*†*

 VIAȚA ȘI OPERA LUI NICOLAE IORGA

1871 În noaptea de 5/6 iunie se naşte la Botoşani Nicolae Iorga, fiu al avocatului Nicu Iorga şi al Zulniei, născută Drăghici.

1873 Se naşte al doilea fiu al lui Nicu Iorga, George.

1876 Moare avocatul Nicu Iorga, în vârstă de 39 de ani. Primul său fiu este un copil precoce; a învăţat să scrie şi să citească şi, la cinci ani, citeşte toate cărţile în franceză din biblioteca mamei sale.

1877 Prima lectură istorică a lui N. Iorga: cronicile Moldovei în ediţia Kogălniceanu.

Zulnia Iorga îşi înscrie băiatul la şcoala Marchian din Botoşani.

1881 Nicolae Iorga termină cursul primar şi se înscrie la liceul din Botoşani.

1883 Pentru a contribui la întreţinerea familiei, N. Iorga începe să dea meditaţii unor colegi de aceeaşi vârstă. Zulnia Iorga îşi creşte copiii făcând croitorie şi publicând câte o traducere din franceză prin revistele locale.

1884 N. Iorga îşi tipăreşte primul articol de politică externă, Germania lui Bismarck, în gazeta Românul a lui Manole Arghiropol.

1886 Eliminat pentru o vină imaginară din liceul de la Botoşani, elevul Iorga se înscrie ca intern la liceul din Iaşi. Aici, împreună cu colegii săi, se iniţiază în poezia lui Eminescu.

1887 Ca să-şi câştige existenţa, adolescentul se angajează ca pedagog la internatul particular al profesorului Drăghici. Îşi găseşte totuşi timp ca să se perfecţioneze în latină şi elină, limbi în care citeşte fără dificultăţi orice text.

1888 Elevul N. Iorga frecventează cercul socialist din Iaşi: „La 17 ani ceteam Capitalul lui Marx, făceam conferinţe despre dânsul şi împărţeam numere din Revista socială şi extrase din numerele ei…”

În ajunul Paştelui este din nou eliminat din liceu pentru acte de independenţă şi răzvrătire. Profesorul V. Burlă, director al liceului, îl recheamă la examene, pe care absolventul le ia cu brio, fără a primi însă distincţiile ce i se cuveneau. Toamna, Nicolae Iorga îşi ia bacalaureatul în litere şi stiinţe, în faţa unei comisii sub preşedinţia rectorului N. Culianu, apoi se înscrie la Facultatea de litere a Universităţii din Iaşi, secţia istorico-literară.

1889 În pragul anului al doilea, studentul Iorga cere aprobarea să-şi dea licenţa înainte de sfârşitul celor trei ani de facultate. Motivează cererea prin starea precară a sănătăţii sale. Cererea îi e sprijinită de A. D. Xenopol, care va scrie: „admirasem mult întinsele cunoştinţe ce le poseda încă de pe băncile şcoalei”. Deşi unii profesori se opun (printre ei, Aron Densuşianu), cererea studentului este aprobată de minister. Pentru a obţine absolvirea, N. Iorga îşi luase în sesiunea de vară 11 examene, iar în aceea de toamnă, 16 !

În decembrie, absolventul îşi a examenul de licenţă obţinând calificativul „magna cum laude”. La examen a participat un numeros public. A. D. Xenopol organizează un banchet, pentru a-l sărbători pe „minunea de om ce aveam înainte”. Ziarele consemnează cu uimire această sărbătorire cu totul neobisnuită. Proaspătul licenţiat cere postul de profesor suplinitor la liceul din Focşani, pentru limba română sau latină. „Ştie foarte bine limbile clasice, cunoaşte franceza, spaniola şi italiana, mai puţin germana, cu care însă se ocupă.” (Ştefan G. Vîrgolici). Va mai învăţa limbile engleză, portugheză, daneză şi suedeză. Xenopol, Vîrgolici, Iacob Negruzzi sunt impresionaţi de înfăţişarea tânărului istovit de efort, care e şi foarte sărac, şi-l determină pe decanul I. Caragiani să solicite pentru protejatul lor o bursă. Propunerea decanului notează că licenţiatul a dat dovezi de o inteligenţă şi un talent fără seamăn”.

În cursul acestui an şi al celui următor, Iorga colaborează intens la revista ieşeană Arhiva, cu studii istorice, articole şi recenzii literare.

1890 Primind bursa, N. Iorga pleacă în Italia. Spre sfârşitul anului e la Paris, unde va urma cursurile Şcolii de înalte studii (Ecole des Hautes Etudes).

1892 În continuarea „vagabondajului său intelectual”, N. Iorga se află la Paris. În ianuarie, Gherea îi solicită colaborarea pentru noua sa revistă de literatură şi ştiinţă; articolele primite i se par criticului „prea savante”.

De la 17 aprilie, N. Iorga e considerat în concediu de studii, dar bursa i se trimite abia în octombrie. Până atunci este sprijinit materialiceşte de junimistul Vasile Tassu, cu a cărui fiică Maria, tânărul era căsătorit.

1893 La Iaşi librăriile pun în vânzare prima carte a lui Iorga: Schiţe din literatura românească (2 vol., al doilea în 1894), cuprinzind articolele publicate în Revista nouă, Arhiva, Convorbiri literare, Lupta etc. După un popas la Berlin, N. Iorga trece la Leipzig, unde îşi ia doctoratul cu teza Thomas III marchiz de Saluces. Studiu istoric şi literar cu o introducere asupra politicii predecesorilor săi şi cu un adaus de text.

1894 Întors în ţară N. Iorga nu acceptă funcţia de profesor de liceu la Ploieşti, unde fusese numit, şi se prezintă la concursul pentru catedra de istorie medie şi modernă de la Universitatea din Bucureşti. Juriul din Iaşi îi acordă o medie puţin mai mare decât a celorlalţi doi concurenţi. Ca atare, este însărcinat să suplinească respectiva catedră. 1 noiembrie Îşi ţine lecţia de deschidere Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei.

1895 15 ianuarie 0 conferinţă cu subiect istoric expusă la Ateneu inaugurează activitatea de apreciat conferenţiar a lui N. Iorga. Prezentându-se la un nou concurs, istoricul reuşeşte într-un mod strălucit şi devine profesor universitar titular, fiind confirmat în această funcţie de ministrul Petru Poni. Îşi sintetizează observaţille şi impresiile culese în Italia în volumul Amintiri din Italia. Giosue Carducci. Publică primul volum din culegerea Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului.

1896 Pentru o perioadă de aproape trei ani, N. Iorga pleacă din nou în străinătate. În toamnă răscoleşte bibliotecile din Viena şi copiază documente privitoare la istoria românilor. În cadrul publicaţillor institutului Ecole des Hautes Etudes i se tipăreşte ampla lucrare Philippe Mézieres 1327-1405 et la croisade au XIV-e siecle.

1898 Academia Română îl alege membru corespondent.

1899 Tânărul învăţat şi literat îşi manifestă spiritul critic într-o suită de articole cu care colaborează la gazeta bucuresteană L’Indépendance Roumaine şi pe care le adună în volumul Opinions sinceres. La vie intelectuelle des Roumains en 1899. Tipăreşte lucrarea Cronicile muntene. La lecţiile de la Universitate nu-şi cruţă colegii, care se coalizează împotriva lui, cerând sancţiuni disciplinare.

