joi, 5 decembrie 2024

***

 Nu cred in viața de apoi


Eu nu prea cred în viața de apoi, 

Chiar mă gândesc că-i mare păcăleală 

Să umblu eu prin rai, în pielea goală, 

Cântând doar imnuri, ca un pițigoi. 


Să nu conteze de e zi sau noapte, 

Să stau pe iarbă, ca un îngeraș 

Mâncând colive dulci de arpacaș

Muiate-n miere, vin popesc și lapte. 


Să am și eu, o zi în calendar, 

Pe care să o țină toată baba, 

O zi în care să stea toți degeaba, 

Cu harți, sau cruce roșie măcar. 


Să stau cu heruvimii la taifas, 

Despre probleme administrative, 

Și despre sfintele, ce se cred dive, 

Doar fiindcă s-au lipit de-un sfânt mai gras. 


Aș fi satul de lapte și dulceți, 

Ca Dumnezeu, de hoții care fură, 

Și m-aș înfige într-o murătură

Cu riscul că aș pierde alte vieți. 


Eu nu mă văd, în niciun caz, zburând 

Cu ceilalti sfinți prin rai, cu ușurință, 

Chiar dacă-n rai nu este suferință, 

Eu n-aș risca să mă trezesc căzând. 


Mi-ar trece veșnicia foarte greu, 

Și-aș sta pe-acolo, bodrângos într-una, 

Dar m-aș convinge, pentru totdeauna, 

De faptul că exista Dumnezeu! 


Nu simt că am vreo karma fatalistă, 

Atunci când cred că nu mai e nimic, 

Nu cred în viața de apoi, dar zic:

Ce mama naibii fac dacă există?


Autor: Sorin Poclitaru

***

 ANİİ MEİ


Din amintiri, ce-mi răscolesc ființa,

Ce-apar în neguri grele ca un fum,

Zi de zi tot îmi aprind dorința,

Să păşesc din nou pe-acelaşi drum.


Tresar un pic şi îmi privesc odată,

Oglinda vieții ce-n mine s-a trezit.

Simt mai des cum inima îmi bate,

Nu dau uitării destinul cel trăit.


Ca un vapor purtat pe apa mării,

Pe valuri line, chiar şi pe furtună,

Am cunoscut iubire, am avut durere,

Dar sunt fidel de-a neamului cunună!


Azi mai pun o primăvară-n suflet,

Şi chipul în oglindă mi-l privesc...

Încerc să lăcrimez, să râd, să cuget,

De tot ce-am suferit şi este pământesc.


Nu pot să regret nimic din viață,

Poate că-mi doream ceva mai mult.

Ca orice om atârn de-un cap de ață,

Privesc spre viitor cu gânduri la trecut.


65 de ani la uşă me-au bătut...

Au fost buni, frumoşi, puțin şi grei.

Îmi par un vis firesc la început,

În sine mă mândresc - sunt anii mei!


O frunză ruginită de ploae şi de vânt,

Căzu încet alături, şopteşte un cuvânt -

"Nu regreta de loc şi nu te întrista,

Căci vârsta, ce-a venit, e viața ta!"


Ce să vă spun eu, oameni de demult,

Ce să vă zic, cu ce să vă mai mângâi?

Trăit-am mult şi mult am străbătut,

Privesc la cer - am fost păzit de îngeri...


Cu ce să vă uimesc azi de ziua mea?

Din când în când mai scriu o poezie,

Prin versuri simt, că dorul ar mai vrea,

Din tot  ce-a fost, aşa mereu să fie!


Din pomul meu mai cade o gutuie

Şi-al vieții sac se face tot mai greu.

Sacul meu - povara mea dăinuie,

E darul scump lăsat de Dumnezeu!


               Autor:     Sergiu APOSTOL

***

 SCRISOARE CĂTRE ȚARĂ 

Autor✍Mitică Rusu 


         M-am născut în România undeva în nordul țării 

Limba-mi sfântă şi cultura n-am s-o pot lăsa uitării

Într-o casă de la țară, chiar modestă pot a spune 

Am văzut lumina zilei şi-am venit în astă lume.. 


Am crescut precum lăstarul ce cată mereu lumina

Din pământul Bucovinei mi se trage rădăcina

Sunt mândru de a mea țară, de pământ şi de ogor 

Şi unde m-oi duce-n lume de ele o să-mi fie dor.. 


Sunt român..român îmi zice şi pe unde voi păşi 

Cu numele țării mele peste tot mă voi mândri

Biata țară nu-i de vină, la fel nici numele ei 

Că-i condusă înspre ruină de tâlhari şi de mişei.. 


Se răsucesc în mormânt voievozi de-odinioară 

Ce-au murit cu toți luptând să ne lase nouă o țară

Însă voi fără ruşine, țara toată ați cotropit-o

Şi-ați furat munca de veacuri ce cu greu alții-au zidit-o.. 


