, graţioasă, lesne de memorat. Alături de poemele cu structură fixă, Alceu a scris şi versuri cu structuri metrice mai compli­cate, devenind astfel un precursor al marii ode corale. Îndeosebi cîntecele de petrecere s-au bucurat de o largă popula­ritate, fiind intonate pînă în sec. IV î.Hr. (sfîrşitul perioadei clasice).

La Roma, poe­tul a fost popularizat prin imitaţiile libere ale lui Horaţiu care, într-o Odă, a înfăţişat succint cititorilor săi tematica liricului din Lesbos: războiul, poezia patriotică, cîntecul de banchet şi cîntecul erotic.

sursa: 

Scriitori greci si latini