1900 Se desparte de prima soţie.

1901 Căsătorindu-se cu Ecaterina Bogdan, sora slavistului şi istoricului Ion Bogdan, pleacă în străinătate. În martie, soţii Iorga sunt la Veneţia. În aceeaşi lună, Academia Română respinge de la premiere, cu 17 voturi din 26, o lucrare de istorie literară a savantului. Adversarii pe care şi-i făcuse la Universitate îl sancţionau… Apare Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (2 vol.). Concomitent, Iorga începe publicarea masivei culegeri, în 31 de volume, dintre care ultimul va ieşi de sub tipar în 1916: Studii şi documente cu privire la istoria românilor. Mai tipăreşte, între altele, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc.

1904 Cu prilejul împlinirii a patru sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, N. Iorga depune o intensă activitate publicistică, scriind, între altele, cartea Istoria lui Ştefan cel Mare povestită neamului românesc. Alte volume Pe drumuri depărtate (Note de călătorie), Drumuri şi oraşe din România adună impresiile şi însemnările ştiinţifice ale neobositului drumeţ care a colindat ţara de la un capăt la altul, inclusiv Transilvania. O nouă lucrare de istorie literară: Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688.

1905 În iunie, istoricul preia direcţia revistei Sămănătorul, la care colabora mai dinainte. Iorga publică Sate şi mînăstiri din România, Oameni şi fapte din trecutul românesc, Istoria românilor în chipuri şi icoane (3 vol., ultimul în 1906).

1906 În ziua de 13 martie, pentru a manifesta împotriva unui spectacol în limba franceză organizat la Teatrul Naţional de protipendada bucureşteană, profesorul Iorga îşi scoate studenţii în stradă. Au loc incidente. În aprilie, întemeiază publicaţia Neamul românesc care, cu unele întreruperi, va apărea până în 1940. Însoţit de scriitorii din redacţia Sămănătorului, întreprinde prin ţară un turneu de şezători literare. În timpul serbărilor dinastice jubiliare, începe să publice în Neamul românesc o serie de articole în care cere îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor. Cu numărul din 22 octombrie, Sămănătorul iese de sub direcţia lui N. Iorga, deoarece, după explicaţiile mai târzii ale foştilor săi colaboratori, directorul se orientase spre transformarea revistei într-o publicaţie personală. Savantul publică, în 2 vol., Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească.

1907 În ianuarie, profesorul îşi creează o revistă proprie, Floarea darurilor, menită a readuce în circulaţie „scrisul românesc cel vechi„. La începutul lunii martie, Iorga ţine conferinţe la Bucureşti întru apărarea ţăranilor obijduiţi. Atitudinea din timpul răscoalei îi aduce lui Iorga acuzaţia de instigator. Evenimentele îl determină să acţioneze mai direct în arena politică. În mai candidează şi este ales deputat al oraşului Iaşi. În iunie îşi tine primul discurs parlamentar, pe care-l dedică problemei ţărăneşti. De aici înainte, marea popularitate pe care şi-a câştigat-o îi asigură mereu prezenţa în parlament. Este ales în comitetul Ligii pentru unitatea culturală a românilor.

1908 În aprilie, istoricul organizează o expoziţie la Iaşi. Începe să scoată Neamul românesc literar. Ales secretar al Ligii culturale, începe să desfăşoare o activitate foarte vie în cadrul asociaţiei, pentru a cărei bibliotecă doneaza 10.000 de cărţi. Împovărat de cheltuielile necesitate de publicaţiile sale şi de nevoile zilnice ale unei familii devenite numeroase, profesorul se hotărăşte să se instaleze la Vălenii de Munte. Prietenii şi admiratorii contribuie cu sume de bani, devenind acţionari ai „tipografiei cooperative” care începe să lucreze în frumosul orăşel, unde Iorga înfiinţează vestita Universitate populară, frecventată şi de numeroşi oaspeţi străini.

1910 Nicolae Iorga înfiinţeaza Partidul Naţionalist-Democrat.

1911 17 mai Rosteşte discursul de recepţie, ca membru activ al Academiei Române: Două concepţii istorice. Răspunsul este citit de A. D. Xenopol. Publică între altele, Cugetări, Mihai Viteazul (Schiţă de poem dramatic), Oameni cari au fost (serie pe care o va relua şi completa mai târziu).

1913 N. Iorga e chemat sub arme, la cerere, dar ataşat serviciului cenzurei.

1914 Împreună cu G. Murgoci şi V. Pîrvan, savantul înfiinţează Institutul de studii sud-est europene.

1917 În refugiu la Iaşi, N. Iorga continua, în condiţii grele, publicarea Neamului românesc, în coloanele căruia, zi de zi, denunţă samavolniciile ocupanţilor, comportarea trădătoare a unor oameni politici şi de cultură români rămaşi la Bucureşti şi mobilizează conştiinţele pentru un nou efort armat. Personalitate politică marcantă, cu audienţă în cercurile conducătoare, stăruie pentru o lege a exproprierii în favoarea ţăranilor; redactează textul unei proclamaţii în acest sens.

1918 Savantul se află la Bucureşti, unde s-a întors după retragerea armatelor germane.

1919 Ales deputat, va fi preşedintele celei dintâi Camere, în care vor fi reprezentaţi cetăţenii din toate provinciile româneşti eliberate (1920).

1921 În iunie, N. Iorga este sărbătorit cu prilejul împlinirii a 50 de ani. Cu colaborarea unor oameni de ştiinţă şi scriitori apare volumul Lui Nicolae Iorga – Omagiu.

1921-1931 Nicolae Iorga publică numeroase volume.

1931 În aprilie se constituie un guvern Iorga-Argetoianu, în care cel dintâi are şi portofoliul instrucţiunii publice.

1932 În iunie, măcinat de contradicţii interne şi asaltat de partidele concurente, guvernul Iorga-Argetoianu este obligat să se retragă.

1936 N. Iorga tipăreşte începutul lucrării sale capitale Istoria românilor. Începe un ciclu de conferinţe la radio, pe care le va publica sub titlul Sfaturi pe întunerec. 1936-1938.

1940 La 27 noiembrie, profesorul este scos din casă de un grup de legionari şi pornit spre Bucureşti. În apropiere de Ploieşti, la marginea pădurii Strejnicul, este asasinat, iar corpul străpuns de gloanţe e părăsit acolo.

*****

sursa: 

Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, Editura pentru Literatură, 1967

$¢$

 ZENOBIA

Zenobia, regina regentă a Imperiului Palmyrene, și-a revendicat titlul imperial în anul 272 d.Hr., cu o confruntare sângeroasă desfășurată la confluența a două imperii: imperiul Sasanian în est și imperiul roman în scădere în vest. 

Încorporând provincii separatiste din Siria romană, Arabia și Egipt, propriul ei imperiu a fost produsul ambiției și capacității sale excepționale. Deși s-a confruntat cu un război pe două fronturi, Zenobia era hotărâtă ca fiul ei Vaballathus să moștenească dreptul său de naștere. Aceasta este povestea ascensiunii și căderii meteorice a Zenobiei.

Cu zece ani în urmă, se întâmplase ceva de neconceput. O armată romană fusese complet distrusă de sasanizi, iar împăratul Valerian luat prizonier. Atins de invazie și ciumă, Imperiul Roman atârna deja de un fir. Odată cu capturarea lui Valerian, orice speranță a autorității imperiale centrale a dispărut. Guvernatorii romani și-au dat seama că nu mai era necesară autoritatea la Roma pentru a deveni împărat. Cu o armată în spate, totul putea fi de luat. Atunci intră în scenă Postumus, guvernator al Germaniei.

Până la sfârșitul anului 260 d.Hr., Postumus preluase controlul asupra Galiei, Raetiei, Bataviei și Britanniei. Și-a stabilit capitala la Trier și chiar și-a stabilit propriul senat și garda pretoriană. Preocupat de invazia francă a Italiei, Gallienus – fiul și co-împăratul lui Valerian – a fost neputincios să reacționeze lui Postumus până când era deja prea târziu. Cel puțin știrile din est erau mai puțin sumbre. 

