NE PUTEAM OPRI PE NISTRU ?.
În vara aceasta se vor împlini 84 de ani de la intrarea României în al doilea război mondial, la 22 iunie 1941. Prilej pentru unii de a-şi da cu părerea pe la televiziuni despre una sau despre alta, despre ce ar fi trebuit România să facă atunci şi nu a făcut sau despre ce ar fi trebuit să nu facă dar a făcut. Am văzut peregrinându-se fel de fel de specialişti şi experţi în datul cu părerea, dar prea puţini au reuşit să puncteze situaţia de atunci şi adevărul, iar chiar dacă au făcut-o, părerea lor s-a pierdut în corul pseudoanaliştilor de conjunctură. A mai zis şi preşedintele o chestie şi de aici a ieşit o păruială care a aruncat în desuetitudine orice analiză clară şi la rece a evenimentelor. Este tipic pentru media românească, orice dezbatere serioasă necesară este aruncată în contextul luptelor electorale, de parcă noi am fi permanent într-o campanie electorală. Dar atunci, în 1941, nu eram într-o campanie electorală, ci într-o luptă pentru existenţa statului român, asta uită majoritatea analiştilor de pe ecranele televizoarelor.
Am rămas uluit de ceea ce se discuta pe la televizor, indiferent de post, aceşti aşa zişi analişti dădeau sentinţe şi exprimau păreri după opinia lor de nezdruncinat, cam ce ar fi trebuit să facă România atunci, exemplul cui să-l urmeze, ce cale ar fi trebuit să apuce ca nouă să ne fie mai bine în prezent. I-aş întreba pe aceşti analişti care se pricep extraordinar de bine, au un simţ nemaipomenit asupra căii ce ar fi trebuit urmate atunci, în 1941, sau ce ar fi trebuit să facă sau să dreagă Antonescu tot în 1941, i-aş întreba pe aceşti analişti, dacă se pricep atât de bine să simtă care ar fi trebuit să fie tendinţa şi orientarea ţării, de ce nu au cumpărat la greu acţiuni la IBM la momentul potrivit, astăzi ar fi putut fi miliardari în dolari, nu? A, era pe vremea lui Ceauşescu şi nu puteau, dar atunci de ce nu au cumpărat acţiuni la Google sau la Facebook în anii 2000?
Adevărul este că e foarte uşor să faci o analiză post factum. Adică să analizezi un eveniment după ce acesta s-a petrecut. Poporul român, în înţelepciunea sa, a etichetat şi această meteahnă prin proverbul „După bătălie, mulţi viteji se arată!”, proverb extraordinar de potrivit în contextul temei în discuţie. Adaptându-l puţin, putem spune că „...mulţi analişti se arată!”. Ceea ce vreau să evidenţiez este aspectul că poţi să îţi dai cu părerea foarte autorizat despre un eveniment odată ce acesta a trecut, este foarte uşor să zici una sau alta odată ce faptul s-a consumat, când deja se ştie ce turnură au luat evenimentele. Ce poate fi mai simplu decât să spui că l-ai fi putut consilia pe kaiser în 1914 să nu pornească războiul, deoarece era clar că va pierde şi îşi va pierde şi tronul? Sau pe Napoleon în 1815, la Waterloo, spunându-i să nu-l trimită pe Grouchy după Blucher, deoarece Grouchy nu va ajunge la timp, dar Blucher o va face, schimbând soarta bătăliei. Ca şi o concluzie, am vrut să spun că este foarte uşor să fii deştept după ce lucrurile s-au petrecut. Este foarte uşor să-ţi dai cu părerea din fotoliu, la TV, când toată lumea ştie deja cum au evoluat lucrurile şi ce s-a petrecut. Totuşi, revin, de ce aceşti deştepţi nu au cumpărat acţiuni la Google? Nu voi putea să-mi răspund la această întrebare poate niciodată. Şi cred că nici ei.
Revenind, rămân multe întrebări asupra participării noastre în al doilea război mondial, respectiv asupra multor lucruri rămase cu semn de întrebare. Mi-am propus să încerc să răspund punctual la fiecare dintre ele, pe rând, deoarece subiectul este extraordinar de vast, cu neputinţă de expediat într-un singur articol. În acest articol mi-am propus să răspund la întrebarea pusă deja din titlu, respectiv, în 1941 ne puteam opri pe Nistru? O întrebare grea, pe marginea căreia a curs multă cerneală, dar din păcate prea puţine argumente solide pro şi contra. Voi încerca să răspund la această întrebare după părerea mea, dar aducând şi argumente, nu doar afirmaţii fără acoperire. Iar aceste argumente le-am grupat în mai multe părţi, după tipul lor. Sunt sigur că vor genera alte controverse, dar este bine dacă vor ajuta la lămurirea unor aspecte rămase în suspensie tocmai de către unii analişti prea puţin pregătiţi sau informaţi. Dar pentru o cât mai bună înţelegere, trebuie revăzut contextul internaţional al momentului 1941.
