$$$

 În dimineața de 8 ianuarie 1985, în salonul 14 al Leagănului de Copii Numărul 3 din Sectorul 6 București, îngrijitoarea Elena Popescu, o femeie de 41 de ani care lucra în sistem de la deschiderea instituției în 1978, stătea în fața a 32 de pătuțuri metalice aranjate în patru rânduri perfecte și număra copiii pentru verificarea de dimineață.

Treizeci și doi de copii, cu vârste între 0 și 3 ani. Patru îngrijitoare pentru 32 de copii, în trei ture de 8 ore. Raport: o îngrijitoare la 8 copii. Timp disponibil per copil per tură: 60 de minute.

Matematica era brutală și simplă. În 60 de minute trebuia să: schimbe scutecul (5 minute), hrănească copilul (10 minute dacă e mare, 20 dacă e sugar), spele copilul (5 minute), schimbe hainele (3 minute). Total: 23-38 minute pentru îngrijire de bază. Rămân: 22-37 minute pentru tot restul - atenție, afecțiune, stimulare, joacă.

Dar 22-37 minute înseamnă presupunând că fiecare copil e sănătos, nu plânge, nu are nevoie de medicație, nu are diaree, nu vomită. În realitate, timpul era mereu insuficient.

Soluția sistemului: minimizare contact. Copiii erau hrăniți cu biberonul cu suport - biberon suspendat pe sârmă deasupra pătuțului, țâțâna fixată în gură cu bandă adezivă, copilul sugar singur din poziție culcat. Zero contact fizic necesar.

Schimbarea scutecelor: la program fix, la 3 ore, nu când era necesar. Copil cu scutec murdar o oră? Se așteaptă până la program. Excepție doar pentru diaree severă.

Baia: o dată pe zi, dimineața, 3 minute per copil. Apă călduță, săpun, clătire, ștergere, îmbrăcat. Următorul.

Atunci când Elena începuse în 1978, încercase altfel. Ținea copiii în brațe când îi hrănea. Le vorbea. Le cânta. După trei luni, supervisoarea o chemase: "Tovarășă Popescu, de ce secția dumneavoastră are întârziere de 45 de minute la program? Nu putem menține programul dacă pierdeți timpul cu afecțiuni inutile. Copiii au nevoie de hrană și curățenie, nu de mângâieri."

Elena protestase: "Copiii au nevoie și de afecțiune. Dezvoltarea lor..."

Supervisoarea întrerupsese: "Dumneavoastră nu sunteți psiholog sau doctor. Sunteți îngrijitoare. Executați programul sau vă înlocuim."

Elena învățase să execute programul. În 1985, după 7 ani, era eficientă. Putea hrăni un copil în 7 minute - biberon suspendat, verificare că sugar corect, pleacă la următorul. Putea schimba scutec în 3 minute - copil dezbăcăt, scutec murdar scos, curățat rapid cu cârpă umedă, scutec curat pus, îmbrăcat, înapoi în pătuț. Putea spăla copil în 2.5 minute - apă călduță, săpun rapid, clătire, ștergere, gata.

Era eficientă. Dar copiii nu creșteau normal.

Din cei 32 de copii din salonul 14, în ianuarie 1985:

- 18 aveau întârziere severă dezvoltare motorie (nu se răsuceau, nu stăteau în fund, nu se târau la vârsta corespunzătoare)

- 23 aveau întârziere dezvoltare limbaj (nu gângureau, nu spuneau "mama/tata" la vârsta corespunzătoare)

- 28 prezentau semne clare de "sindrom de instituționalizare" - lipă totală de contact vizual, absență zâmbet social, mișcări stereotipe (legănat înainte-înapoi constant), detașare emoțională

Doctorul care venea lunar pentru verificare - doctorița Maria Dumitrescu, pediatru cu 15 ani experiență, devenise din ce în ce mai tăcută în rapoarte. În 1979, rapoartele ei includeau recomandări: "Creșterea timpului de contact îngrijitoare-copil, stimulare prin joacă, introducere muzică și jucării educative."

În 1985, rapoartele spuneau doar: "Stare nutrițională: acceptabilă. Lipsă boli contagioase. Vaccinări la zi." Zero recomandări pentru dezvoltare. Pentru că știa că nu se vor implementa.