Palmyra numește un rege

Orașul Palmyra se afla în inima deșertului sirian. Timp de două mii de ani a fost supus volatilității Orientului Mijlociu. În antichitate, a fost un centru comercial prosper care a jurat credință Romei. În schimb, Roma i-a acordat Palmyrei un grad de autonomie, permițând orașului să-și păstreze propria adunare. Dar instabilitatea Romei și invaziile sasanide repetate au forțat adunarea Palmyrei să ia măsuri drastice pentru a-și proteja rețeaua comercială. L-au proclamat rege pe conducătorul orașului, Odaenathas. 

În mai puțin de un an, Odaenathas a reușit să-i împingă pe sasanizi înapoi peste Eufrat. Apoi, s-a întors împotriva fraților Quietus și Macrianus care încercaseră să uzurpe controlul în jumătatea de est a Imperiului Roman. Făcând acest lucru, Odaenathas s-a aliniat cu împăratul Gallienus. Procedând astfel, lui Odaenathas i s-a acordat titlul de „corector totius orientis”, care se referea la controlul său de facto asupra Siriei, Iudeei, Arabiei și părți din Asia Mică.

Odaenathas asasinat

Dar Odaenathas nu a rezistat mult. În iarna anului 267 d.Hr. a fost asasinat, iar Vaballathus, în vârstă de zece ani, a fost proclamat rege al regilor sub regența mamei sale. Asasinarea lui Odaenathas rămâne un mister. Autorul necunoscut al „Istoriei augustană” crede că Zenobia a conceput răsturnarea, disperată să-l împiedice fiul ei vitreg Herodianus să preia tronul.

Cu toate acestea, această lucrare este notoriu nesigură. Într-adevăr, această teorie atrage o oarecare suspiciune că se potrivește puțin prea clar cu stereotipul unei soții înfometate de putere care intrigă împotriva soțului ei să-și instaleze fiul ca conducător – la fel cum se spune că Olympia sau Livia au făcut pentru a-l promova pe Alexandru și, respectiv, Tiberiu. Oamenii de știință au sugerat alternativ că Odaenathas a fost asasinat de complotiști din Palmyra care au încercat să restaureze adunarea orașului. 

Cine a fost Zenobia?

Zenobia se poziționase totuși perfect. O nobilă probabil de moștenire incertă, ea a fost căsătorită de la vârsta de 14 ani cu Odaenathus, în timp ce acesta a ridicat Palmyra la puterea supremă în Orientul Apropiat. Datorită surselor contradictorii, este greu să-ți faci o idee despre persoana reală. Cea mai detaliată descriere pe care o avem o înfățișează pe Zenobia mai mult ca o caricatură decât o femeie: 

„Fața ei era întunecată și de o nuanță neagră, ochii ei erau negri și puternici dincolo de obiceiul obișnuit, spiritul ei divin măreț și frumusețea ei incredibilă. Dinții ei erau atât de albi, încât mulți credeau că avea perle în loc de dinți. Vocea ei era clară și ca a unui bărbat. Severitatea ei, când necesitatea o cerea, era aceea a unui tiran, clemența ei […] aceea a unui bun împărat. Generosă cu prudență, si-a conservat comorile dincolo de obiceiul femeilor”.

(Istoria augustană, Cei treizeci de pretendenți, 30.16-17).

După moartea lui Odaenathas, Zenobia a apărut ca regent și conducător de facto al imperiului. Dar întrebarea rămânea: era asigurată regalitatea fiului ei?

Romanii se așteptau ca Vaballathus să se plece împăratului de la Roma și, dintr-un capriciu, împăratul i-a putut înlătura pe Zenobia și prerogativa regală a lui Vaballathus. În ultimii 50 de ani, au existat nu mai puțin de 19 împărați. Următorul se putea să nu-i agreeze pe Zenobia sau pe fiul ei. Între timp, pentru Palmyreni monarhia era acum ereditară și orice afront adus legitimității sale era o insultă la adresa orașului însuși. Întrebarea era care oraș deținea cea mai mare autoritate: Roma sau Palmyra?

Atât Zenobia, cât și oficialii romani din provinciile estice se întrebau acest lucru. Răspunsul a avut două posibile rezultate: pace sau război. Deși Palmyra și-a numit primul rege doar cu șapte ani înainte, nu a existat nicio rezistență deschisă la succesiunea lui Vaballathus printre guvernatorii provinciali romani. Dar sprijinul lor pentru regența Zenobiei a fost slabă, datorată necesității de a menține stabilitatea în Orientul Apropiat.

Zenobia a exploatat haosul de la Roma pentru a-și stabili autoritatea. În Europa, Gallienus fusese asasinat, iar vidul de putere rezultat adusese prăbușirea încrederii în autoritatea centrală a Romei. Acest lucru a permis Zenobiei să justifice o campanie militară în tot Levantul, menită să sprijine slăbiciunile pe care sasanizii le-ar putea exploata cu o a doua invazie. Cu alte cuvinte, ea a subjugat pe oricine refuza să accepte dominația Palmyrei.

Armata Zenobiei a subjugat Iudeea, a zdrobit rivalii economici – Tanûkizii din Bostra – și l-a ucis pe Trassus, guvernatorul roman al Arabiei (probabil pentru a-i forța pe ceilalți guvernatori romani să se conformeze). În scurt timp, Zenobia a cucerit Petra și tot teritoriul până în Egipt. Dar Zenobia juca un joc periculos.

În vara anului 270 d.Hr., ea a preluat controlul monetăriei Antiohiei. A încetat să mai producă monede cu numele actualului împărat, Claudius Gothicus, și a făcut în schimb monede declarând pe fiul ei imperator. Totuși, aceasta nu echivala cu o declarație de război împotriva Romei: termenul imperator se referea la comanda lui Vaballathus asupra trupelor, în timp ce Zenobia putea încă pretinde că acționa ca reprezentant al Romei. Dar împăratul, care devenise împărat prin forța armelor, știa jocul pe care îl juca Zenobia.

În august 270 d.Hr., vestea morții lui Claudius Gothicus a ajuns la Zenobia. În Europa, fratele lui, Claudius Quintillus a concurat pentru putere cu Aurelian, un soldat de origini modeste. Cu sprijinul legiunilor dunărene, Aurelian a respins provocarea lui Quintillus și s-a instalat ca noul împărat. Probus, prefectul Egiptului, părăsise între timp Alexandria pentru a elimina pirații gotici care amenințau comerțul în estul Mediteranei. Momentul a fost perfect. O facțiune pro-Palmyreană a apărut în Alexandria pentru a o încuraja pe Zenobia să invadeze Egiptul. 

De ce a invadat Zenobia Egiptul?

O invazie din Palmyra ar fi paralizat Roma, care se baza pe aprovizionarea cu cereale din Egipt, și ar fi provocat inevitabil război între Zenobia și Aurelian. În septembrie 270 d.Hr., Zenobia a decis că merită riscul. Cu 70.000 de soldați, soldații Palmyrei, sub conducerea generalului Zabdas, au prins garnizoanele romane nepregătite. Până în iarnă Probus era mort și Egiptul era sub controlul Palmyrei.   

În anul următor, generalul Zenobiei a invadat Galația și a anexat orașul Ankara. Potrivit istoricului bizantin din secolul al V-lea Zosimus, Palmyrenii au încercat o anexare fără succes a întregii Asii Mici până la Calcedon, pe Bosfor. În vara anului 271 d.Hr., Imperiul Palmyrean era la apogeu. 