Calea spre trecerea Prutului
În 1919 am reuşit să realizăm România Mare. Am spus 1919, deoarece istoriografia comunista ne-a învăţat greşit şi am rămas cu această dată, de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, unde delegaţii români transilvăneni au votat pentru unirea cu România, dar acest lucru s-a realizat doar abia mai târziu, şi a fost nevoie de un război crunt pentru asta, războiul româno-ungar de la 1919 (Războiul româno-ungar de la 1919 (I) Din Apuseni pe Tisa). La fel, Basarabia s-a unit cu România prin decizia Sfatului Ţării de la 27 martie 1918, dar bolşevicii au fost izgoniţi nu de declaraţii şi şedinţe, ci de tăişul baionetei soldatului român. Şi la fel a fost peste tot. Să nu ne facem iluzii fără rost, România Mare a fost realizată şi confirmată de puterea armelor, nu de negocierile diplomatice din cancelariile europene. Putea Brătianu să negocieze până cădea jos la Paris, dacă Ardealul rămânea ocupat de trupele maghiare. Ce s-ar fi întâmplat atunci, cu toată diplomaţia? Dădea Parisul o rezoluţie şi ungurii s-ar fi retras de spaima rezoluţiei? Dacă nu s-ar fi retras, risca Franţa viaţa unui singur soldat francez ca să-i facă dreptate României? Cei ce cred asta dau dovadă de naivitate extremă. Atunci, Antanta a dat rezoluţia necesară, dar impunerea ei s-a făcut de către armata română, cu forţa armelor. De ce tratatul de la Trianon s-a semnat abia după ce ungurii au fost înfrânţi, abia la 4 iunie 1920? Abia după ce au fost bătuţi fără drept de apel de armata română, iar Budapesta ocupată la 4 august 1919. Ar fi mişcat Franţa sau Anglia vreun soldat ca să impună graniţele României Mari? Ba dimpotrivă, noi am fost chemaţi să acoperim flancul francez în primăvara lui 1919, atunci când aceştia cedau Odessa şi se retrăgeau spre Nistru. Atunci am trecut Nistrul, am ocupat Tiraspolul şi alte localităţi ca să protejăm stânga francezilor şi a celor trei divizii greceşti ce evacuau în grabă Odessa din calea bolşevicilor. Francezii au plecat cu tot cu trupele lor coloniale, şi noi am rămas singuri pe frontiera de est cu sovieticii. Ne-am bătut cu ei până la 1924 şi chiar după asta, un război de uzură lung şi costisitor (Lupte antibolşevice după Unire).
Vecinii noştri nu s-au împăcat niciodată cu ideea României Mari, le stătea ca sarea în ochi. În primul rând, ruşii, deveniţi sovietici. Dar nu numai noi intram în planurile lor expansioniste, ci întreg globul trebuia cuprins în coşmarul ideologiei roşii. Numai că noi, polonezii şi finlandezii eram cei mai aproape, primii în calea lor. Ungurii şi bulgarii, învinşi în primul război mondial, aveau ţelurile lor revizioniste şi revanşarde, mai ales primii. Pentru a-şi redobândi imperiul pierdut s-au făcut aliat şi cu Hitler în politica sa revizionistă. Asta după ce au fost rând pe rând monarhişti procentrali, apoi revoluţionari şi republicani antantofili din 16 noiembrie 1918, apoi din martie 1919 bolşevici, până la ocuparea de către români a Budapestei la 4 august 1919. Recunoştinţa lor pentru că i-am scăpat de teroarea bolşevică a lui Bela Kuhn a fost politica clar antiromânească şi deschis pentru revizuirea frontierelor României, bineînţeles în favoarea Ungariei. Şi era clar pentru oricine că Ungaria nu va ezita să lovească pe la spate atunci când va găsi momentul favorabil, dar nu singură, ci în alianţă cu alţii.