Fiecare om politic şi parlamentar distins 

Visează să fure-o viață, fără ca să fie prins

Şi cu multă aroganță fel de fel de legi scorneşte 

Când n-o mai putea să fure, să fie plătit regeşte.. 


Faceți legi fără ruşine din gândirile penale 

Să vă fie vouă bine, s-aveți pensii speciale

Iar omul de rând să rabde, mai mult..să se umilească 

Cu trudă şi suferință vouă să vi le plătească.. 


-Unde eşti bătrâne Mircea ce cu al tău buzdugan 

Ai slujit cu suflet țara, din hotar până-n hotar..?

Unde eşti Mihai Viteazul domnitorule vestit 

Ce-ai făcut prima unire şi pe români i-ai unit..? 


Unde eşti Mărite Ştefan să-i întrebi pe toți în parte 

De ce țara-i dezbinată şi românii-s hăt..departe ?

Unde eşti tu Țepeş Doamne ca să-i tragi pe toți în țeapă 

Să-i arunci în fundul ocnei, fără pâine..fără apă..! 


Asta meritați cu toții, pui de şerpi şi de năpârcă 

C-ați parazitat o țară stând poporului în cârcă

Sunt deja vreo trei decenii de când stați ca viermii-n rană 

Şi vă schimbați la putere prin rotație vicleană..! 


Nu ştiu de o fi să fie vreo schimbare-n astă țară 

Eu mai mult nu pot a face c-un stilou şi-o călimară

Pot decât să strig în versuri, a mea durere-ostenită 

Durere ce-mi sapă-n suflet pentru țara-mi chinuită..! 


#poezie #diaspora #Unire #Basarabia #romania #țară

***

 Scrisoare lui Moș Crăciun

             Autor:  Nicoleta Crucieru 


Bună, sunt Lenuța, și-s în clasa a patra.

Toți colegii mei s-au gândit să-ți scrie.

Știu că ai scrisori multe și de toate,

De-o să ai putere, să-mi răspunzi și mie.


Vera și Irina au cerut poșete, 

Ana și Marcela își doresc parfumuri,

Însă, Vasilică, le-a stricat elanul

Zice că tu nu poți face chiar atâtea drumuri.


Eu îți înțeleg vârsta, dar și starea,

N-o să-ți cer cadouri ce se pun în saci.

Mi-aș dori măcar să-mi citești scrisoarea.

Și, după aceea, numai să nu taci...


Am o casă mică, oalele o apleacă,

Ne-am deprins cu traiul simplu și modest.

Nu vreau genți din piele, nu vreau nici parfumuri,

Dacă ești acolo, spune-mi printr-un gest.


Fă-mi doar o favoare, una mică-mică,

Sper că nu-ți aplec umerii prea tare

E doar o dorință cât un bob de grâu,

Nu îndrăznesc să-ți spun una și mai mare. 


Te-aș ruga, de poți, să faci lumea bună,

Cât de greu îți pare, chiar că nu-mi dau seama,

Fă să fie satul cât un Rai de mare,

Iar în el, nicicând, să nu plângă mama.


Doar atât aș vrea, să pot crește-n pace,

Mama mea să râdă, eu să înfloresc.

Bună, sunt Lenuța, și-s în clasa a patra.

Am simțit nevoia să îți amintesc.

***

 ÎNTR-O IARNĂ ÎNGHEȚATĂ 


Într-o iarnă înghețată cu troiene şi cu ger

O bătrână-mi bate-n poartă: un colţ de pâine îţi cer!

Eu abia îmi ţin mirarea când văzui că pe-aşa vreme

Sărăcuța bate drumul și de iarnă nu se teme!

Şi fără să stau pe gânduri eu în casă am invitat-o

Am rugat-o să se aşeze și din plin am ospătat-o.

După ce a mâncat bine semnul crucii îşi făcu'

Spuse-n șoaptă o rugăciune și cu capu-n jos...tăcu'.

"Spune-mi maică, o-ntrebai, nu ai casă...n-ai copii? 

Şi de ce pe drumuri stai pe-aşa vreme de urgii?"

Zise ridicând privirea ce de lacrimi e umbrită:

"M-a lovit nenorocirea când  eram mai fericită! 

Copii am...dar sunt prin lume prin apus și răsărit...

Nu mai au vești despre mine de când moşul a murit.

Şi de casă...mi-e ruşine... dar îţi spun adevărat

Neavând cum o-ntreţine casa mea....s-a dărâmat!

Mi-a rămas din toată munca un baston şi...bătrâneţea...

Nu mai am nimic de-acuma să îmi aline tristeţea!

Ce eram să fac de foame?! Frigul mai că nu-l mai simt...

Am plecat să cer la lume de mâncare şi-un veşmânt...

Că nu pot să rabd măicuță...mă gândesc, că de Crăciun

Voi găsi milă la unii și mă vor lua din drum!

Eu m-am tot rugat de moarte dar se zice că-i  păcat!

Trebuie să-mi trăiesc viaţa aşa cum îmi este dat.