Zenobia evitase până acum să-l provoace pe Aurelian. Asta pentru că Aurelian era preocupat cu triburile germanice. Pentru a proteja Roma de alemani, Aurelian a construit fortificații masive în jurul orașului. De asemenea, Aurelian a fost nevoit să abandoneze provincia Dacia pentru a se apăra împotriva unei invazii gotice. Pe malul sudic al Dunării, a regrupat legiunile și a câștigat o victorie decisivă ucigându-l pe liderul goților Cannabaudes. Aurelian era neputincios să răspundă Zenobiei.  

Pentru a-și consolida teritoriul, Zenobia a reluat baterea monedelor cu chipul lui Aurelian și titlul de imperator pe avers și chipul lui Vaballathus și titlul de rex pe revers. Gestul simbolic a fost conceput pentru a prezenta loialitatea ei față de Roma, în ciuda utilizării agresive a forței împotriva provinciilor romane. Dovezile numismatice și documentele cu papirus sunt tot ce rămâne din răspunsul lui Aurelian la invadarea Egiptului de către Zenobia.

Pare sigur că Aurelian nu ar fi acceptat oficial autoritatea Palmyrei asupra Egiptului, dar pe termen scurt a fost nevoit să coopereze cu Zenobia pentru a păstra accesul la cerealele Egiptului. Decizia lui Zenobia de a păstra aceste linii de aprovizionare a fost însă o greșeală de calcul crucială.

Roma sau Palmyra?

Sursele literare care acoperă regența Zenobiei pot fi uneori contradictorii. A intenționat Zenobia întotdeauna să stabilească Imperiul Palmyrean ca independent de Roma? Sau a efectuat o invazie a Egiptului pentru a proteja rețeaua comercială a Palmyrei ? Este greu de crezut că Zenobia ar fi riscat să întoarcă Roma împotriva ei dacă s-ar fi bucurat ca Palmyra să rămână subordonată Romei. Este poate mai plauzibil că la începutul regenței sale, Zenobia a imaginat un imperiu Palmyrean separat, iar prăbușirea autorității romane a reprezentat o oportunitate ideală. 

În primăvara anului 272 d.Hr., Zenobia și-a semnalat oficial încercarea de a se desprinde de Roma. Ea a bătut monede care au omis în întregime chipul lui Aurelian și l-a recunoscut pe Vaballathus drept Augustus și pe ea însăși ca Augusta. Aurelian anticipase de mult această mișcare. După ce i-a învins pe goți, a plecat spre Bizanț. În timpul iernii anilor 271-2 d.Hr., el a pregătit o invazie. Zenobia nu putea face nimic decât să aștepte. Incursiunea în vestul Asiei Mici descrisă de Zosim ar fi dovedit că armatele ei nu puteau duce un război ofensiv împotriva Romei. Zenobia a ordonat forțelor ei de acolo să se retragă în Palmyra. 

Aurelian avansează

Majoritatea orașelor din Asia Mică l-au acceptat pe Aurelian fără rezistență, cu excepția Tyana din Capadocia. Până în acel moment, Aurelian jefuise cu brutalitate fiecare oraș care rezistase. Dar la Tyana s-a schimbat. Se spune că l-a visat pe filozoful Apollonius din Tyana din secolul I d.Hr., care l-a implorat pe Aurelian să nu-și jefuiască orașul. Ascultând cuvintele lui Apollonius, Aurelian a cruțat orașul. După aceea, mai multe orașe s-au supus fără luptă. 

Aurelian a deschis simultan un al doilea front împotriva Zenobiei în Egipt. Până în vară, garnizoana Alexandriei căzuse. Acest atac în două direcții a fost prea mult: la mai puțin de trei luni după ce Zenobia și-a declarat opoziția față de Aurelian, forțele ei erau în plină retragere. Arabia și Iudeea au fost abandonate pentru apărarea patriei. 

Bătălia pentru Siria

La Immae, la 20 de mile nord de Antiohia, s-au întâlnit armatele lui Aurelian și Zenobia. În ciuda avansării rapide a lui Aurelian în Siria, el era încă precaut. Infanteria romană era superioară, dar cavaleria Palmyrei era încă o forță de luat în seamă. Conștient că Zabdas va căuta să-și exploateze catafractele, Aurelian a conceput o soluție pentru a atrage caii Palmyrei departe de infanterie.

Aurelian și Zabdas și-au adunat forțele a doua zi, cu infanteria în centru flancată de cavalerie. După câteva lupte, Zabdas a ordonat cavaleriei sale să angajeze caii romani. Cu o armură mai ușoară, caii romani nu puteau spera să învingă, așa că s-au retras, atrăgând catafracții Palmyreni de pe câmpul de luptă. După o urmărire îndelungată, cavaleria Palmyreană a început să obosească. Dar în determinarea lor nu au văzut capcana închizându-se. 

Cavaleria romană s-a întors pentru a înfrunta în cele din urmă catafracții epuizați din Palmyra. Complet obosită, cavaleria Palmyreană a fost decimată în lupta corp la corp. Când a ajuns la Zabdas vestea că doar o mână din cavaleria lui s-a întors, el și-a retras imediat infanteriștii pentru a-i scuti de aceeași soartă din mâinile legionarilor. 

Zenobia se retrage

În acea noapte, epuizate și demoralizate, armatele Zenobiei au început o retragere de 250 de mile spre sud, spre Palmyra. Antiohia se aștepta la o răzbunare brutală. În schimb, când Aurelian a intrat în oraș, i-a iertat pe toți. Vestea înfrângerii decisive a Zenobiei și a milei lui Aurelian s-a răspândit pe măsură ce orașele au jurat credință Romei încă o dată. Dar căderea Zenobiei nu era încă pecetluită. Ea deținea o mare influență asupra regiunii și o victorie decisivă asupra lui Aurelian l-ar putea forța să se împace. La Emesa, la 150 de mile sud de Antiohia, Zenobia și-a adunat trupele rămase pentru a forța o confruntare finală, sângeroasă. 

Cine a învins-o pe regina Zenobia?

Aurelian a chemat detașamentele din garnizoanele legionare care păzeau granița cu Persia sasanidă să i se alăture, pe lângă auxiliari din Cappadocia și Palestina. Era mijlocul verii și câmpia plată pe care Zabdas a ales-o era câmpul de luptă perfect pentru luptă. Ca și la Immae, puterea catafractelor Palmyrene a dovedit o slăbiciune strategică. Încă o dată, ei au înfrânt cavaleria romană și au urmărit-o, lăsându-și infanteria descoperită. Atât infanteria, cât și cavaleria Palmyrey au fost încercuite și masacrate. 

Pentru Zenobia și fiul ei a rămas doar orașul Palmyra. Cu un an mai devreme fusese centrul unui vast imperiu. Acum era blocat din toate părțile de către Legiunea a III-a. În încercarea de a aduce o încheiere rapidă campaniei, Aurelian a propus termeni. El a promis că va cruța viața Zenobiei și independența Palmyrei. Zenobia a replicat că mai degrabă va apela la ajutor de la dușmanii ei sasanizi decât să se predea lui. Dar jocul se terminase. Mai devreme sau mai târziu Palmyra avea să cadă.

Cum a murit regina Zenobia?

Până în august 272 d.Hr., Zenobia acceptase inutilitatea unui asediu sângeros. Prea mândri să se predea, ea și fiul ei au fugit din Palmyra în Persia. Înainte de a putea trece Eufratul în Persia, Aurelian a ajuns-o din urmă pe Zenobia. În relatările romane ulterioare despre procesul Zenobiei, autorii au încercat să o înfățișeze ca pe o lașă care și-a trădat consilierii loiali. În fervoarea capturării Zenobiei, Palmyra a fost cruțată.