Pentru a se proteja de un astfel de eveniment, România a încheiat mai multe tratate şi alianţe cu statele care aveau interesul în păstrarea status-quo-ului şi a păcii în estul european. Tratatul şi Convenţia Militară cu Polonia au fost semnate la 3 martie 1921, reînnoite în 1926 şi 1931, la care se adăuga Tratatul de Garanţii (1926). Conform acestor tratate, România şi Polonia se angajau să se sprijine reciproc în cazul unei agresiuni din est. Între 1920 şi 1922 se încheie convenţiile politice şi militare bilaterale între România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (Iugoslavia), iar la 14 septembrie 1923 era semnată la Praga Convenţia Militară a Micii Antante, cum avea să se numească această alianţă. Aceasta prevedea faptul ca România şi Iugoslavia să se susţină reciproc în cazul unei agresiuni din partea Bulgariei, iar în 1929 s-au încheiat condiţiile de conlucrare ale celor trei armate, pentru ca la 19 decembrie 1931 să se încheie o nouă convenţie militară ce stipula în cazul unui război generalizat scoaterea din cauză a Ungariei printr-o acţiune comună. Era necesară această convenţie, dacă ne amintim că în 1919 noi le-am venit în ajutor cehoslovacilor, iar sârbii nu au intervenit în războiul nostru contra Ungariei bolşevice. Mai târziu, în 1934, miniştrii de externe ai României, Greciei, Iugoslaviei şi Turciei încheiau pactul de constituire a Înţelegerii Balcanice cu scopul coordonării statelor antirevizioniste din Balcani şi garantarea graniţelor actuale. În 1936 urmează şi convenţia militară, care prevedea inclusiv zonele de concentrare şi cuantumul forţelor în cadrul unei agresiuni a Bulgariei. Franţa garantase graniţele României Mari încă din 1920, iar Tratatul de Amiciţie şi Colaborare româno-italian a fost semnat la Roma la 16 septembrie 1926. Prin acesta din urmă, România şi Italia se angajau să-şi acorde sprijin reciproc pentru apărarea graniţelor confirmate de tratatele de pace. În urma politicii revanşarde a lui Mussolini şi a apropierii acestuia de Hitler, Italia va denunţa tratatul în 1934.
Ascensiunea lui Hitler la putere în Germania (ianuarie 1933), politica sa revanşardă, ezitările franco-britanice, iar mai apoi alianţa sovieto-germană (Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939) vor pulveriza alianţele României ducând la dezmembrarea ţării din vara lui 1940. Pe rând, atribuirea regiunii sudete din Cehoslovacia Germaniei în cadrul Acordului de la Munchen (29-30 septembrie 1938), cu aprobarea Angliei şi Franţei, apoi dezmembrarea Cehoslovaciei (15 martie 1939), a dus la dispariţia unuia dintre aliaţii din Mica Antantă. Dispariţia Poloniei, înghiţită de germani şi sovietici, a fost un alt pas. A urmat căderea Franţei în mai puţin de şase săptămâni, armistiţiul fiind semnat la 25 iunie.
A doua zi, URSS ne cerea ultimativ cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Iniţial sovieticii intenţionau să ceară întreaga Bucovină (Ribbentrop a fost informat de sovietici la 24 iunie) dar în 26 iunie au venit cu pretenţiile reduse la jumătatea de nord a Bucovinei, posibil şi la intervenţia lui Hitler pentru care Bucovina a fost o surpriză, deoarece nu era prevăzută în anexa secretă a acordului dintre Ribbentrop şi Molotov. Ameninţaţi de un război pe două sau chiar trei fronturi, cu ungurii şi bulgarii care abia aşteptau să ne înfigă cuţitul în spate, ne-am adresat aliaţilor rămaşi. Grecia şi Iugoslavia ne-au conjurat să cedăm şi să nu tulburăm pacea din regiune, singura ţară care a declarat că îşi va îndeplini întocmai obligaţiile militare asumate a fost Turcia. În acest caz, dacă intram în război cu URSS şi eram atacaţi de bulgari, turcii ar fi pornit la război împotriva acestora. Dar ce făceam cu Ungaria, care ar fi atacat în mod sigur? Am fi avut nevoie de sprijinul Iugoslaviei, singura în măsură să intervină la timp împotriva ungurilor. Dar Iugoslavia, ca şi Grecia, a spus nu. Ca o ironie, atât Iugoslavia, cât şi Grecia, în mai puţin de un an vor fi ocupate de germani.
