$$$

 În dimineața de 12 martie 1988, în salonul 7 al Spitalului de Psihiatrie Poiana Mare, Dolj, inginerul Gheorghe Vasile, un bărbat de 41 de ani care lucrase la Institutul de Proiectări București, stătea pe patul metalic și asculta cum asistenta îi explică regimul: "Pastila la ora 8, 14 și 20. Refuzul înseamnă injecție forțată. Vizite: miercuri 15:00-16:00, un vizitator pe lună. Ieșire din salon: interzisă fără aprobare medic."

Gheorghe nu era nebun. Știa asta. Familia lui știa. Dar pe hârtie, documentele spuneau altceva: "Diagnostic: psihoză paranoidă cu delir de persecuție. Pericol pentru sine și alții. Internare obligatorie nedeterminată."

Ceea ce nu spuneau documentele: Gheorghe fusese internat pentru că în noiembrie 1987, la o întâlnire de partid la institut, criticase public construcția Casei Poporului ca "risipă de resurse când populația înfometează".

Nu amenințase pe nimeni. Nu devenise violent. Nu prezenta simptome psihiatrice. Dar criticase regimul. Și critica regimului = boală mintală în logica Securității.

Procedeul era simplu și brutal: Securitatea identifică persoană cu "atitudine antisocialistă". Raportează la șeful de la muncă. Șeful convoacă "comisie medicală de urgență" - doi psihiatri cooperanți cu Securitatea. Comisia evaluează persoana 15 minute, diagnostichează "psihoză" sau "schizofrenie paranoidă", emite ordin internare obligatorie. Persoana dusă cu ambulanța la psihiatrie. Familie notificată: "Soțul/fiul/tatăl dumneavoastră a dezvoltat boală psihiatrică acută. Este internat pentru tratament. Durata nedeterminată."

Între 1980-1989, în România, aproximativ 2.500-3.000 de persoane au fost internate forțat în spitale de psihiatrie pentru motive politice - nu pentru boli mintale reale ci pentru "atitudini necorespunzătoare": critică regim, refuz colaborare cu Securitatea, încercare emigrare ilegală, distribuire literatură interzisă, participare la servicii religioase neautorizate.

Spitalele de psihiatrie deveniseră închisori mascate. Dar mai rău decât închisoarea clasică - pentru că în închisoare ai proces, condamnare cu termen fix, drepturi minime. În psihiatrie: zero proces, internare "nedeterminată" până când "vindecarea" (adică renunțarea la atitudini critice), "tratament" cu medicamente psihotrope forte care causează efecte secundare severe.

Gheorghe primea zilnic trei pastile: Haloperidol 10mg dimineața (antipsihotic major), Clorpromazină 100mg după-amiază (sedativ puternic), Diazepam 10mg seara (anxiolitic). Dozele erau de 3-4 ori mai mari decât normale pentru tratament psihiatric real.

Efectele: somnolență constantă, tremurături în mâini, gândire încetinită, dificultate concentrare, pierdere memorie pe termen scurt, depresie severă. După o lună de "tratament", Gheorghe abia putea citi sau conversa coerent.

Nu era scopul terapeutic. Era scopul represiv - transformarea persoanei critice în zombie docil care nu mai poate gândi critic.

În aprilie 1988, soția lui Gheorghe - Elena, 39 ani, profesoară - vizitează pentru prima dată (o lună după internare, conform restricțiilor). Găsește soțul schimbat: 8 kg pierdute, tremurături constante, vorbire încetinită, privire absentă.

Elena: "Gheorghe, cum te simți?"

Gheorghe (vorbind lent, căutând cuvintele): "Sunt... bine. Medicii... îmi dau... medicamente. Pentru... boală."

Elena: "Ce boală? Tu nu ești bolnav!"

Gheorghe privește în jur - asistent pazește la ușă. Șoptește: "Nu pot vorbi. Dacă protestez, cresc dozele. Dacă refuz pastile, injecție forțată. Trebuie să joc jocul. Să zic că sunt bolnav. Să recunosc 'delirul'. Altfel nu ies niciodată."