Soarta Zenobiei este subiectul unor narațiuni contradictorii și exagerate. În istoria augustană și în cronica savantului bizantin din secolul al VIII-lea Syncellus, Zenobia se căsătorește mai departe cu un senator roman și locuiește într-o vilă din afara Romei, cumpărată pentru ea de Aurelian. Zosimus, istoricul bizantin din secolul al VI-lea descrie un sfârșit mai eroic pentru Zenobia, murind de foame înainte de a ajunge la Roma. Pe de altă parte, contemporanul lui Zosimus, Ioan Malas, susține că Zenobia și fiul ei au fost defilați pe străzile Romei în 274 d.Hr. și apoi decapitati. 

De ce este importantă regina Zenobia?

Regina Zenobia a condus ca regentă timp de cinci ani până la momentul înfrângerii ei în 272 d.Hr. și la doar câteva luni de când s-a autodenumit „Augusta” în primăvara acelui an.

În mijlocul controversei, este ușor de uitat cât de impresionante au fost realizările Zenobiei. Căsătorită la 14 ani, o mamă la 18 și o regentă la 27, conducătoare a Orientului Mijlociu și una dintre cele mai puternice femei din lume. Ruinele din Palmyra păstrează moștenirea uneia dintre cele mai extraordinare femei din lumea antică. Dacă Zenobia ar fi prevalat, lumea ar putea arăta foarte diferit astăzi.

$$$

 VIAȚA SECRETĂ A LUI LEV TOLSTOI

Lev Tolstoi: 9 septembrie 1828 – 20 noiembrie 1910

Nationalitate: rusa

Titluri reprezentative: Razboi si pace (1865), Anna Karenina (1875)

„Singurul lucru de care ai nevoie in viata, ca si in arta, este sa spui adevarul”.

Pana sa experiementeze transformarea spirituala care avea sa apara pe la mijlocul vietii, Lev Tolstoi traia ca orice alt nobil rus, chiar daca in acelasi timp era cel care a dat omenirii doua dintre titlurile clasice cele mai de pret ale literaturii. In jurnalul lui gasim o descriere a activitatilor sale zilnice:

„Am ucis oameni in razboi, am luptat in dueluri ca sa-i ucid pe altii, am pierdut la jocuri de carti, mi-am risipit averea facuta din sudoarea taranilor, i-am pedepsit cu cruzime pe acestia din urma, am trait in desfrau cu femei usoare si am amagit oameni. Am mintit, am jefuit, am comis adulter de toate felurile, am luat parte la betii, violenta, crima… Nu exista faradelege pe care sa nu o fi comis.”

Pare, fara indoiala, o viata plina, bogata si incarcata de satisfactii, dar pentru Tolstoi a fost o greutate care-i strivea constiinta. A cautat sa faca ceva mai mult decat sa tortureze iobagi carora sa le violeze apoi nevestele vaduve. Dar i-a luat aproape jumatate din viata ca sa gaseasca ceea ce cauta.

Nascut intr-o familie avuta (varul lui de-al patrulea a fost Alexandr Puskin, marele poet rus), Tolstoi nu a fost deloc un elev silitor, iar profesorii considerau ca „nu este nici in stare si nici nu are aplecare catre invatatura”. Isi petrecea timpul dedandu-se jocurilor de noroc si contractand diverse boli venerice, cu toate ca inca din tinerete ii dadea ghes dorinta de a scrie. Pe la douazeci si ceva de ani a publicat cateva dintre scrierile lui importante si si-a trecut in revista toate pacatele intr-un jurnal voluminos pe care il considera un fel de confesiune autobiografica aflata in desfasurare.

Caietele au scos la iveala un om obsedat de moarte. Veteran al sangerosului asediu de la Sevastopol, din timpul razboiului din Crimeea, Tolstoi oferea descrieri amanuntite ale atrocitatilor de pe campul de lupta si ale executiilor. Era atat de obsedat de moarte, incat uneori il terceau toate transpiratiile, convins ca Doamna Moarte il urmareste, gata sa-l bata pe umar. Disparitia fratelui sau, Nicolai, in 1860, i-a reamintit de propria lui mortalitate. Desi abia trecuse de treizeci de ani, Tolstoi era convins ca era deja prea batran si prea urat ca sa se mai aseze la casa lui si sa se bucure de o viata normala de familie. A ramas uimit cand frumoasa Sofia Andreevna (Sonia) Behrs, fiica de doctor, a acceptat sa se marite cu el in 1862.

A urmat apoi o perioada de liniste si stabilitate, in care Tolstoi a turnat treisprezece copii si a scris cele doua capodopere: Razboi si pace si Anna Karenina. Desi aceste doua romane l-au facut faimos si i-au crescut averea, l-au si adancit in credinta ca nu ducea o viata virtuoasa. In curand avea sa intre intr-o stare proasta, pe care problemele de sanatate nu au facut decat sa o accentueze. Tolstoi spunea despre sine ca are „muschi de otel si nervi de femeie lesinata”. Suferea de reumatism, enterita, dureri de dinti, lesinuri, malarie, flebita si febra tifoida. Pe langa toate, a mai suferit si cateva atacuri cerebrale fara urmari majore.

Nu mai avem nici o indoiala ca omul era pregatit din plin pentru criza varstei mijlocii. Si rezultatul a fost o transformare spirituala radicala. Tolstoi a renuntat la sex, bautura, tutun si carne si a imbratisat „anarhismul crestin”. Era dedicat invataturilor lui Iisus, dar nu recunostea autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse. Deloc surprinzator, si-a atras multi prieteni la biserica evanghelica. In 1901 a fost excomunicat. Cu toate acestea, si-a atras adepti printre iobagii pe care i-a eliberat si carora a inceput sa le doneze din vasta lui avere. Aceasta noua forma de altruism nu era deloc pe placul cucoanei.

Si chiar asa, Tolstoi credea ca a identificat sursa tuturor bolilor sale pamantesti. „Boala mea este Sonia”, a spus candva, referindu-se la sotia sa. Desi a nascut si a crescut o mica turma de copii, si a copiat de mana Razboi si pace de sapte ori, s-a dovedit a fi destul de obositoare, Sonia s-a dovedit a fi destul de obositoare pentru piosul om din ce in ce mai preocupat de spiritualitate. O prezenta constanta a petrecerilor de la Moscova, Sonia s-a vazut indepartata din aceasta lume de apucaturile spritual-crestine ale sotului ei, pe care ea le considera o „boala”. Tot pelerinajul care se desfasura la casa lor de la tara nu facea deloc situatia mai usoara. De asemenea, Sonia era pe buna dreptate deranjata de hotararea lui Tolstoi de a renunta la drepturile de proprietate, inclusiv la drepturile de autor obtinute din vanzarea cartilor si la mostenire. Cand a inceput sa imprastie bani in stanga si-n dreapta, Sonia a pus piciorul in prag.

Cireasa de pe tort a venit atunci cand un linge-blide, pe nume Certkov, l-a convins pe ramolitul Tolstoi sa-si treaca toata averea pe numele lui. Satula de situatie, Sonia a preluat fraiele. Il urmarea peste tot, spionandu-l prin binoclu. Cand el i-a sugerat ca ar fi bine sa puna capat casniciei, ea l-a amenintat ca se va sinucide. In final, Tolstoi a prins-o tragand cu ochiul in jurnalele lui – era prea de tot. A sters-o in toiul noptii, lasand in urma doar un bilet prin care ii multumea pentru cei patruzeci si opt de ani de casnicie. „Fac ceea ce multi oameni de varsta mea fac”, scria celebrul scriitor in varsta de optzeci si doi de ani. „Renunt la lume si aleg sa-mi petrec ultimele clipe singur si in liniste.”

Din nefericire pentru Tolstoi, acele ultime zile si le-a petecut in ger intr-o statie de tren, unde a cedat, prada febrei si frisoanelor. Cuprins de delir, cu barba alba acoperita de gheata, a murit pe podeaua biroului sefului de gara pe 20 noiembrie 1910.