Mai departe, un aspect asupra căruia ar trebui insistat, mai ales că prezintă similitudini şi cu situaţia noastră de astăzi. Politicianismul nostru, veşnica gâlceavă între partide, lipsa de scrupule şi corupţia politicienilor ne-au făcut ca în zorii celui de-al doilea război mondial să avem prea puţini militari capabili la posturile de decizie din cadrul armatei, iar armata să fie insuficient dotată cu armament modern. Nu eram prea diferiţi faţă de ziua de astăzi, când chiar imnul naţional este ciuntit pentru sterila gâlceavă politică. Norii se adunau de mult deasupra României, dar politicienii îşi vedeau liniştiţi de veşnicele lor certuri meschine. Am avut parte şi de un rege mai preocupat de putere decât de nevoile apărării, astfel că am ajuns la situaţia din 1940 insuficient dotaţi şi înzestraţi militar.
Doar câteva exemple. Cu un an înainte s-a văzut în campania germană din Polonia importanţa tancurilor şi aviaţiei care să lucreze împreună, coordonat. Au fost militari care au scris asta în lucrările de specialitate, printre ei fiind generalul Gheorghe Dabija sau Radu R. Rosetti, ultimul susţinând numeroase conferinţe la Academia Română pe această temă. Câţi politicieni s-au obosit să înveţe ceva, erau mai importante scandalurile de corupţie tocmai pe furniturile armatei. În mai începe campania germană contra Franţei, din nou un blietzkrieg bazat pe binomul tanc-avion. Întreb, câte tancuri avea România nu în iunie 1940, la ultimatumul sovietic, ci un an mai târziu, la trecerea Prutului? 70 (şaptezeci) de tancuri R-2 Skoda, depăşite şi acestea. Încă din anii ’20 s-a elaborat un program de construire a 3000 (trei mii) de cazemate întărite pe malul Nistrului, ca apărare înspre URSS. Câte au fost gata mai bine de zece ani mai târziu, la 26 iunie 1940? O sută. Scuze se pot găsi ulterior, că a fost criza din 1929-1933, şi multe altele. Chestia cu criza vă sună cunoscut? Nici azi nu se găsesc bani pentru achiziţionarea de avioane de luptă moderne, doar e criză, nu?
În Consiliul de Coroană doar şase au fost pentru rezistenţă (Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu), restul de 20 fiind pentru acceptarea ultimatumului. După cedarea a jumătate de Ardeal (cu arbitrajul inclusiv al Italiei, reprezentată de Ciano, cu care avusesem un tratat de garantare a frontierelor), este chemat la putere generalul Ion Antonescu care îl forţează pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai.
Ce putea face Antonescu în momentul următor? Trec pe scurt peste partea asta, ar trebui ea singură să fie un studiu mai aprofundat. Avea două soluţii, nu exista cale de mijloc. Ori cu sovieticii, ori cu germanii. Franţa dispăruse ca putere politică şi militară, Anglia lupta izolată pentru insula ei. Urma bătălia Angliei, dar dacă germanii ar fi debarcat în 1940, la superioritatea lor tehnică din acel moment, Anglia nu ar fi avut prea mulţi sorţi de izbândă. Antonescu putea să se orienteze spre sovietici, când avea informaţii despre barbaria cu care aceştia trataseră românii doar cu o săptămână în urmă? Când asistase, ca militar, la toate tentativele de destabilizare a României prin invaziile bolşevicilor din anii ’20 care doreau să bolşevizeze România, aşa cum făcuseră deja cu ţările baltice? Să se înţeleagă cu Stalin, cel care spunea că tratatele nu valorează nici măcar cât hârtia pe care sunt scrise? Opţiunea cealaltă era logică şi normală. Dacă nu alegea, România era ocupată ori de către unul, ori de către altul, se afla între ei. Sau, cel mai probabil, s-ar fi ajuns la o împărţire ca şi în cazul Poloniei.
Cimitirul militar de la Ţiganca
De ce nu ne puteam opri pe Nistru?
La 22 iunie 1941, generalul Antonescu dă celebrul ordin „Români, vă ordon, treceţi Prutul!”, angajând armata română în război alături de Germania împotriva URSS (operaţiunea Barbarossa). 22 iunie 1941 rămâne data oficială a intrării României în al doilea război mondial. Dar oare să fie aşa? Oficial, da, dar neoficial? S-a încheiat pacea dintre România şi soviete, după declaraţia de război a acestora din 1 mai 1919? Dar 26 iunie 1940, atacarea soldaţilor care se retrăgeau, nu era parte a unui război? Căpitanul Ioan Boroş, împuşcat mortal la Herţa de către trupele sovietice la 29 iunie 1940, când a ieşit în faţa lor spunându-le că au depăşit linia de demarcaţie, nu a căzut în război? Aşa a fost ocupat şi ţinutul Herţa în iunie 1940, chiar dacă nu era parte a cererii ultimative a lui Stalin. Dar interminabilele provocări de la frontieră dintre iulie 1940 şi iunie 1941, ocuparea prin surprindere a ostroavelor din Delta Dunării, luptele de uzură, ciocnirile pe graniţă rezultate cu morţi şi răniţi, nu fac parte din război? Mai trebuie amintite avioanele de recunoaştere sovietice care survolau zilnic teritoriul românesc încă din mai 1941? De aceea spun că data oficială este mai mult decât discutabilă.