Acum plec din nou pe drumul ce îmi ţine loc de casă

Să-ți dea sănătate Domnul că m-ai aşezat la masă!

Şi să ştii că acest bine pe care azi l-ai făcut 

Se întoarce-ntr-o zi la tine dar de zece ori mai mult!"

Şi plecă...cu-ai ei prieteni:un baston...şi bătrânețea

Iar în urmă-i iarna cerne și-i acoperă tristeţea...


      Autor:  Stefania Vasile

***

 EUGEN IONESCU, CONDAMNAT ÎN ROMÂNIA, SĂRAC ÎN FRANȚA


Plecat în Franța împreună cu familia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Eugen Ionesco a fost salahor într-o fabrică de vopseluri – era atât de sărac încât pleca la piață cu speranța că va găsi ceva pe jos. În România, guvernul stalinist îl condamna la închisoare din cauza unui pamflet. Din 1950 însă, odată cu succesul montării piesei sale „Cântăreața cheală“, destinul lui Ionesco avea să se schimbe total și să devină unul dintre cei mai apreciați dramaturgi ai secolului XX. 


Pentru cel care avea să devină Eugène Ionesco, părintele teatrului absurd, perioada petrecută în România a fost una marcată de chinuri, de limitări și situații care aveau să lase o puternică amprentă în spiritul său. Dorința de a fugi de țara în care nu se regăsea avea să îi fie îndeplinită definitiv abia în 1942, când se mută din nou în Franța.


Născut pe 26 noiembrie 1909, în Slatina, județul Olt, Eugen Ionescu era fiul avocatului român cu același nume și al franțuzoaicei Marie-Thérèse Ipcar. La doar doi ani, familia se muta la Paris pentru ca tatăl viitorului scriitor să își continue studiile. Câțiva ani mai târziu, în 1916, avocatul Eugen Ionescu se întoarce în România pentru a se înrola în armată, lăsându-și în urmă soția și copiii – Eugen și sora lui, Marilina. „Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris“, nota scriitorul într-un text considerat testamentul lui spiritual ce avea să fie publicat post-mortem de săptămânalul francez „Le Figaro Littéraire“.


„Paradisul copilăriei“


După plecarea tatălui în România, destinul familiei Ionescu rămasă în Franța – mama și cei doi copii – avea să fie marcat de anii grei ai Primului Război Mondial, iar Marie-Thérèse Ipcar este nevoită să îi trimită pe Eugen și Marilina la bunicii lor, în Chapelle-Anthenaise, Mayenne, o regiune liniștită din nord-vestul Franței. Cei doi ani petrecuți aici în perioada 1917-1919 aveau să fie „paradisul copilăriei mele“, așa cum mărturisea Eugène Ionesco mai târziu.


Vremurile urmau să se schimbe curând, iar în 1922 cei doi copii sunt rupți de mama lor care este nevoită să îi aducă în România după ce avocatul câștigase custodia: „Nu-mi aduc deloc aminte momentul precis al sosirii la București, împreună cu mama și cu sora mea. Eram totuși mare, aveam treisprezece ani. (...) Am poposit la un mic hotel, Hotelul Europa, de pe Calea Griviței, în apropiere de gară. (...) Tata nu și-a făcut apariția decât peste două sau trei zile, după ce a primit de la mama o scrisoare prin care îi anunța sosirea noastră“, nota scriitorul într-un articol publicat în 1977, în „La Nouvelle Revue Française“. Tânărul se confrunta încă de la vârsta de 13 ani cu nedreptatea ce avea să îi marcheze perioada petrecută în România, alături de tatăl lui: „Câștigase procesul de divorț intentat mamei, argumentând că ea părăsise domiciliul conjugal, deși el fusese cel care părăsise totul. Numai că, în acea minunată țară, se putea dovedi orice, chiar dacă, sau mai ales dacă, era fals“, mai nota în articolul citat. Sistemul începea deja să îl deznădăjduiască.


Sub zodia persecuțiilor


Dezamăgirea avea să se instaleze treptat, dar sigur, iar orașul „despre care mama îmi spusese că era un oraș mai frumos decât Parisul, pentru a mă convinge să vin cu ea“ îi crease deja o impresie ce îl ducea la o asemenea disperare încât „Mi-am jurat că nu voi trăi nici în acel oraș, nici în acea țară. Dar, vai, mi-au trebuit paisprezece ani pentru a reuși să scap!“. Dincolo de urâțenia orașului și „copilăria plină de persecuții“, ceea ce avea să îi întărească și mai mult dorința de a părăsi țara aveau să fie schimbările politice și sociale prin care trecea România.