Fara coronita

Tolstoi nu a castigat niciodata Premiul Nobel pentru Literatura. Desi considerat printre favoriti atunci cand a fost decernat pentru prima oara, in 1901, a fost surclasat de poetul francez prea putin cunoscut (si cu un nume ciudat) Sully Prudhomme. Tolstoi nu a primit nici o explicatie oficiala pentru alegerea juriului, dar probabil ca intregul lui comportament nu se plia pe tinuta culturala conservatoare a juriului. Unul dintre membri a spus despre el ca dovedeste „o ostilitate obtuza fata de toate formele de civilizatie”, orice o fi insemnand asta. Macar Tolstoi a avut o companie selecta: Henrik Ibsen si Émile Zola au fost ocoliti din aceleasi motive.

Cu cartile pe masa

In noaptea nuntii, Tolstoi, in varsta de treizeci si patru de ani, si-a obligat mireasa, de doar optsprezece ani, sa citeasca insemnarile din jurnalul lui in care erau descrise escapadele lui amoroase cu alte femei, inclusiv cu servitoare. Se pare ca asta a fost ideea lui de deschidere si onestitate, dar dupa parerea Soniei a fost totusi „prea multa informatie”. A doua zi avea sa noteze in propriul ei jurnal despre dezgustul pe care l-a simtit de a fi fost expusa unor asemenea „mizerii”.

Pur si simplu spune niet

Convertirea religioasa a lui Tolstoi nu a fost nicicum o hotarare luata doar pe jumatate. Motivat de gandul ca eliminarea carnii din alimentatie este cheia catre stapanirea dorintelor, scriitorul a devenit un vegetarian riguros, cu o dieta foarte saraca, alcatuita din fulgi de ovaz, paine si supa de legume. De asemenea, a renuntat la alcool si tutun si chiar a incercat sa-i convinga pe taranii de pe mosia lui sa-i urmeze calea. In textul „De ce se cherchelesc barbatii?” Tolstoi a descris ambele substante ca droguri pe care oamenii le folosesc pentru a-si anestezia constiinta incarcata. „Tulburarea si mai ales stupiditatea vietilor noastre”, proclama el, „isi gasesc sursa in principal in starea permanenta de intoxicare in care traiesc majoritatea oamenilor.”

Totul pana la petrecere

Pentru cineva atat de spiritual, Tolstoi putea fi uneori de-a dreptul meschin. L-a lasat pe fratele lui, Dmitri, sa zaca pe patul de moarte, refuzand chiar sa se uite la el, pentru ca se indepartase de Dumnezeu pentru a duce o viata de dezmat. „Sincer vorbind, cred ca ceea ce m-a deranjat cel mai tare la moartea lui”, scria Tolstoi, „a fost faptul ca m-a impiedicat sa particip la o sarbatoare de la Curte la care fusesem invitat.”

————————

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

$$$

 VERA ȘI VLADIMIR NABOKOV

Descoperirea literaturii lui Nabokov este unul dintre momentele în care viaţa spiritului se schimbă. Atingerea textelor sale produce un efect dificil de aproximat în cuvinte: o revelaţie ce modifică percepţia asupra realităţii ,dându-i acesteia din urmă claritatea de aripă de flutur a paginilor lui Nabokov însuşi. Ficţiunea sa este un pariu cu propriile limite ale cititorului, un pas dincolo de oglindă.

În traducerea, excepţională, a Veronicăi D. Niculescu, scrisorile lui Nabokov către Vera devin parte a patrimoniului pe care limba română îl cuprinde, de acum încolo. La capătul drumului care te duce, dantesc, pe potecile prozei sale, se deschide, larg, acest domeniu simfonic al iubirii care uneşte şi trece dincolo de timp. Nimic lacrimogen sau fals în acest poem gigantic pe care Vladimir îl scrie, pentru muza sa,vreme de decenii. Claviatura sa stilistică este la fel de impresionantă ca în ficţiuni. Limba este o materie pe care geniul lui Nabokov o stăpâneşte, suveran, topind-o cu suflul său de alchimist. În epistolarul său se simte puterea inonoclastă a personalităţii sale, în răspăr cu modele, în răspăr cu lenea intelectuală a atâtora dintre contemporanii săi.

Dragostea şi arta

Scrisorile lui Vladimir către Vera sunt un portret al dragostei creatoare şi proteice. Iubirea pe care aceste scrisori o documentează creşte şi se maturizează, ea nu rămâne incremenită în crisalidă,devine un fluture magnific şi straniu, a cărui mişcare se simte în fiecare notaţie.

Romanul epistolar al lui Nabokov este cronica ideală a unei descoperiri: descoperirea , treptată, a celei care se află în faţa sa, descoperirea limanului pe care fiinţa iubită îl oferă celui care se află în căutarea propriei sale vocaţii, descoperirea camaraderiei care se hrăneşte din lunga ucenicie a cuvintelor şi tăcerilor. Monumentul pe care Nabokov îl construieşte are structura prismatică şi graţioasă a prozelor sale. Jocurile de cuvinte pe care Vera i le trezeşte în minte evocă, în cheie luminoasă şi tandră, jocurile Lolitei şi ale lui Humbert. În acest domeniu al vieţii private Vladimir nu este nici unul dintre personajele prozelor sale, ci doar eroul care îi poartă numele, un anume Vladimir Nabokov, cel a cărui traiectorie se supune logicii îndrăgostite a pândei şi aşteptării,cel care trece, împreună cu Vera, prin vămile existenţei, fără a abdica de la decenţa sa insurgentă.

Cât despre Vera, intelectual delicat şi rafinat pe care Vladimir îl întâlneşte în exilul berlinez, chipul ei se recompune din miile de instantanee pe care epistolarul lui Vladimir le cuprinde. Ea este o prezenţă/ absenţă ce domină textul, ea este un spirit convocat prin pagina trimisă, ea este duhul care se arată lui Nabokov şi pe care disciplina cuvintelor nu îl poate disciplina, ea este centrul din care radiază acea lumină specială a scrisorilor. Vera şi Vladimir devin, prin acest exerciţiu de continuă apropiere, o singură fiinţă, un androgin care îşi găseşte împlinirea în contopirea şi comunicarea de sensibilităţi.

Scrisorile pot fi citite şi ca un roman al literaturii: între ochiurile dragostei, se strecoară literatura, obsesia ce organizează viaţa lui Nabokov, altarul pe care el este pregătit să jertfească orice, spre a atinge claritatea unei linii şi a unui stil. Nabokov alege textul, iar această alegere este alegerea care îl înstrăinează de cei din jurul său şi îi conferă acea particuritate bizară detestată de atâţia contemporani.

Epistolarul lui Nabokov nu este doar o cameră a îndrăgostiţilor, ci şi proza în care literatura îl bântuie pe creatorul ei. Simbioza dintre Vladimir şi Vera este facilitată de această rară empatie intelectuală pe care o au în comun cei doi. Afinităţile elective sunt întemeiate pe acest teren al aluziilor culturale şi al evocărilor. Intertextualitatea din ficţiune este prezentă şi aici. Iubirea lui Vladimir şi a Verei este străjuită de sorii literaturii, este vegheată de prezenţele pe care autorul le invocă prin paginile sale, este alintată de un vânt care bate dinspre textul ce îl absoarbe pe Nabokov însuşi, este amestecată cu neliniştile exilului , dar şi cu incertitudinile gloriei.

Scrisorile către Vera sunt o piesă rară, cu perfecţiune de diamant. Celor opaci şi orbi, strălucirea lor le va rămâne ascunsă.Ea se va dezvălui doar celor care au temeritatea de a accepta regulile jocului său. Numai în acea clipă sunetul capodoperei sale le va deveni accesibil, iar floarea textului îşi va etala petalele sale, într-un deliciu sinestezic.