Am atacat Rusia Sovietică la 22 iunie 1941 (s-ar putea spune că am contraatacat-o) alături de armata germană. Frontul românesc era parte a Grupului de Armate Sud condus de generalul Gerd von Rundstedt, practic partea sudică a acestui front. Armata a 4-a română (general corp de armată Nicolae Ciupercă, corpurile 3,5,11 armată cu diviziile 11,15,21 şi 35 inf, 1 gardă, 1 grăniceri, brig 7 cav, brig 1 şi 2 fortificaţii şi reg 17 inf) se afla desfăşurată de la sud-est de Iaşi (Comarna) până la confluenţa Prutului cu Dunărea (front de 200 km), la nordul ei era dispusă Armata a 11-a germană (general-colonel Eugen von Schobert, corpurile 11, 30 şi 54 germane cu diviziile 46, 50, 76, 170, 198, 239 şi ulterior 72 infanterie, la care se adăugau Corpul de cavalerie român, cu brig 5 şi 6 cav, şi diviziile române 5,6,8,13,14 inf şi 1 blindată) pe un front de circa 150 km, iar în continuarea acesteia din urmă, de-a lungul graniţei trasate de Molotov, de la Seletin la Ripiceni, pe un front de circa 130 km, Armata a 3-a română (general corp de armată Petre Dumitrescu, cuprinzând Corpul de munte cu brigăzile 1,2,4 munte, divizia 7 infanterie, brigada 8 cavalerie), toate formând împreună Grupul de armate ”General Antonescu”. În primă fază, acest grup de armată avea sarcina de a fixa forţele inamice, împiedicându-le deplasarea spre nord, acolo unde configuraţia frontului făcea necesară executarea primei lovituri şi înaintarea trupelor germane până la obţinerea unei continuităţi logice a frontului. Întreg frontul avea o formă înaintată în partea de sud, de aceea trebuia aşteptat ca ofensiva Grupului de Armate Centru să ajungă aliniamentul Grupului de Armate Sud. Dar pentru fixarea inamicului erau necesare dese incursiuni pentru testarea tăriei şi voinţei de luptă a inamicului, pregătind ofensiva viitoare prin ocuparea unor capete de pod de esenţiale pentru desfăşurarea operaţiunilor.
În faţa lor, Armatele 9 (general-colonel T. Cerevicenko) şi 12 sovietice (general-locotenent P.G. Ponedelin). Ulterior, primei armate i se trimite în ajutor Armata 18 (general-locotenent A. K. Simrnov) din Districtul Militar Moscova. Sovieticii, pe poziţii ofensive, aveau dispuse între Prut şi Nistru opt grupuri de armată, dintre care trei mecanizate, cu circa 20-24 mari unităţi de infanterie, mecanizate, tancuri, toate în componenţa Frontului de Sud al Armatei Roşii. Poziţiile ofensive ale sovieticilor nu lăsau dubii cu privire la intenţiile lor viitoare, de forţare a Porţii Focşanilor spre a pătrunde şi ocupa zonele petroliere ale Ploieştilor. Ne-am bătut bine, dar am şi avut pierderi importante, 5011 morţi, 14898 răniţi şi 4487 dispăruţi, nu numai datorită lipsei de experienţă inerentă la un început de campanie, dar şi faptului că aveam în faţă poate cel mai puternic corp de armată din întreaga Armată Roşie, Armata a 9-a sovietică. Şi fără îndoială, corpul cel mai puternic de izbire a fost Armata a 11-a germană, împreună cu unităţile româneşti din cadrul acesteia.
Cam atât, deocamdată, despre campania pentru recuperarea Basarabiei şi Bucovinei. Dar ca să răspund la întrebarea din titlu, va trebui să iau în calcul mai multe tipuri de cauze.
Cauzele operaţionale
Chiar şi din forma porţiunii dintre Prut şi Nistru, mai lată la sud şi mai îngustă la nord, se putea deduce că nu am fi avut cum să atingem Nistrul concomitent. Mai era şi natura terenului şi gradul de rezistenţă opus de adversar. De exemplu, divizia a 35-a română este înfrântă în faţa masivului
