£££

 Pe Bulevardul Alexandru Obregia din București, în blocul 17C, scara B, există un apartament pe care asociația de proprietari refuză să-l vândă sau să-l închirieze, deși ar putea face bani din el. Apartamentul 43 stă gol de douăzeci de ani, cu ușa sigilată și cu un avertisment scris de mână, lipit pe perete lângă intrare: "NU INTRAȚI. PROPRIETATE INSTABILĂ."

Ce înseamnă "proprietate instabilă" nimeni nu explică oficial. Dar vecinii știu. Și când vine cineva nou în bloc, îi spun repede: "Oriunde vrei să stai, dar nu în 43. Acolo lucrurile nu stau cum ar trebui."

Apartamentul a fost construit în 1978, parte dintr-un bloc standard de zece etaje cu patru apartamente pe fiecare nivel. Nu avea nimic special - două camere, bucătărie, baie, balcon. La fel ca toate celelalte. Prima familie care a locuit acolo, familia Petre, a stat fără probleme până în 1995.

Apoi familia Constantin a cumpărat apartamentul. Au locuit acolo exact trei luni.

Elena Constantin, femeia care a locuit acolo cu soțul și cei doi copii, a povestit mai târziu ce s-a întâmplat. Prima săptămână a fost normală. Dar apoi au început să observe lucruri ciudate. Mici, ușor de raționalizat la început.

Dimineața punea cafeaua pe masă în bucătărie. Când se întorcea din baie după cinci minute, cana era cu fundul în sus. Nu răsturnată - ci cu fundul în sus și gura pe masă, ca și cum cineva ar fi întors-o intenționat. Dar cafeaua nu se vărsase. Era încă înăuntru, cumva ținută de gravitație inversă.

Au crezut la început că soțul face glume. Dar lucrurile au escaladat. Au găsit fotografii întoarse cu fața la perete în rame care fuseseră montate fix. Au găsit cărți în bibliotecă așezate cu spatele înainte și coperta spre spate. Au găsit pantofii în cuier așezați cu tălpile în sus și vârfurile în jos.

Cel mai tulburător a fost când fiul lor de zece ani, Andrei, a intrat plângând în bucătărie. "Mami, camera mea e pe dos." Elena a alergat să verifice. Tot ce era în camera copilului - patul, biroul, scaunul, jucăriile - era întorc. Patul stătea cu salteaua pe podea și șipca pe pat în sus. Scaunul era cu picioarele în sus. Chiar și posterele de pe pereți erau lipite invers, cu imaginea spre perete și spatele alb spre cameră.

Nu exista nicio explicație logică. Nimeni nu intrase în apartament. Ușa fusese încuiată. Ferestrele închise. Iar reașezarea tuturor acelor obiecte ar fi necesitat ore de muncă - dar totul se întâmplase în timpul nopții, în tăcere completă.

Au chemat un preot să sfințească apartamentul. Preotul a intrat, a început să citească rugăciuni în sufragerie. La un moment dat s-a oprit brusc și a privit în sus. Crucifix-ul pe care îl ținea în mână începuse să se învârtă încet în palma lui, ca și cum ar fi fost prins într-un vârtej invizibil. A încercat să-l oprească, dar crucifix-ul s-a învârtit complet până când Iisus era cu capul în jos.

Preotul a plecat rapid, refuzând să finalizeze sfințirea. Le-a spus doar: "Acest loc nu este blestem. Este ceva mai vechi. Este o ruptură. Nu pot repara așa ceva."

Familia Constantin s-a mutat în aceeași săptămână, abandonând apartamentul cu tot cu mobilă. Nu au vrut să mai intre înăuntru nici măcar să ia lucrurile personale.

Asociația de proprietari a încercat să vândă apartamentul. În 1996, o tânără cuplă, Mihai și Anca Ionescu, l-au cumpărat la un preț foarte bun. Au locuit acolo două săptămâni.

În a doua săptămână, Anca s-a trezit în mijlocul nopții și a mers la baie. Când a deschis ochii după ce s-a spălat pe față, s-a uitat în oglindă și a țipat. Reflexia ei în oglindă era inversată - dar nu în mod normal, cum sunt toate reflexiile. Era inversată literal. Reflexia ridică mâna stângă când Anca ridicase mâna dreaptă. Reflexia zâmbea când Anca era încruntată. Pentru câteva secunde terifiante, reflexia ei se mișca independent, ca o persoană separată prinsă în oglindă.

Anca a spart oglinda cu pumnul, tăindu-se grav. Au plecat în aceeași noapte, direct la spital, apoi la un hotel, apoi la un apartament nou. Au donat apartamentul 43 asociației de proprietari, refuzând orice compensație. "Păstrați-l. Distrugeți-l. Nu ne pasă. Doar nu ne chemați niciodată înapoi acolo."

După 1997, nimeni nu a mai încercat să locuiască în apartamentul 43. Dar povestea nu s-a terminat. Pentru că apartamentul, deși gol, continua să manifeste fenomenul.