Într-o zi din martie 1985, după vizita lunară, Elena o prinde pe doctorița Dumitrescu în holul leagănului. "Doamnă doctor, de ce nu mai scrieți despre dezvoltarea copiilor? Ei nu cresc normal. Vedeți clar."

Doctorița privește în jur - nimeni în hol - apoi șoptește: "Pentru că am învățat că rapoartele mele nu schimbă nimic. Am scris timp de 6 ani despre necesitatea afecțiunii, a stimulării, a contactului. Răspunsul a fost întotdeauna: 'Nu există resurse pentru personal suplimentar. Păstrați standardele de igienă și nutriție. Restul nu e prioritate.' După 6 ani, am încetat să mai lupt. Pur și simplu verific că nu mor de foame sau boli. Restul... nu pot schimba."

Elena: "Dar ce se va întâmpla cu ei când cresc?"

Doctorița: "Vor fi transferați la căminul pentru copii 3-7 ani, apoi la căminul pentru copii 7-18 ani, apoi la căminul pentru adulți cu dizabilități. Pentru că fără stimulare în primii ani, dezvoltarea cognitivă și emoțională rămâne permanent afectată. Vor fi catalogați 'deficienți mintal' deși majoritatea au început cu inteligență normală. Sistemul creează deficiența prin neglijare, apoi îi instituționalizează pentru deficiența creată."

Era adevăr brutal. Studiile făcute după 1990 vor arăta: copiii crescuți în leagăne românești în anii '80 aveau:

- QI mediu cu 20-30 puncte sub copiii crescuți în familii

- 60% prezentau tulburări de atașament emoțional

- 40% dezvoltau tulburări psihiatrice (anxietate, depresie, tulburări de comportament)

- 35% aveau întârziere permanentă dezvoltare cognitivă

- Majoritatea nu vor putea funcționa independent ca adulți

Dar de unde veneau acești copii? De ce 32 de copii abandonați într-un singur salon, în un singur leagăn, într-un oraș care avea 27 de astfel de leagăne?

Răspunsul: Decretul 770 din 1966.

Ceaușescu vroia populație mare - "20 milioane de români până în anul 2000". Soluția: interzicerea avortului și contraceptivelor. Decretul 770 făcea avortul ilegal (permis doar pentru femei peste 45 de ani sau cu 4+ copii deja). Contraceptivele dispăruseră din farmacii. Testele de sarcină la locul de muncă - obligatorii lunar pentru toate femeile sub 45 ani.

Rezultatul: natalitate crescută de la 14.3 la 1000 în 1966 la 27.4 la 1000 în 1967. Victorie demografică.

Dar realitatea: familii care nu puteau întreține copii suplimentari. Femei care născuseră forțat copii nedoriți. Copii care ajungeau abandonați în maternități sau lăsați la leagăne.

În 1966, România avea 36 de leagăne de copii cu 3.400 copii total.

În 1989, România avea 680 de leagăne cu 170.000 de copii.

Creștere de 50 de ori în 23 de ani.

Ministerul Sănătății raporta triumfător: "Creștere semnificativă natalitate, obiectiv demografic atins."

Nu raporta: 170.000 de copii crescând în condiții de neglijare severă, fără afecțiune, fără stimulare, destinați vieții de instituționalizare permanentă.

În aprilie 1989, jurnalistă americană Barbara Walters vizitează România pentru documentar. Prin intermediari, reușește acces neoficial la un leagăn din București. Filmează 3 minute înainte să fie oprită de Securitate. Imagini cu: 30 de copii în pătuțuri metalice, aranjați în rânduri, zero jucării, zero contact cu îngrijitoare, câțiva copii legănându-se obsesiv înainte-înapoi, alții stând nemișcați privind tavanul, zero plâns - copiii învățaseră că plânsul nu aduce ajutor, deci încetaseră să plângă.

Materialul e difuzat în SUA în iunie 1989. Șoc internațional. Dar în România, nimeni nu vede. Televiziunea română nu menționează.

În decembrie 1989, când Revoluția izbucnește, primele echipe de jurnaliști străini care intră în România descoperă leagănele. Imaginile șocante fac înconjurul lumii: copii în pătuțuri metalice, malnutriți, cu dezvoltare severă întârziată, legănându-se obsesiv, fără reacție emoțională.