***

 TUDORA, MAMA LUI MIHAI VITEAZUL

Domnitorul român Pătraşcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazu, a murit în Bucureşti la sfârşitul aceluiaşi an (24 Decembrie 1557) în care se născuse fiul său. Creşterea lui Mihai a rămas deci, din vrâsta cea mai fragedă a copilăriei, numai în grija mamei sale, Tudora, care s-a bucurat de sprijnul şi ocrotirea influentului său frate, Iane Kantakuzenes, om cu înalte slujbe şi cu multă trecere la Poarta Otomană. Fiind mare ban în Muntenia şi capuchehaie la Poartă, el a reuşit să asigure nepotului său, Mihai, domnia Ţării Româneşti.

Tudora l-a obişnuit pe Mihai din pruncie cu cinstirea legii creştineşti şi a datinelor străbune. Ea a ştiut creşte din fiul său un mare român şi un bun ortodox. Când Papa de la Roma a încercat, printr-un trimis al său, să înduplece pe Mihai Viteazu a părăsi credinţa părinţilor săi şi a trece la Biserica Romano-Catolică, marele domnitor, după ce a primit scrisoarea şi sfaturile papei, a „strâmbat din nas” şi a rămas indignat că acesta cutează „să atace şi să defaime credinţa, pe care o mărturiseşte el”. Totodată, el i-a răspuns papei sfătuindu-l să părăsească „rătăcirile italice” şi „să se întoarcă dimpreună cu poporul creştin la adevărata comuniune a bisericilor greceşti, căci numai aşa va fi cu putinţă alungarea turcului spurcat din spinarea creştinătăţii”.

Această alipire neclintită a lui Mihai la Biserica strămoşească provine şi din educaţia dată de evlavioasa şi buna sa maică, Tudora. Ea s-a învrednicit să vadă talentele mari ale fiului său şi să se minuneze de extraordinara lui destoinicie în conducerea ţării şi a oştirilor, având atâtea prilejuri de a se bucura de strălucitele lui biruinţe.

Inima ei de mamă nu a fost însă cruţată, la adânci bătrâneţe, nici de sabia durerii, care o sfâşie cumplit în clipa când i-a sosit din Ardeal vestea despre înfiorătoarea cădere a fiului ei, Mihai, pe Câmpia Turzii, în august 1601. La bătrâneţe, Tudora intrase în cinul monahal, luându-şi în călugărie numele de Teofana. Mihai Viteazu, înainte de a face unirea cu Ardealul, s-a îngrijit de bătrâna sa maică, adăpostindu-o în Mănăstirea Cozia. De aici a putut să urmărească maica Teofana – cu sufletul îndoit între speranţe mari şi temeri chinuitoare – soarta schimbăcioasă a fiului său. Aici a primit vestea despre rezultatul îmbucurător al luptei de la Şelimbăr, despre intrarea lui Mihai în capitala Ardealului, despre întrunirea celei dintâi diete ardeleneşti sub conducerea lui la Alba-Iulia (20 Noemvrie 1599) şi despre cucerirea Moldovei în vara anului 1600.

Tot aici a primit şi vestea despre dureroasa înfrângere de la Mirislău şi pe aceea, care venea ca un trăsnet din senin, despre năprasnicul sfârşit de la Turda. După moartea lui Mihai, Tudora a mai trăit timp de 3 ani, apoi, în aceeaşi mănăstire ea a sfârşit în anul 1604. Înainte de a închide ochii pe veci, maica Teofana a scris următoarele: „Eu, roaba Domnului Iisus Hristos, călugăriţa Teofana, muma răposatului Mihail Voevod din Ţara Românească, vieţuit-am viaţa acestei lumi deşerte…. şi am petrecut lumeaşte destul în tot chipul în viaţa mea, până ajunseiu şi la neputinţa bătrâneţelor mele şi la slăbiciunea mea în sfânta mănăstire Cozia, la lăcuita sfintei Troiţe şi la răpaosul răposatului Mircea Voevod. Şi trăiu de ajuns de luatu şi sfântul cin călugăresc, drept plângerea păcatelor mele. Adias mă ajunse şi vestea de săvârşirea zilelor drag fiului meu Mihail Voivod şi de sărăcia Doamnă-sa şi a coconilor domniei lui prin ţările străine. Fuiu de plângere şi de suspin ziua şi noaptea”.

$$$

 SUSAN LA FLESCHE PICOTTE

Săptămâna aceasta vreau să aduc un omagiu lucrătorilor medicali din lume cu un articol despre un medic a cărui activitate a cuprins două lumi. Hotărâtă să ofere îngrijire medicală adecvată comunității ei, ea a devenit prima femeie nativă americană care a deținut o diplomă în medicină. Dar ea nu era doar doctor! Ea a ajutat pe cei cu probleme financiare, precum și în dispute de familie. Numele ei este Susan La Flesche Picotte și iată povestea ei. 

Născută în 1865, Susan s-a născut între două lumi. Tatăl ei, Joseph, a devenit șef al tribului Omaha cu puțin mai mult de zece ani mai devreme și de atunci făcuse eforturi pentru asimilare. În opinia sa, doar adaptarea stilului de viață tradițional la lumea în schimbare i-ar salva poporul. În momentul în care s-a născut Susan, a existat o schismă în trib între tradiționaliști și inovatori. Ea și cele trei surori ale ei mai mari au crescut într-o cabană din bușteni în loc de cort, dar au fost învățate modurile tradiționale și limba Omaha, mergând pe linia fină dintre culturi.

Când Susan avea opt ani, a asistat la moartea unei femei în vârstă din trib, deoarece medicul local, alb, pur și simplu nu a venit să o trateze. Ea avea să se gândească la acel incident pentru tot restul vieții și mai târziu și-l va aminti ca fiind momentul în care a decis să devină medic. Dar mai întâi trebuia să meargă la școală. După ce a urmat școala în Rezervație până la vârsta de 14 ani, a fost educată acasă pentru câțiva ani și a studiat în New Jersey pentru o vreme, ea s-a întors acasă în Nebraska la vârsta de 17 pentru a preda la Quaker Mission School locală. Acolo a cunoscut-o pe antropologul de la Harvard, Alice Cunningham Fletcher, care a încurajat-o să urmeze studii superioare și să-și împlinească visul de a deveni medic. Ele vor rămâne prietene apropiate, iar Alice va deveni oarecum un mentor al tinerei noastre eroine.

Așa că Susan a călătorit din nou spre Est. De data aceasta în Virginia, unde se înscrisese la Hampton Institute, una dintre cele mai prestigioase școli pentru studenții non-albi din SUA. Acolo a întâlnit o altă femeie care să o sprijine pe drum, medicul rezident Martha Waldron, care era absolventă a Colegiului Medical al Femeilor din Pennsylvania și a îndemnat-o să aplice și la școală. Cu ajutorul lui Alice Fletcher, Susan a reușit să obțină fonduri pentru o bursă de la Oficiul pentru Afaceri Indiene, făcând-o probabil prima persoană care a primit ajutor pentru educație profesională în SUA. Singura piedică a fost că și-a interzis să intre în orice fel de relație romantică în timpul studiilor, precum și câțiva ani după aceea, pentru a „îi permite să se concentreze pe deplin pe practica ei”. Se pare că nu i-a păsat atât de mult, sau cel puțin nu a menționat asta niciodată, și așa a fost, visul ei la îndemână.