În 2003, un administrator al blocului, curios și sceptic, a intrat cu cheile să verifice apartamentul. A găsit-o complet gol - familia Constantin lăsase totul, dar cineva - probabil asociația - luase între timp totul. Pereți goi, podea goală, ferestre goale.

Dar când s-a uitat mai atent, a observat ceva imposibil. Pe podeaua din sufragerie, praful acumulat în ani era așezat în pattern-uri. Nu aleatoriu - ci în forme geometrice precise. Pătrate, cercuri, linii drepte. De parcă cineva ar fi desenat în praf cu degetul. Dar nimeni nu intrase acolo de luni.

Mai tulburător, când a privit pe fereastră, a văzut că reflexia blocului din sticlă era greșită. Cerul era jos, pământul sus. Blocurile din jur apăreau în reflexie inverse - nu ca în oglindă, ci ca și cum lumea din reflexie ar fi fost o versiune inversată a realității.

A ieșit rapid și a încuiat apartamentul. Nu a mai vorbit despre ce a văzut, dar a recomandat sigilarea definitivă.

În 2008, Primăria a trimis o echipă tehnică să evalueze structura blocului, inclusiv apartamentul 43. Doi ingineri au intrat înăuntru cu echipament de măsurare. Au rămas înăuntru patruzeci de minute.

Când au ieșit, amândoi erau paliți și refuzau să vorbească. Raportul lor oficial spunea simplu: "Apartamentul prezintă anomalii structurale care nu pot fi explicate prin metodele standard de inginerie. Recomandăm izolare permanentă."

Dar unul dintre ingineri, Gheorghe Matei, a povestit mai târziu unui prieten ce au văzut de fapt. Când măsurau pereții cu aparatura, au descoperit că toate măsurătorile erau inversate. Aparatele indicau că sus era jos și jos era sus. Când așezau nivelul pe podea, bula mergea în direcția greșită, sugerând că gravitația în acel apartament indica în sus, nu în jos.

Cel mai șocant moment a fost când colegul lui a scăpat un pix din mână. În loc să cadă, pixul a "căzut" în sus, lovind tavanul cu o pocnitură ușoară. A rămas acolo, lipit de tavan, de parcă tavanul ar fi fost podeaua.

Au ieșit imediat. Pixul încă este acolo, lipit de tavanul din sufragerie, vizibil pentru oricine are curajul să intre și să privească în sus.

Există o teorie printre cei fascinați de fenomenele paranormale din București. Că în blocul acela, la etajul patru, scara B, apartamentul 43, spațiul însuși este rupt. Că acolo este un punct de intersecție între lumea noastră și o versiune inversată a ei - o lume oglindă, unde totul este același, dar răsturnat.

Și uneori, obiectele din lumea noastră "cad" în lumea aceea. Sau obiectele din lumea aceea trec în a noastră. De aceea se întorc. De aceea gravitația se comportă ciudat. De aceea reflexiile nu sunt corecte.

Locatarii din apartamentele învecinate raportează fenomene ciudate: sunete de pași care merg pe tavan, nu pe podea, la apartamentul de deasupra. Obiecte care cad spontan din mâini și, pentru o fracțiune de secundă, par să cadă în sus înainte de a cădea normal în jos. Senzația persistentă că totul este ușor înclinat când stau lângă peretele comun cu apartamentul 43.

În 2019, un fizician de la Universitatea București, doctor Adrian Popescu, a auzit de acest caz și a cerut permisiunea să facă măsurători în apartamentul 43. I s-a refuzat categoric. Dar a reușit să vorbească cu administratorul blocului și să obțină măcar descrierea fenomenului.

În urma analizei teoretice, a făcut o declarație care i-a ruinat cariera în comunitatea științifică: "Dacă descrierile sunt exacte, atunci în acel apartament există o anomalie gravitațională localizată. Nu știu cum este posibil fizic. Dar dacă este real, înseamnă că legile fundamentale ale fizicii pot fi încălcate la scară locală, ceea ce contrazice tot ce credem despre univers."

A fost considerat nebun de colegi și a fost nevoit să renunțe la cercetări în domeniu.

---

Astăzi, apartamentul 43 rămâne sigilat. Asociația de proprietari a ales să piardă venitul potențial decât să riște să închirice sau să vândă apartamentul. Ușa este dublă încuietoare, iar lângă ea, pe perete, acel avertisment scris de mână rămâne ca o avertizare silențioasă.

Dar dacă pui urechea la ușă noaptea târziu - și câțiva vecini au făcut-o din curiozitate - poți auzi ceva înăuntru. Nu pași. Nu voci. Ci zgomote de obiecte care cad. În sus. Pocnituri ușoare pe tavan, ca și cum cineva ar lăsa lucruri să cadă și ele ar lovi plafonul în loc de podea.

Și uneori, foarte rar, când lumina din scară clipește, pentru o fracțiune de secundă poți vedea prin fantana îngustă de sub ușă: lumină înăuntru. Dar nu lumina normală. Este lumină care vine de jos, de la podea, iluminând tavanul. Ca și cum apartamentul ar fi inversat complet.

Ca și cum, în acel loc blestemat, lumea noastră și imaginea ei din oglindă s-au întâlnit și au refuzat să se despartă.