„Clădirile joase și murdare, străzile înguste, aspectul oamenilor de pe stradă, mirosul de mititei mâncați în restaurantele în aer liber, impropriu numite grădini de vară, orchestrele de țigani și țiganii prea numeroși – să fi fost eu rasist? –, toate acestea mă oripilau. Orașul era urât. Sunt foarte sensibil la absența frumuseții. Mai târziu, când am fost obligat să locuiesc la tata și să trăiesc în aceeași casă cu soția și cumnatul lui, loc în care am fost nefericit, am avut o copilărie plină de persecuții. Și, apoi, când am cunoscut antisemitismul, odată cu ascensiunea nazismului, s-au adăugat și alte motive pentru a-mi dori să plec cu orice preț“, mai rememora dramaturgul. Pentru Eugen Ionescu, la momentul publicării articolului din septembrie 1977, România era „o țară nefericită, în care, de veacuri, fac ravagii invaziile, dictaturile, seismele“.


În 1938, Eugen Ionescu pleacă din nou la Paris, beneficiind de o bursă oferită de statul român. Revenit temporar în țară, ocupă postul de profesor de limba franceză la Liceul „Sfântul Sava“ din București, însă, după patru ani, reușește să se stabilească definitiv în Franța, țara pe care o iubea din fragedă pruncie și în care avea să se desăvârșească artistic.


Datorită unui prieten care lucra în Ministerul de Externe, reușește să fie numit într-un post diplomatic, respectiv cel de atașat cultural al guvernului român la Vichy, aflat sub influența Germaniei naziste. Această poziție i-a fost oferită ca parte a politicii promovate de Mihai Antonescu, ministrul de Externe, care voia să și-i apropie pe intelectualii români, trimițând francofilii în Franța și germanofilii în Germania. Însă această perioadă de relativă stabilitate avea să se încheie brusc în 1944, odată cu eliberarea Parisului. Postul diplomatic este desființat și, rechemat fiind în România, scriitorul refuză, preferând să rămână în Franța.


Pentru Eugen și soția lui, Rodica Burileanu, primii ani de după război au fost extrem de dificili. Fără venituri stabile, Ionescu a fost nevoit să muncească ca salahor într-o fabrică de vopseluri, în timp ce soția lui și-a vândut bijuteriile familiei pentru a face rost de bani. În ciuda acestor greutăți, Ionescu nu a renunțat la scris. A ales să își continue creația exclusiv în limba franceză, pe care o considera limba libertății și a împlinirii sale artistice. „A părăsit România într-o perioadă dificilă, în care libertatea de exprimare era restricționată. Această plecare, însă, s-a transformat treptat într-o alegere personală. Mutarea sa a fost, desigur, influențată și de contextul istoric, unul dominat de cenzură și limitări sociale. Exilul său inițial a fost impus, dar, în timp, Franța a devenit spațiul în care s-a regăsit. Mai mult decât atât, a fost o reafirmare a identității sale artistice într-un mediu cultural care îi oferea mai multă libertate. 


În Franța – sărac, în România – condamnat la închisoare


Începuturile familiei Ionescu în țara mult iubită de către dramaturg aveau să fie marcate de sărăcie, perioada corespunzând cu primii ani de viață ai micuței Marie-France, care se născuse în 1944. „Era în 1948. Trăiam în sărăcie. Fata mea era micuță. Literalmente, nu aveam niciun ban. Era ora pieței. Copilașul ne plângea. Cui să fi cerut ceva bani? Resursele erau epuizate. M-am înfuriat. Am pus dintr-odată mâna pe sacoșă și am ieșit la cumpărături. Mergeam la piață. Căutând pe jos. Am găsit un mic teanc de bancnote: 3.000 de franci. M-am întors cu coșul plin de provizii. Ceva mai târziu, din nou fără bani, am refăcut experiența. N-am mai găsit, și asta cu dificultate, decât o bancnotă de 500 de franci. În altă împrejurare, în aceeași vreme, cea mică era bolnavă. Cu totul, aveam o bancnotă de 100 de franci. Trebuiau medicamente, așa că m-am dus la farmacie“, rememora dramaturgul într-un articol publicat în noiembrie 1977 de către „La Nouvelle Revue Française“.


În primii ani petrecuți în Franța, relația cu țara natală se măcina din ce în ce mai mult, Ionescu trăind în realitate absurdul existențial ce urma să îi marcheze din ce în ce mai mult dramaturgia. În 1946 este condamnat în contumacie de către Curtea Marțială la ani grei de închisoare pentru „ofensa adusă armatei și națiunii“. Motivul? Un pamflet publicat în revista „Viața Românească“, în care critica aspru România interbelică, pe care o considera naționalistă și xenofobă.


Câțiva ani mai târziu, zorii succesului artistic încep să se întrevadă pentru scriitorul care nu se regăsea în spațiul cultural românesc, dar începuse să își consolideze identitatea de dramaturg. În 1950, piesa „Cântăreața cheală“, montată la Paris, a marcat începutul ascensiunii spectaculoase a lui Eugène Ionesco în teatrul mondial. Acest moment a simbolizat și transformarea definitivă a scriitorului din Eugen Ionescu în Eugène Ionesco, o figură emblematică a culturii universale. În timp ce dramaturgul se afirmă din ce în ce mai mult pe scena dramaturgiei franceze, regimul comunist de la București încearcă să și-l reapropie, iar în 1963 reia procesul pe care i-l intentase, într-un gest de reconciliere politică, menit să îmbunătățească relațiile cu Occidentul. Verdictul Curții Marțiale din 1946 a fost declarat ilegal, iar cazul lui Ionesco a fost clasat. Cu toate acestea, relația scriitorului cu România rămâne una complicată.


În 1966, La Comédie Française, cel mai prestigios teatru al Franței, include pentru prima dată în repertoriul său o piesă semnată de Eugène Ionesco: „Setea și foamea“, urmată de celebra „Regele moare“. Bineînțeles, recunoașterea supremă nu a întârziat să apară. În 1970, Eugène Ionesco a fost ales membru al Academiei Franceze, devenind primul scriitor de origine română care a primit această distincție deosebită. Alegerea sa în rândul „nemuritorilor“ Academiei a simbolizat consacrarea definitivă a lui Ionesco ca o figură esențială a literaturii universale, dar și recunoașterea contribuției sale unice la arta dramatică a secolului XX.


„Comunismul, cea mai mare escrocherie a secolului 20“


Deja consacrat ca una dintre figurile emblematice ale teatrului absurd, Eugène Ionesco a continuat să privească cu îngrijorare și empatie către România, țara natală rămasă sub jugul regimului comunist. Deși aclamat pe marile scene culturale din Occident, Ionesco nu și-a pierdut interesul pentru soarta artiștilor și intelectualilor români rămași în țară, care se confruntau cu cenzura, supravegherea constantă și, în cazuri extreme, expulzarea sau condamnarea. Din exilul său parizian, dramaturgul a devenit un martor vocal al suferințelor celor care trăiau în Est, folosindu-și vocea și poziția din lumea culturală pentru a denunța teroarea comunistă și pentru a sprijini mișcările de rezistență culturală.


Într-un interviu realizat de Monica Lovinescu înainte de expulzarea scriitorului disident Paul Goma din România, în noiembrie 1977, Eugène Ionesco vorbește cu o claritate incisivă despre realitățile regimului comunist din România și își exprimă solidaritatea față de figuri precum Paul Goma, simboluri ale rezistenței în fața opresiunii. „L-am întâlnit la Paris de două-trei ori și îi cunosc bine scrierile. Este un excelent scriitor, un mare scriitor, moralmente de talia lui Soljenițîn, poate chiar mai puternic. Pentru că în România există o inerție, un fatalism. De-a lungul secolelor, românii au învățat să plece capul, să lase valurile istoriei să treacă peste ei. Paul Goma sparge această inerție. Pentru prima dată, se aude o contestare reală în România. Este mai greu pentru el decât a fost pentru alți disidenți, pentru că este complet izolat. (...) Vor fi tot mai mulți scriitori care vor avea curajul să se alăture. Ajunge să fie unul, doi, zece, și pe urmă vor urma și ceilalți. Este o mare mișcare acum, o mare furtună care se întâmplă în țările de Est și în România. Este evident că comunismul este cea mai mare escrocherie a secolului. Se știe aici, dar mai ales în țările de Est, că în numele libertății și al justiției au fost introduse teroarea, nedreptatea, dictatura cea mai oribilă și crima. Paul Goma a fost la închisoare. A stat patru ani, dar alții au fost închiși mult mai mult – 10 ani, 15 ani. Între 1947 și începutul anilor ’60-’62 a fost un moment absolut de neînchipuit, cum poate nici măcar în Rusia nu a existat“, declara Ionesco.


Câteva zile mai târziu, lui Paul Goma și familiei sale le era retrasă cetățenia română, fiind expulzați din țară. Aveau să își găsească refugiu la Paris, unde au cerut azil politic. Aici avea să îi fie publicat disidentului român volumul „Cutremurul oamenilor“. „Este o carte înfiorătoare, încă o mărturie care îi lasă pe occidentali surzi și orbi. Fiindcă aici se poate vorbi. Aici, în Occident, se poate vorbi, chiar dacă puterea respinge ori disprețuiește cuvântul tău. (...) Cartea lui Goma nu prezintă numai un interes documentar legat de situația dintr-o anumită țară, ci este o mărturie vie despre slăbiciunea și forța omenești, despre lașitate și curaj“, nota Eugène Ionesco într-un articol publicat în „Le Monde“, pe 9 martie 1979.


Moartea politicii = moartea minciunii


Dincolo de critica față de regimul comunist, Ionesco s-a dovedit a fi un puternic observator al societății, indiferent de regimul politic care îi oferea cadrul de funcționare. Dramaturgul subliniază faptul că volumele disidentului rus Alexandr Zinoviev, printre care și „Înălțimi căscate“, „ne indică în ce măsură minciuna diabolică se poate insinua și instala în societăți întregi“. „Dacă politica ar fi ucisă, ar fi ucisă și minciuna. Dacă nu ar exista sociologii politice, societățile s-ar putea construi pe adevăruri și fapte. De cincizeci de ani încoace, ni s-a vorbit mult despre adevăruri care nu sunt adevăr, iar noțiunea de adevăr a fost dărâmată, spartă în adevăruri. Apoi adevărul adevărurilor a fost «demitizat», cum ar spune filosofii noștri de la Deux Magots. Se zice că, dacă nu s-ar crede în Dumnezeu, omul ar fi mort. Dacă este ucis adevărul, inteligența este cea care moare. Într-o țară totalitară descrisă de Zinoviev, cel ce crede în adevăr și-l caută e un schizofrenic. Ierarhia e răsturnată: puterea o deține cel mai convențional, cel mai conformist, cel mai puțin inteligent, cel mai puțin îndrăgostit de adevăr. Și așa nu se va mai termina. Mă întreb când vor putea fi înțelese, când vor fi cărțile lui Zinoviev asimilate de oameni. Mai este nevoie de timp. Pe vremea lui Hitler, minciuna și propaganda erau atât de grosolane, încât puteau fi ușor dezvăluite. În ziua de azi, Diavolul are mult, mult mai multă experiență și poate construi societăți întregi pe minciuna ajunsă infinit mai subtilă. Dar, câtă vreme Zinoviev e aici, câtă vreme există oameni ca Zinoviev, simt că încă pot spera. Poate că sufletele nu mor“, conchidea Eugène Ionesco într-un material publicat în volumul „Un om sub semnul întrebărilor“.


În cele din urmă, dincolo de geniu al dramaturgiei, Ionesco s-a dovedit a fi un fin observator al societății și al oamenilor, sesizând încă din secolul trecut realitatea pe care o trăim și astăzi, una în care adevărul devine ceva flexibil și poate fi manipulat transformând realitatea într-un joc periculos de percepții.


„În Franța, Ionesco este o referință majoră, integrat în educație și în cultura teatrală“

Chiar dacă și în spațiul cultural francez, vremurile s-au schimbat comparativ cu cele din epoca lui Eugen Ionescu, totuși, statutul artistului rămâne în continuare mult mai respectat și apreciat. „Weekend Adevărul“ a discutat cu regizorul român Eugen Jebeleanu, care activează atât în Franța, cât și în România, despre statutul artistului român în Franța, care sunt diferențele din spațiul cultural francez comparativ cu momentul exilului lui Eugen Ionescu, dar și modul în care este perceput astăzi în cele două țări. De asemenea, acesta a explicat și cu ce provocări se confruntă astăzi artiștii din lumea teatrului, inclusiv presiunile din cauza popularității crescânde a extremei drepte în plan politic.

***

 MARI IUBIRI:


MODIGLIANI ȘI AKHMATOVA


Modigliani și frumoasa rusoaică- idila care l-a schimbat pe artist


Acum o sută de ani, poeta rusoaică Anna Akhmatova a vrăjit Parisul și, în particular, pe Amedeo Modigliani.


Fiind de o  frumusețe răpitoare, înaltă, brunetă, la 21 de ani, Anna Akhmatova creează o adevărată senzație odată cu sosirea ei la Paris, alături de soțul ei, oamenii întorcându-se după ea pe stradă și privind-o răpiți când o întâlneau. Cuplul se afla în luna de miere, cunoscuți ca fiind poeți din Rusia, și intenționau să-și găsească o reședință în celebrul cartier Montparnasse, printre pictori, sculptori, poeți și compozitori care au ales să se mute în această zonă, mai puțin costisitoare decât cea din care proveneau ei, dar și pentru că aici se mai găseau clădiri părăsite pe care le puteau folosi drept ateliere.


Viaţa ne-a avut oaspeţi pe toţi. A trăi e doar o vizită.


Un asemenea artist a fost Amedeo Modigliani, care venise din Italia cu vreo patru ani în urmă. O cucerește pe Anna cu statutul său de roman aristocrat, cei doi devenind inseparabili. Richard Nathanson menționează faptul că „aceasta a fost o întâlnire a minților”, poeta ajutându-l pe Modigliani să realizeze o expoziție a lucrărilor sale la sediul Estorick din Londra. Acesta a desenat-o de 16 ori, în diferite ipostaze, însă multe lucrări s-au pierdut de-a lungul timpului. Nathanson mărturisește, de asemenea, faptul că, „Odată ce vezi conexiunea dintre ei, o găsești peste tot în desenele sale”.


Probabil, originalul:


Născută în 1889, inițial Anna Andreevna Gorenko, Akhmatova a aparținut unei familii de proprietari de pământ de primă clasă. A crescut în Tsarskoye Selo (satul Tsar’s), o zonă aflată  la periferia orașului Sankt Petersburg, lângă una dintre reședințele de vară regale. Aici își întâlnește viitorul soț,  Nikolai Gumilev. El a urmărit-o de ani de zile, chiar încercând să se sinucidă în numele iubirii nemărturisite (deși, spune Nathanson, „Gumilev s-a săturat de Akhmatova până în momentul când s-a căsătorit cu ea”).


În 1906, când Modigliani s-a mutat la Paris, Akhmatova era deja cunoscută în Sankt Petersburg, recitându-și lucrările la o cafenea unde se adunau oameni pasionați de acest domeniu al literaturii, Cafeneaua Stray Dog. Tatăl ei a insistat ca ea să scrie sub un pseudonim, pentru a nu dezonora numele familiei, ea alegând numele de Akhmatova, după un strămoș turc. Dragostea a fost subiectul ei favorit, iar vocea ei vrăjea orice om care îi citea poeziile. Se spune  că prima ei carte, intitulată „Seara”, „a însoțit următoarele două sau trei generații de ruși ori de câte ori se îndrăgosteau”.


Poezia i-a unit pe Ahmatova și Modigliani.


În timp ce noul ei soț își petrecea timpul cu prietenii prin Paris, Ahmatova se întâlnea cu Modigliani, scriind în memoriille sale. Iată un fragment: „De fiecare dată când ploua, Modigliani își lua o umbrelă neagră imensă. Stăteam sub această umbrelă în Grădina din Luxemburg, în timpul ploii calde de vară. Recitam din Verlaine, pe care îl știam pe de rost  și eram atât de fericiți că aveam pasiuni comune”.


Şi cum se-ntâmplă-n zile de ruptură…

Şi cum se-ntâmplă-n zile de ruptură…

Veni năluca zilelor dintâi,

Şi salcia de-atunci, cu frunza sură,

Splendoarea ei de ramuri argintii…

Noi, pătimaşii, trufaşii, amarii

Stăteam cu ochiu-n ţărână pironit,

Şi ne cânta o pasăre cântare,

Cum ne-am cruţat demult şi ne-am iubit…


Trebuie să fi format o pereche amuzantă, el fiind mai mic decât ea de statură. El, îmbrăcat  într-un costum de catifea din trei piese care îi dădea un aer extravagant, ea îmbrăcată după moda Belle Epoque, un cuplu pe care nu-l puteai trece cu vederea. Ea l-a comparat cu grecul  Antinous, iubitul împăratului Hadrian, incredibil de frumos. Ea spunea că „era incomparabil cu altcineva în lume.” Iubirea care însuflețeste mințile, „amor agitant moles”, devine și o sursă neistovită de inspirație și însuflețește spiritul creator, pentru că ea atinge acea coardă sensibilă a sufletului în omul înzestrat cu talent.


Lumina bate-n auriu

Lumina bate-n auriu

Şi-i o răcoare domolită.

Cu ani şi ani vii mai târziu,

Dar şi aşa sunt mulţumită.


Vreau mai aproape să te-aşezi,

Ca să-ţi arăt ceva doar ţie:

Acest caiet albastru, vezi?

Sunt versuri din copilărie.


Mă iartă c-am fost tristă des.

Că bucurii avui puţine,

Dar cer iertare, mai ales,

Că prea mulţi i-am luat drept tine…


Mituri care l-au mascat pe adevăratul Modigliani


„Toate visele lui s-au rezumat la această femeie „, spune Nathanson: „Avea o altă perspectivă asupra vieții, era de o frumusețe absolută și de o grație desăvârșită.” La câteva săptămâni după ce a plecat la Sankt Petersburg cu soțul ei, între cei doi a urmat un torent de scrisori. Pe Modigliani nu îl deranja, însă, urmându-și tradiția,  să le  scrie iubitelor sale – și au existat multe, atât înainte, cât și după Akhmatova. Cu toate acestea, sentimentele trebuie să fi fost reciproce, pentru că în anul următor Akhmatova s-a întors singură la Paris. A rămas de mai multe luni de această dată, închiriind un apartament lângă biserica din Saint-Sulpice, unde a scris o poezie despre dragostea lor, „Inimă lângă inimă nu este niciodată înlănțuită ”.


Ultima strofă din poezie suna așa: „De ce, de ce, a trebuit să te găsesc / mai bun decât cel pe care l-am ales?”


Într-o zi, îl vizitează pe Modigliani, dar acesta îi pare a fi absent. Ea își dă seama că nu se mai înțelegeau unul pe  celălalt, că relația lor trecea printr-un impas, așa că decide să aștepte câteva minute. „Aveam un buchet de trandafiri roșii în brațe. O fereastră de deasupra porții încuiate era deschisă. Nu aveam de ales, am aruncat trandafirii pe fereastră și am plecat. Următoarea dată când ne-am întâlnit, era foarte curios  cum am intrat în camera încuiată, pentru că doar el avea cheia. Atunci i-am explicat ce s-a întâmplat, dar a spus că așa ceva e imposibil și că trandafirii stăteau atât de frumos acolo!”


Rămânând la Paris, în 1911, Anna îl însoțea mereu pe Modigliani la galeria egipteană de la Luvru, regăsindu-se pe ea însăși printre statui și picturi. Ea întruchipa reginele și zeițele egiptene de care acesta era entuziasmat. Lucrarea intitutală „Kneeling Blue Caryatid ” pare să fie inspirată din aceste vizite.


„Părea sa fie pasionat de Egipt. M-a desenat, fiind împodobită de bijuterii ale  reginelor și dansatoarelor egiptene, era uluit de splendoarea acestei arte”, spunea poeta. Această lucrare și toate celalalte desene ale Akhmatovei transmiteau sensibilitate, dar și doză de melancolie, care se potrivea firii lui Modigliani în clipele de creație. Semnele care modelează corpul  ei sunt încărcate de energie și poezie. „Linia lui, uneori atât de subțire, pare a fi fantoma unei linii, nu se încurcă niciodată, evitând acest lucru cu ardoarea unei pisici siameze”, a spus prietenul său, scriitorul și artistul Jean Cocteau. „Modigliani nu conturează fețe, exagerează lipsa lor de simetrie, elimină un ochi sau prelungește un gât. Tot ce se întâmplă în inima lui. ”


Modigliani și modelele sale


Modigliani s-a făcut remarcat dintotdeauna pentru memoria sa vizuală. Prietenul și șeful său, Paul Alexandre,  pe care l-a întâlnit în timp ce amândoi frecventau cafenelele din Montmartre, spunea „Odată l-a desenat pe Băiatul lui Cézanne cu Coadă Roșie din propria memorie dintr-o singură încercare”. Chiar și  Akhmatova a confirmat faptul că el nu o desena când erau amândoi, ci doar atunci când acesta era singur acasă. Biograful său, Nathanson, spunea că acesta este modul în care el lucrează: „El mai de grabă aboarbe ceea ce vede. Nu a vrut să facă un desen literal. Trebuia să se afle la distanță pentru a realiza desenul, exprimând ceea ce simte pentru ea”. Lydia Chukovskaya, prietena ei, a scris faptul că Anna ar fi pus câte un portret pe fiecare perete al casei în care locuia: „Un desen încântător… Mi-a permis să îl iau pentru a-l analiza”…


La scurt timp după ce l-a părăsit, Modigliani a început să decadă, datorită absintului și hasișului. Până în 1919 și-a pierdut dinții și avea halucinații. Și-a petrecut ultimele luni din viață cu soția sa, Jeanne , și fiica, lor într-un apartament ponosit în care pereții erau plini de mucegai. A fost găsit  de către o vecină epuizat și înghețat, în data de 22 ianuarie 1920. A fost dus la spital, unde a murit după două zile de meningită tuberculoasă, având vârsta de 35 de ani.


Anna Akhmatova- o poetă într-o perioadă de teroare


Între timp Ahmatova s-a întors în Rusia unde a avut un fiu, Lev, dar a divorțat opt ani mai târziu (în timpul regimului bolșevic din ce în ce mai punitiv.  Gumilev, un monarhist hotărât, a fost executat pentru activități contrarevoluționare în 1921). Ca adult, Lev a petrecut ani în închisoare, în timp ce Akhmatova a desfășurat o campanie pentru eliberarea sa, punându-și viața în pericol. Un alt iubit al ei, Nikolai Punin, care a fost reținut de mai multe ori pe tot parcursul vieții, a murit în gulag în 1953.


În acești ani , Akhmatova s-a bazat pe cei mai apropiați prieteni pentru a-și conserva poezia. Chukovskaya, una dintre prietenele cele mai apropiate, își amintește:  „Ea tăcea… luând o foaie și un creion, redacta, acoperind-o cu un scris de mână grăbit și mi-o înmâna. Citeam poeziile și le memoram, înapoindu-i-le în tăcere.”


„Cât de deveme a venit toamna în acest an”, Anna Andreevna spunea cu voce tare pentru a împiedica pe cineva să asculte și ardea hârtia într-o scrumieră. În noiembrie 1965, la scurt timp după ce i-a fost acordată permisiunea de a călători în Anglia pentru a primi un grad de doctorat onorific de la Universitatea Oxford, a suferit un atac de cord care i-a fost fatal.


Ceea ce este de reținut e că relația lor a creat o amprentă durabilă asupra stilului lui Modigliani: „Întâlnirea lor i-a schimbat arta, transformând-o în una mult mai  profundă”, spune Nathanson.


De asemenea, acesta menționează că „Dincolo de frumusețea individuală a lucrărilor sale, fascinația particulară a acestei expoziții constă în modul în care aceasta relevă treptat apariția vocabularului artistic caracteristic, concis și elegant, al lui Modigliani și cât de mult are de a face acesta cu Anna Akhmatova „.

***

 TRAGEDIA MOȘIERULUI POROINEANU Constantin Poroineanu a fost una dintre personalitățile marcante ale Caracalului și fostului județ Romanați....