Lumea descoperă "orfanii români" - deși majoritatea nu erau orfani. Aveau părinți vii. Dar părinți prea săraci sau prea deznădăjduiți să îi crească în România anilor '80.

După 1990, adoptații internaționale pentru "orfanii români" explodează. Între 1990-2001, peste 30.000 de copii din instituțiile românești sunt adoptați în SUA, Canada, Europa de Vest.

Studiile pe termen lung arată: copiii adoptați înainte de 2 ani reușesc relativ bine - integrare socială acceptabilă, dezvoltare cognitivă aproape normală cu terapie. Copiii adoptați după 3 ani: majoritatea rămân cu sechele permanente - tulburări de atașament, dificultăți sociale, probleme comportamentale pe viață.

Copiii care rămân în sistem până la 18 ani: 85% nu termină liceul, 70% ajung în sărăcie, 40% au probleme cu legea, 25% devin homeless, 60% au dependențe (alcool, droguri).

Elena Popescu, îngrijitoarea din salonul 14, a lucrat în leagăn până în 2005. După pensionare, nu a mai vizitat niciodată instituția. "Nu pot", spunea ea în 2012. "Am îngrijit mii de copii în 27 de ani. Știu că majoritatea nu au crescut normal. Știu că le-am schimbat scutecele și i-am hrănit dar nu le-am dat ce aveau nevoie cu adevărat - afecțiune, atenție, stimulare. Nu pentru că nu am vrut. Pentru că sistemul nu permitea. Aveam 8 copii per tură, 60 de minute per copil. Matematica era imposibilă."

Doctorița Maria Dumitrescu a continuat să viziteze leagănele până în 2003. "Vedeam aceiași copii an după an", spunea ea în 2015, înainte să moară. "Același detașament emoțional, aceeași lipsă de dezvoltare. Și știam că nu pot schimba nimic fundamental. Sistemul era construit pentru eficiență instituțională, nu pentru nevoile copiilor. Copilul era număr într-un registru, nu persoană cu nevoi emoționale."

Astăzi, în 2024, supraviețuitorii leagănelor din anii '80 au 35-45 de ani. Unii au reușit - adoptați devreme, integrați în familii iubitoare, cu terapie și suport. Alții încă luptă - cu tulburări de atașament, cu dependențe, cu sărăcia, cu consecințele neglijării din primii ani de viață.

România închise ultimul leagăn de tip vechi în 2007. Copiii fără părinți merg acum în case de tip familial - 6-8 copii, îngrijitoare dedicată, mediu apropiat de familie. Progres enorm față de saloanele cu 32 de copii din 1985.

Dar pentru cei crescuți în leagăne în anii '80, e prea târziu. Primii 3 ani de viață determină dezvoltarea cerebrală de bază. Neglijare în primii 3 ani = consecințe permanente.

În ianuarie 1985, când Elena număra cei 32 de copii din salonul 14 și calcula că are 60 de minute per copil per tură pentru hrănire, schimbat, spălat, și tot restul, știa deja că matematica era imposibilă. Știa că copiii nu primesc ce au nevoie. Știa că vor crește cu deficiențe.

Dar continua pentru că alternativa era demisia, iar în locul ei venea altcineva, poate mai puțin dedicat. Așa că rămânea, executa programul eficient, și se străduia să facă cât putea în acele 60 de minute - știind că niciodată nu va fi suficient.

Pentru că uneori, în sisteme inumane, oamenii decenți fac ce pot - nu pentru că e suficient, ci pentru că e tot ce pot face.

Decretul 770 a fost abolit în decembrie 1989, la 3 zile după execuția lui Ceaușescu.

Dar copiii crescuți în leagăne între 1966-1989 vor purta consecințele toată viața.

Pentru că nu poți recupera afecțiunea pierdută în primii ani.

Nu poți recupera contactul fizic care nu a existat.

Nu poți recupera stimularea care nu a fost oferită.

Asta e moștenirea Decretului 770:

170.000 de copii instituționalizați.

Generație întreagă cu sechele emoționale și cognitive permanente.

Și răspunsul tragic la întrebarea:

Ce se întâmplă când tratezi copiii ca numere într-un program demografic,

nu ca ființe umane cu nevoi emoționale fundamentale?

Imagine și poveste generate cu ajutorul AI, inspirate din evenimente reale.