Elena înțelege: singura cale de ieșire e "vindecarea" - adică renunțarea la convingerile critice și declarația publică că "criticile anterioare au fost rezultat boală mintale, acum vindecat, recunosc greșelile, sunt loial partidului."

Dar chiar și așa, procesul durează. Trebuie să demonstrezi "progres" timp de minimum 6 luni înainte ca comisia medicală să te reevalueze pentru posibilă externare.

În iunie 1988, Gheorghe scrie cerere către comisia medicală: "Recunosc că declarațiile mele din noiembrie 1987 au fost rezultat gândirii distorsionate de boala mea. Înțeleg acum că Partidul și Conducerea au întotdeauna dreptate. Sunt profund regretător pentru erori. Cer reevaluare pentru externare și reintegrare ca cetățean util socialist."

E umilință totală. Dar e singura cale.

Comisia medicală citește cererea în iulie. Verdictul: "Pacientul arată progres în recunoașterea realității. Recomandare: continuare tratament încă 3 luni pentru consolidare rezultate. Reevaluare în octombrie."

Octombrie 1988: a doua cerere, identică. Comisia: "Progres semnificativ. Extern cu condiție: tratament ambulatoriu 6 luni (pastile acasă), verificări lunare la policlinica psihiatrică, interdicție ocupare poziție cu responsabilitate publică."

Pe 15 octombrie 1988, după 7 luni internare, Gheorghe e externat. Dar nu e liber. E marcat permanent ca "bolnav psihiatric", are dosar medical care îl urmărește toată viața, nu poate lucra ca inginer proiectant (poziție "cu responsabilitate"), transferat la serviciu tehnic întreținere clădiri (muncă manuală, salariu jumătate).

Și efectele medicamentelor persistă. Tremurăturile continuă luni după oprire tratament. Depresia necesită ani terapie post-1990. Memoria pe termen scurt afectată permanent.

Din cei 2.500-3.000 internați psihiatric pentru motive politice între 1980-1989:

- 60% externați după 6-18 luni cu condiție "recunoaștere greșeli"

- 25% rămân internați peste 2 ani pentru "rezistență la tratament" (adică refuz renunțare convingerilor)

- 10% dezvoltă boli psihiatrice reale de la tratament prelungit cu medicamente psihotrope forte

- 5% mor în spital - oficial de "complicații medicale", de fapt de supradoză medicamentoasă sau neglijență

După 1990, Gheorghe și alți supraviețuitori încearcă obținere status "victimă a represiunii comuniste" și compensații. Procesul durează ani. Mulți nu primesc niciodată recunoaștere oficială pentru că documentele medicale spun "boală psihiatrică legitimă" și e dificil de dovedit că diagnosticul era fals politic.

În 2005, Gheorghe primește în sfârșit certificat: "Victimă a abuzului psihiatric în scop politic. Diagnosticul de psihoză paranoidă din 1988 a fost falsificat pentru internare forțată a disidentului politic."

Dar compensația financiară: 15.000 lei (aproximativ 4.000 euro) pentru 7 luni tortură medicală și 17 ani consecințe psihologice. Insuficient pentru suferința cauzată.

În martie 1988, când Gheorghe asculta asistenta explicând regimul și privea pastilele care urmau să îi distrugă gândirea, a învățat că în statul totalitar, psihiatria poate deveni armă - mai subtilă decât închisoarea, mai cruntă decât tortura fizică.

Pentru că închisoarea se vede. Ești "prizonier politic", lumea știe.

Dar psihiatria te face "nebun", familia ta rușinată, colegii te evită, nimeni nu crede când spui "nu sunt bolnav, sunt persecutat politic."

Și medicamentele distrug nu doar corpul ci mintea.

Fac exact ce regime vrea: transformă persoană critică în zombie care nu mai poate gândi critic.

România anilor '80 a folosit psihiatria ca armă politică.

2.500-3.000 de victime.

Unele încă trăiesc cu sechelele.

Altele au murit fără să primească recunoaștere.

Toate au învățat: în totalitarism, sănătatea mintală e la discreția regimului.

Și critica poate fi diagnosticată ca nebunie.

Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale.