$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

ELENA ȘI TOMA CARAGIU

Povestea de dragoste dintre Elena şi Toma Caragiu s-a înfiripat la Teatrul din Ploieşti şi a durat până la moartea lui, în 1977.

S-a despărţit de Toma Caragiu brusc, la cutremurul din 1977, apoi a plecat în Franţa, într-o excursie. Acolo i-a venit viza și a zburat spre America, unde trăiește și astăzi. Elena Caragiu a avut forţa pe care ţi-o dau toleranţa şi respectul adevăratelor valori morale: să o ia de la capăt în alt colț de lume, unde vărul ei îi promisese că o va susține; însă el a murit subit, înainte ca ea să fi ajuns acolo.

O vreme a trăit din banii obținuți din ghicitul în cărți și dând lecţii de franceză, apoi a lucrat ca actriţă. „M-am despărţit de România şi am fost nevoită să absolut tot ce am avut: o viaţă îndestulată şi fără grija zilei de mâine, o poziţie socială privilegiată, mulţi prieteni dragi, toate visele mele şi profesia pe care o iubeam. Am plecat complet singură în necunoscut. Am supravieţuit. Am plecat din România ca să-mi refac sănătatea, după tragedia de la cutremur. Doream să mă refac sufleteşte, să-mi găsesc liniştea. Trauma s-a metamorfozat în chip miraculos în forţă creatoare. Am scris «Gonită din şapte ţări» într-o săptămână, la Paris. Primind viza, am plecat în SUA, unde am devenit cetăţean american. Am fost un copil înzestrat cu multe calităţi, dar mi-a lipsit imaginea clară a identităţii mele, pe care nu am găsit-o decât prin plecarea în America”.

În 2008, după 31 de ani de la plecarea din România, soţia lui Toma Caragiu sosește în țară dornică să viziteze locurile copilăriei şi ale tinereţii. Ajunge la Bucureşti unde descoperă o “lume agitată, plină de ambiţii şi de aspiraţii” și poposește la Cimitirul “Bellu”, la mormântul soțului său. “M-am apropiat de mormânt. Era plin de flori proaspete şi lumânări aprinse: Oh, tătuţule, au trecut 31 de ani şi n-ai fost uitat. Sunt aici, fetiţa ta… Tu ai ştiut dintotdeauna că dragostea noastră va fi mai puternică decât moartea.”

„Dacă va trebui, te aştept toată viaţa…”

Povestea de dragoste dintre Elena și Toma Caragiu se înfiripă la Teatrul din Ploiești. În 1963, Elena era căsătorită cu Paul Ioachim, actor şi scriitor, care avea faţă de femei o mentalitate veche, și anume că bărbatul e centrul universului, iar femeia trebuie să-l servească. Era irascibil, bătăuș, gelos și bun prieten cu Bachus.

Fiind în primul an de după absolvire, actrița se angajează la Teatrul din Ploieşti și face naveta la Bucureşti, unde locuia. Când s-au cunoscut, Toma Caragiu era căsătorit cu actriţa Maria Bondar și era directorul teatrului ploieștean. Se spunea că nevasta sa fusese amanta lui Ion Finteşteanu şi din când în când cei doi se vizitau.

Căsnicia lor era tensionată şi nu s-a întâmplat ceva în sensul bun al relaţiei lor nici când – la dorinţa Mariei – au înfiat-o pe Doiniţa, care avea 4 ani, de la electricianul teatrului.

Având o căsnicie în pragul divorţului, directorul teatrului ploieștean face în așa fel ca ea să fie distribuită în aceleași spectacole, pentru a pleca împreună în turnee.

Într-o zi, la o îngheţată, intuind că i-a fost „trimisă”, i se destăinuie Elenei: “Acum doi ani a venit la mine o femeie care a insistat să-mi vorbească. Aştepta în secretariat mai bine de două ore. Mi-a spus că o cheamă Aphrodita şi e trimisă de Leontin, un spirit din sfera a şaptea, care vrea să mă anunţe că va veni în viaţa mea cineva care mi-a fost predestinat. Se va numi Elena. «Vei avea o mare dragoste care te va înălţa şi împlini cu o nouă entitate, Eleto». Vor fi 14 ani de succes. După aceea va veni un cataclism, ca un uriaş accident, multă omenire va pieri odată cu tine. M-a sfătuit să evit călătoriile cu avionul”.

O conduce la gară și o însoțește până la Bucureşti, unde Toma Caragiu o prezintă familiei sale care locuia pe strada Polonă. La plecare îi şopteşte tandru la ureche Elenei: „Dacă va trebui, te aştept toată viaţa.”

Dragoste în spuma mării

Erau căsătoriţi amândoi şi nu le mai păsa de persoana care le învenina viaţa acasă. Se întâlnesc pe ascuns o vreme. Nu se simţeau ca nişte tineri îndrăgostiţi sau ca nişte amanţi târzii. Ajunseseră în miezul iubirii eliberaţi de agonia tinereţii şi de calvarul vieţii conjugale.

Pleacă împreună la Constanţa cu un spectacol, în turneu, dar nu cu autobuzul teatrului unde erau colegii lor, ci cu o motocicletă cu ataș unde stătea ascunsă Elena. Se cazează la hotel separat, apoi își dau întâlnire la „dune” – un loc pustiu, botezat aşa de către pescarii constănţeni. Poteca îngustă era greu de urcat sau de coborât, faleza era înaltă și oamenii ajungeau greu din cauza drumului inaccesibil, însă se putea pescui. În largul mării, Toma găsise un banc de nisip departe de curioșii lumii.

„Primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă bage cu capul la fundul mării – își amintește Elena. Deodată a început să mă dezbrace încet, foarte încet… Mi-a desfăcut încet sutienul şi l-a agăţat de geamandura veche. Mişcările erau încete, mâinile aveau un tremur ce dădea fiori. Eram complet pierdută. Pasiunea lui era atât de puternică, contagioasă, îl simţeam ca pe o forţă căreia nu te puteai împotrivi, un curent de energie copleşitor. Frunţile ni s-au apropiat irezistibil. Frenezia ne oprise respiraţia, stăteam furaţi de vraja ei dulce.

Ca într-un ralanti, trupurile s-au apropiat şi s-au contopit în apă. Eram într-o lume ireală, o senzualitate magică. Am avut sentimentul că sunt o amoebă, o meduză, o scoică, o sirenă! Am făcut dragoste în marea caldă şi sărată, fără să ne sărutăm. Am avut orgasm şi un frison simultan. Ţin minte totul: eu am terminat a doua oară, apoi el din nou. După ce ne-am revenit, m-a întrebat surâzând: «Cât e scorul? Doi la doi?» Extaz. Citisem «Kama sutra» în liceu. Acum descoperisem că, până nu experimentezi această senzaţie divină, nu ştii cu adevărat ce e dragostea“.

Dragostea lor târzie era solidă, fără minciuni și false pretenţii, mergea dincolo de fantomele deziluziei. Făceau dragoste cu experienţa și siguranţa vârstei, pe unde apucau, departe de ochii lumii.