În 1889, după doar doi ani în loc de trei, a absolvit WMCP cu onoruri în fruntea clasei sale și, în cele din urmă, s-a întors acasă în Nebraska pentru a deveni medic pentru Agenția Omaha, operată de Oficiul pentru Afaceri Indiene. Imediat oamenii au început să o caute. După cum ați dedus din incidentul cu bătrâna pe vremea când Susan era încă copil, îngrijirea medicală de la rezervație a fost proastă. Mulți indieni erau bolnavi de holeră și tuberculoză și mulți au venit la ea pentru ajutor și în alte chestiuni. Ea a devenit mai mult decât doar medicul lor, a fost avocat, precum și preot și contabil pentru ei. Atât de mulți au insistat să fie tratați de ea, încât partenerul ei alb a renunțat, lăsând-o singura responsabilă pentru îngrijirea medicală a peste 1300 de pacienți într-o zonă de 450 de mile pătrate. 

Susan nu s-a descurajat însă ușor. În timp ce visa să construiască într-o zi un spital adecvat, deocamdată făcea vizite la domiciliu pe jos, deseori luând ore întregi pentru a ajunge la un singur pacient, riscându-și viața în acest proces. Deși în cele din urmă a trecut la un cal și mai târziu la un cărucior, lucrurile s-au îmbunătățit doar puțin. Ea suferea întotdeauna de o boală cronică și deja a trebuit să ia o pauză în 1892 din cauza durerii cronice și încă una un an mai târziu, după ce o cădere de pe cal a rănit-o. De atunci, auzul ei s-a înrăutățit continuu. Pe lângă toate acestea, unii dintre pacienții ei au continuat să-i respingă diagnosticele și să-i pună sub semnul întrebării cunoștințele. Din nou, Susan nici măcar nu s-a gândit să renunțe și a continuat să pledeze pentru schimbări în rutinele sanitare și împotriva alcoolului. Ea a realizat rapid prejudiciul pe care trăirea într-o lume albă l-a făcut oamenilor ei și a văzut că trebuiau făcute schimbări pentru a supraviețui. Și era hotărâtă să aducă aceste schimbări. 

Dar mai întâi s-a îndrăgostit. În 1894 l-a cunoscut pe Henry Picotte, un Sioux, și s-au căsătorit în același an. Cuplul s-a stabilit în Bancroft, în rezervație, iar Susan și-a deschis propriul cabinet acolo, fără a face nicio diferență între etniile pacienților ei. Unul sau doi ani mai târziu s-a născut primul lor fiu, Caryl, iar doi sau trei ani mai târziu a sosit al doilea, Pierre. După ce a născut (și probabil s-a odihnit puțin) Susan a continuat să lucreze, bazându-se pe soțul ei pentru a avea grijă de familie și de gospodărie. Suntem în epoca victoriană, asta era incredibil de neobișnuit! Cu puțin timp înainte de moarte, avea să ajungă chiar să construiască spitalul la care a visat întotdeauna, dar mai multe despre asta mai târziu.

Timp de mai bine de 25 de ani, Susan a lucrat neobosit pentru o mai bună îngrijire medicală și prevenirea îmbolnăvirilor pentru poporul ei, susținând utilizarea ușilor cu ecran pentru a ține muștele afară, pentru o mai bună salubritate și, mai ales, împotriva alcoolului. Ea a recunoscut numărul tot mai mare de persoane cu tuberculoză, care poate fi urmărită direct din consumul de alcool. Ea a fost, de asemenea, martoră directă la vânzătorii ambulanți de whisky alb și la modul în care oamenii amanetau haine doar pentru a obține mai mult de băut. Chiar și soțul ei a alunecat în alcoolism și în cele din urmă va muri de tuberculoză în 1905. Ea și-a văzut oamenii suferind și a văzut alcoolul drept vinovat – cel puțin vinovat împotriva căruia putea face ceva. Și ea a făcut-o. 

În anii 1890, ea a condus o campanie pentru a impune interzicerea alcoolului în rezervație, care a eșuat, parțial pentru că mulți oameni din Omaha erau analfabeți la acea vreme și comercianții de băuturi alcoolice le dădeau buletine de vot împotriva prohibiției și/sau îi mituiau cu alcool. În cele din urmă, în 1897, a fost introdusă o lege care interzicea comerțul cu alcool... cu toate acestea, s-a dovedit imposibil de aplicat.

Pentru tot restul vieții, Susan va continua această luptă, dar nu va scăpa niciodată cu adevărat de problemă. Dar ea a avut un oarecare succes în lupta pentru pământul poporului ei, până la urmă! Vedeți, Rezervația era deținută de guvern la acea vreme, așa că nu aparținea cu adevărat nativilor americani, deși aceștia trăiseră acolo de secole. Prima ei problemă cu birocrația a fost când a murit soțul ei și, deși el a lăsat pământul ei și copiilor lor, nu a existat niciun alt bărbat adult care să ia pământul în mod legal și totul a fost foarte complicat. Dar, după o serie de scrisori destul de furioase de-a lungul a trei ani, ea a ajuns să-și moștenească pământul și să vândă o parte din el (care era o cu totul altă problemă pentru că tehnic încă nu era pământul ei dar, a reușit.) Curând, alții au venit la ea pentru că aveau probleme similare și ea și-a stabilit rapid o activitate suplimentară pe lângă ea. Și creșterea a doi copii. Și campanie împotriva alcoolului. În 1907 și-a mutat familia la Walthill. 

Oricum, ea a ajutat oamenii cu moștenirile și vânzările de pământ și la un moment dat și-a dat seama că există un cerc de bărbați, atât albi, cât și Omaha, care i-au înșelat pe minori din moștenirile lor și, prin urmare, din pământul Omaha. După ce a militat ani de zile pentru triburile ei, ea a scris brusc Oficiului pentru Afaceri Indiene că oamenii din Omaha au nevoie de tutela continuă a statului. A fost, de fapt, un plan destul de inteligent. Susan a acuzat OIA de lipsa abilităților de afaceri ale oamenilor ei și i-a tras la răspundere pentru că minorii sub tutela lor și-au pierdut pământul în fața frauduloșilor și le-a reamintit de datoria lor de a-i proteja pe nativii americani. În același timp, i-a pedepsit pentru că au tratat oamenii ca pe niște copii încă de la început, ceea ce a fost motivul pentru această mizerie. Totuși, planul s-a cam inversat și, în cele din urmă, Omaha a devenit și mai dependent de OIA și a pierdut și mai mult teren, dacă nu din cauza fraudelor. 

Dar chiar dacă multe dintre eforturile ei au eșuat în cele din urmă, ea a pus la dispoziția oamenilor ei prevenirea bolilor și îngrijirea medicală adecvată. Și încă ceva: îți amintești de acel spital despre care am vorbit mai devreme? În 1913, cu doi ani înainte de a muri de cancer osos, visul ei de a deschide un spital pentru comunitatea ei a devenit în sfârșit realitate – finanțat complet de comunitate prin intermediul neobositei ei căutări de fonduri. Chiar dacă ea nu mai era, spitalul a rămas funcțional până în anii 1940, iar clădirea există și astăzi!

$$$

 TRAGE-TI OBLONUL

Octavian GOGA

Asculta, copile, ce-mi spune viata:

De-a pururi în umbră să torci al tău gând,

Când simți în pleoapă o lacrima-arzand,

Ia seama la vreme și acopere-ti fata,

Să nu fie ochi să te vadă plângând.

Alături cu alții te-nsiruie-n hora

Și lumii plateste-i cu ce-i ești dator,

Fă-i patimei tale din zâmbet zăvor,

Tăcerea să-ti fie statornică soră,

Să nu știe nimeni ce rame te dor.

Iar noaptea când cade și ceata se lasă,

Tu trage-ti oblonul, să n-ai mărturii

Si-atunci sub tavanul ascunsei chilii,

Despatura-ti taina ce-n suflet te-apasa,

Stropind-o cu lacrimi de ceasuri târzii...